ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1739/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1739/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I.

Prin sentința penală nr. 150/P din 23 noiembrie 2012, Curtea de Apel Constanța,

secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a respins ca

nefondată plângerea formulată de petentul I.G. împotriva rezoluției nr.

388/P/2011 din 23 mai 2012, a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța,

menținută prin rezoluția nr. 515/11/2/2012 din 12 iulie 2012 a Procurorului General

al aceluiași Parchet, a menținut rezoluția atacată, iar în temeiul art. 192

alin. (2) C. proc. pen. a obligat petentul I.G. la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel

Constanța a reținut următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel Constanța

și înregistrată sub nr. 916/36/2012 din 11 iulie 2012, petentul I.G., a formulat

plângere împotriva rezoluției nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Constanța, în temeiul art. 278

1

alin. (1) C.

proc. pen.

În motivarea plângerii sale, petentul I.G.

a susținut că făptuitorii D.I. și U.R., comisari de poliție judiciară, s-au asociat

în vederea comiterii de infracțiuni, în legătură cu cercetarea penală a agenților

de poliție V.O.V. și C.O.M., dar și a numitului C.L.M., în sensul că nu au administrat

probele necesare identificării actelor întocmite în fals de agenții de poliție cercetați,

iar la rândul lor, au întocmit acte false, favorizându-i pe cei doi polițiști.

În concluzie, petentul I.G. a solicitat

admiterea plângerii sale, desființarea rezoluției și trimiterea cauzei la Parchet,

în vederea începerii urmăririi penale a făptuitorilor D.I. și U.R. pentru toate

infracțiunile reclamate în sarcina lor.

Pentru soluționarea plângerii de față,

s-a atașat Dosarul nr. 338/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța,

în care s-a pronunțat rezoluția nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 și rezoluției

nr. 515/11/2/2012 din 12 iulie 2012 a Procurorului General al aceluiași Parchet,

iar petentul I.G. a depus un set de acte, precum și concluzii scrise.

Prin rezoluția nr. 388/P/2011 din 23

mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, în temeiul prevederilor

art. 228 alin. (4) și (6) C. proc. pen. cu referire la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numiții D.I. și U.R., comisari

de poliție judiciară, sub aspectul comiterii infracțiunilor de fals intelectual

(art. 289 C. pen.), de uz de fals (art. 291 C. pen.), de mărturie mincinoasă (art.

260 alin. (1) C. pen.), de sustragere sau distrugere de înscrisuri (art. 242 C.

pen.), de înșelăciune (art. 215 alin. (1) C. pen.), de favorizare a infractorului

(art. 264 alin. (1) C. pen.) și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni (art.

323 alin. (1) C. pen.), de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art.

246 C. pen.) și de fals în declarații (art. 292 C. pen.), întrucât nu sunt probe

certe privind existența faptelor penale reclamate.

Pentru a se pronunța în sensul celor menționate,

Parchetul a reținut, în esență, că, cei doi lucrători de poliție menționați anterior,

au efectuat acte de cercetare penală, în baza plângerii formulate de petentul I.G.,

împotriva agenților de poliție V.O.V. și C.O.M., dar și a numitului C.L.M., că propunerile

de scoatere de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni administrative ale

agenților de poliție ce au instrumentat în cauză, respectiv D.I. și U.R., au fost

cenzurate, potrivit legii, de procurorul de caz, iar ordonanța acestuia din urmă,

de scoatere de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni administrative persoanelor

cercetate, a fost confirmată atât de Primul Procuror al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Constanța, cât și de Tribunalul Constanța, prin sentința penală nr.

420 din 30 iunie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 1008/2004, care a rămas definitivă

prin decizia penală nr. 695/P din 21 septembrie 2004, pronunțată în Dosarul nr.

921/P/2004 al Curții de Apel Constanța.

În legătură cu faptele penale reclamate

de petentul I.G., ca fiind săvârșite de lucrătorii de poliție D.I. și U.R. și prevăzute

de art. 289 C. pen., de art. 291 C. pen., de art. 260 alin. (1) C. pen., de

art. 242 C. pen., de art. 246 C. pen. și de art. 292 C. pen., raportat la pedeapsa

maximă prevăzută de lege, de 5 ani închisoare, la perioada pretinsei comiteri a

acestora (anul 2003) și la termenul de prescripție prevăzut de art. 122 alin.

(1) lit. d) C. pen., s-a constatat intervenirea prescripției răspunderii penale,

încă înainte de formularea plângerii penale de către petentul I.G., respectiv 01

iulie 2011.

Referitor la infracțiunile prevăzute de

art. 215 alin. (1) C. pen., de art. 264 C. pen. și de art. 323 C. pen., reclamate

de petentul I.G. în sarcina lucrătorilor de poliție D.I. și U.R., s-a reținut că

analiza probelor administrate în cauză nu a relevat indicii de desfășurare cu intenție

de către aceștia, a unor activități infracționale, de ajutor dat persoanelor cercetate

penal, de inducere în eroare a petentului prin disimularea situației faptice pentru

a vătăma interesele legale ale petentului.

Parchetul a reținut că adresele de identificare

a originalului procesului-verbal de sancționare contravențională a petentului I.G.,

ca și procesele-verbale de verificare ale lucrătorilor de poliție D.I. și U.R.,

au fost analizate de procurorul care a dispus soluția în cauză și nu se conturează

probe certe de sustragere a vreunui înscris din Dosarul nr. 645/P/2003 intenția

vădită de a favoriza persoanele cercetate, iar martorul A.P. a declarat expres faptul

că U.R. nu l-a influențat în vreun mod la consemnarea declarațiilor, având un comportament

corect.

Plângerea petentului I.G. formulată împotriva

rezoluției nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Constanța, adresată Procurorului General al respectivului Parchet a fost respinsă

ca nefondată prin rezoluția nr. 515/11/2/2012 din 12 iulie 2012.

Procurorul General al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Constanța a reținut în rezoluția pronunțată în cauză faptul

că lucrătorii de poliție U.R. și D.I. au efectuat acte de cercetare penală în cauză,

având ca obiect plângerea petentului I.G. împotriva agenților de poliție C.O.M.

și V.O.V., precum și a numitului C.L.M., că prin ordonanța nr. 645/P/2004 a Parchetului

de pe lângă Tribunalul Constanța, procurorul de caz a dispus o soluție de scoatere

de sub urmărirea penală și aplicarea unei sancțiuni administrative față de persoanele

cercetate penal, respectiva soluție rămânând definitivă prin sentința penală

nr. 430/2004 a Tribunalului Constanța, definitivă prin decizia penală nr. 695/2004

a Curții de Apel Constanța, că probele administrate în cauză nu au conturat în mod

cert că ofițerii de poliție U.R. și D.I. au sustras vreun înscris din Dosarul

nr. 645/P/2003 cu intenția vădită de a favoriza persoanele cercetate penal, martorii

A.P. și V.M. confirmând conduita corectă a organelor de anchetă în privința consemnării

declarațiilor date de ei.

S-a mai reținut în rezoluția Procurorului

General că petentul I.G. a fost audiat de procurorul de caz la data de 20

aprilie 2012, iar martorii propuși de acesta, în persoana numiților V.M., A.P. și

H.M. au fost audiați la datele de 23 aprilie 2012 și respectiv 04 mai 2012, iar

ultimul a dat o declarație extrajudiciară ce a fost atașată dosarului cauzei, declarațiile

respective neaducând elemente noi care să contureze fapte de natură penală în sarcina

ofițerilor de poliție U.R. și D.I.

Criticile petentului I.G. referitoare la

modalitatea de efectuare a raportului de constatare grafologică și modul de întocmire

a procesului-verbal de contravenție au fost constatate neîntemeiate, în condițiile

în care concluzia specialiștilor criminaliști a fost aceea că, referitor la semnătura

martorului C.L.M. nu s-a putut contura un răspuns cert cu privire la autenticitatea

ei, iar în privința identificării originalului procesului-verbal de contravenție

se fac în continuare cercetări în cauza dispusă și declinată la Parchetul de pe

lângă Tribunalul Constanța (Dosar nr. 1696/P/2011).

S-a mai reținut în rezoluția Procurorului

General împrejurarea că, deși pentru unele fapte reclamate de petent a intervenit

prescripția răspunderii penale, față de constatarea că nu s-au probat fapte de natură

penală în sarcina ofițerilor de poliție U.R. sau D.I. primează soluția de neîncepere

a urmăririi penale pentru inexistența faptelor (art. 10 lit. a) C. proc. pen.).

Împotriva rezoluțiilor menționate anterior,

petentul I.G. a formulat plângere în condițiile art. 278

1

C. proc.

pen., aceasta fiind înregistrată la Curtea de Apel Constanța sub nr. 916/36/2012

din 11 iulie 2012.

Prin plângerea adresată Curții de Apel,

petentul I.G. a criticat soluțiile Parchetului din rezoluția nr. 388/P/2011 din

23 mai 2012 menținută prin rezoluția nr. 515/11/2/2012 din 12 iulie 2012 a Procurorului

General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța în privința lucrătorilor

de poliție judiciară D.I. și U.R. pentru infracțiunilor de înșelăciune (art. 215

alin. (2) C. pen.) și de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni (art. 323

alin. (2) C. pen.) care nu sunt prescrise.

În dovedirea susținerii că respectivele

infracțiuni au fost săvârșite de către cei doi lucrători de poliție, petentul I.G.

a făcut trimitere la adresa din 21 august 2009 emisă de Poliția Deleni, adresa din

03 noiembrie 2009 emisă de același post de poliție, adresa din 10 noiembrie 2003

a Primăriei Deleni, procesul-verbal de constatare din 14 august 2003 a I.P.J.

Constanța și declarația martorului C.L.M. Totodată, petentul a solicitat audierea

sa dar și a martorilor A.P., V.M., C.L.M. și M.I.

Petentul a depus la dosarul instanței declarațiile

extrajudiciare ale numiților M.I., V.M., A.P. și C.L.M., precum și copii ale documentelor

menționate anterior în susținerea plângerii, formulând și concluzii scrise.

Examinând actele și lucrările dosarului

raportat la susținerile din plângerea petentului I.G., cât și din oficiu, Curtea

de Apel a constatat următoarele:

Așa cum a precizat în plângerea adresată

instanței, petentul I.G., a înțeles să conteste soluția de neîncepere a urmăririi

penale față de lucrătorii de poliție U.R. și D.I., adoptată prin rezoluția nr. 388/P/2011

din 23 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, numai cu privire

la infracțiunile de înșelăciune (art. 215 alin. (2) C. pen.) și de asociere în vederea

săvârșirii de infracțiuni (art. 323 alin. (2) C. pen.).

Potrivit prevederilor art. 215 alin.

(1) și (2) C. pen., constituie infracțiunea de înșelăciune, inducerea în eroare

a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă

a unei fapte adevărate, în scopul obținerii unui folos material injust pentru sine

sau pentru altul și dacă s-a produs o pagubă, respectiva faptă putând fi săvârșită

și în formă agravată dacă s-au folosit nume sau calități mincinoase ori alte mijloace

frauduloase.

Din conținutul textului de lege încriminator,

rezultă cu evidență că respectiva infracțiune se săvârșește numai cu forma de vinovăție

a intenției (art. 19 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.).

În concret, petentul I.G. susține că, în

instrumentarea plângerii lui formulată împotriva lucrătorilor de poliție C.O.M.

și V.O.V., comisarii de poliție D.I. și U.R., au sustras și distrus originalul procesului-verbal

de contravenție, în scopul de a nu se mai putea efectua expertiza grafologică a

semnăturii martorului asistent C.L.M., au întocmit referate cu date false, privind

imposibilitatea depistării procesului-verbal de contravenție în original și au propus

procurorului de caz neînceperea urmăririi penale, prin indicarea unor date false,

inducându-l astfel în eroare, cu consecința respingerii plângerii și implicit a

prejudicierii sale, în scopul favorizării agenților de poliție cercetați penal.

Din nicio probă administrată în cauză nu

rezultă cu certitudine că lucrătorii de poliție U.R. și D.I. au sustras și distrus

originalul procesului-verbal de contravenție din 09 iunie 2002, situație în care

susținerile petentuiui I.G. nu pot fi luate în considerare întrucât nu sunt dovedite

ca reale.

Adresele din 21 iunie 2009 și respectiv

din 02 noiembrie 2009, emise de Postul de Poliție Deleni, județul Constanța, precizează

care este durata de păstrare a procesului-verbal de contravenție (3 ani) și destinația

celor 3 exemplare ale procesului-verbal din 09 iunie 2002, respectiv o copie înaintată

contravenientului I.G., originalul înaintat Primăriei Deleni, județul Constanța,

iar al 3-lea exemplar a fost înaintat la cererea Serviciului Cercetări Penale al

I.P.J. Constanța pentru dosarul penal nr. 645/P/2003.

Din conținutul adresei din 10

noiembrie 2003 eliberată de Primăria Deleni, rezultă că procesul-verbal de constatare

a contravenției din 09 iunie 2002, nu este înregistrat în evidențele primăriei.

În condițiile în care Primăria Deleni menționează

că procesul-verbal de contravenție din 09 iunie 2002 nu este înregistrat în evidențele

sale, afirmația petentuiui privind sustragerea respectivului proces-verbal de către

comisarii de poliție U.R. și D.I., este nejustificată întrucât, pe de o parte, documentul

vizat nu a fost primit la primărie, numai astfel justificându-se neînregistrarea

lui în evidențe, iar pe de altă parte, petentul nu a indicat nicio probă care să

ateste eventualele acte de sustragere din partea făptuitorilor.

Procesul-verbal întocmit de comisarul D.I.

la 14 august 2003 consemnează comunicarea făcută telefonic de inspectorul principal

M.V., șeful Biroului de Poliție Băneasa, conform căruia C.L.M., este posesorul cărții

de identitate seria X nr. 1 eliberată de Biroul de Poliție Băneasa la 11

aprilie 2001, iar anterior a posedat buletinul de identitate seria Y nr. 2 eliberat

la data de 07 iunie 1981 de Poliția Băneasa.

Din conținutul actului amintit rezultă

că, în procesul-verbal de constatare a contravenției seria din 09 iunie 2002 martorul

asistent C.L.M. este identificat cu buletinul de identitate deținut anterior cărții

de identitate eliberată la 11 aprilie 2001, însă această împrejurare nu s-a dovedit,

prin niciun mijloc de probă, că este rezultatul unor activități intenționate din

partea făptuitorilor U.R. sau D.I.

Cererea martorului C.L.M., aflată la dosarul

cauzei prezente, în care susține că nu a participat la întocmirea procesului-verbal

din 09 iunie 2002 nu poate face dovada unui act intenționat de falsificare a procesului-verbal

de contravenție de către comisarii de poliție U.R. sau D.I., în condițiile în care

nu aceștia au întocmit respectivul proces-verbal, iar martorul nu a probat absența

sa din localitate la data de 09 iunie 2002.

Referatul cu propunerea de neîncepere a

urmăririi penale întocmit de comisarul de poliție U.R. în Dosarul nr. 11348/2003

al I.P.J. Constanța, a fost cenzurat de procurorul care a instrumentat în Dosarul

nr. 645/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, acesta din urmă

constatând că, martorul C.L.M. a dictat cu bună știință datele de pe buletinul de

identitate a cărui valabilitate expirase și a dispus prin ordonanța nr. 645/P/2003

din 28 ianuarie 2004 scoaterea de sub urmărire penală a martorului C.L.M. pentru

infracțiunea de mărturie mincinoasă și aplicarea unei amenzi administrative, întrucât

pericolul social al faptei a adus o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de

lege.

Împotriva ordonanței nr. 645/P/2003 din

28 ianuarie 2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, martorul C.L.M.

nu a formulat plângere pentru a demonstra eventual, că nu a săvârșit fapta de mărturie

mincinoasă, ceea ce ar fi presupus să probeze lipsa lui din localitate la data întocmirii

procesului-verbal de contravenție față de petentul I.G.

Raportat la cele ce preced, rezultă cu

evidență că referatul întocmit de comisarul de poliție U.R. în Dosarul nr. 11348/2003

al I.P.J. Constanța nu conține date false și nu este „o parodie”, așa cum eronat

susține petentul I.G. în plângerea de față, în condițiile în care propunerea din

respectivul referat a fost cenzurată de procuror, care a preluat-o ca atare, ordonanța

acestuia rămânând definitivă.

Pentru considerentele menționate anterior,

Curtea de Apel a constatat că nu s-a dovedit în sarcina comisarilor de poliție U.R.

și D.I. nici un fel de activități intenționate de mistificare a adevărului și în

consecință, soluția de neîncepere a urmăririi penale față de ei, sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de înșelăciune, prevăzut de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., adoptată

prin rezoluția nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Constanța este legală și temeinică, faptele imputate fiind inexistente.

Potrivit prevederilor art. 323 alin.

(2) C. pen., constituie infracțiune de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni,

fapta de a se asocia sau de a iniția constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii

uneia sau mai multor infracțiuni, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a

unei astfel de asocieri.

Raportat la cerințele textului încriminator

amintit, rezultă că respectiva infracțiune se săvârșește numai cu forma de vinovăție

a intenției, ceea ce presupune că făptuitorul urmărește producerea rezultatului.

În speță, deși ambii comisari de poliție

U.R. sau D.I. au instrumentat în cauza ce a avut ca obiect plângerea petentului

I.G. împotriva agenților de poliție C.O.M. și V.O.V., precum și a martorului C.L.M.,

nu există nicio probă din care să rezulte indubitabil că au plănuit asocierea, în

vederea exonerării de răspundere penală a persoanelor cercetate și au acționat în

sensul scopului urmărit, prin săvârșirea mai multor infracțiuni care să disimuleze

sau să ascundă activitățile infracționale ale celor cercetați.

În aceeași ordine de idei, s-a reține că

actele de urmărire penală întocmite de comisarii de poliție U.R. și D.I. au fost

verificate de procurorul care a soluționat plângerea petentului I.G., sub aspectul

temeiniciei și legalității, raportat la probatoriul administrat în cauză, situație

în care nu se poate acredita existența unor activități ilicite intenționate ale

acestora, în scopul adoptării unei soluții favorabile față de persoanele cercetate.

II. Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs petentul I.G., prin motivele scrise, solicitând admiterea recursului, casarea

sentinței penale nr. 150/P din 23 noiembrie 2012 a Curții de Apel Constanța,

secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, și rejudecând să dispună

trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța în vederea continuării

cercetărilor.

Înalta

Curte constată că recursul este inadmisibil.

Examinând hotărârea recurată, astfel cum

impun dispozițiile art. 385

6

alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte,

în temeiul art. 385

15

alin. (1) lit. a) teza a ll-a C. proc. pen., constată

că recursul formulat de recurent este inadmisibil, având în vedere că sentința pronunțată

de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și

de familie, este definitivă.

Dând eficiență principiului stabilit prin

art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac

în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la

justiție statuat prin art. 21 din Legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate

prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac,

același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate obligația

sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea

căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială,

Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor

de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual

penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării,

căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care

se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Înalta Curte reține că inadmisibilitatea

reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate

în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și

în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală,

ori chiar printr-un act neprocesual.

Potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 39

din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor,

sentința judecătorului prin care s-a respins plângerea, cu consecința menținerii

rezoluției sau ordonanței de neurmărire penală, respectiv de netrimitere în judecată,

este definitivă.

În consecință, constatând că, în speță,

sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de 23 noiembrie 2012, așadar

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte reține că această

hotărâre este definitivă, mențiune existentă de altfel atât în minuta, cât și în

dispozitivul sentinței atacate.

Printre modificările aduse C. proc.

pen., de natură a contribui la accelerarea soluționării proceselor se regăsește

și suprimarea unor căi de atac, respectiv și a recursului împotriva

hotărârilor pronunțate în primă instanță

în materia plângerii împotriva rezoluțiilor și ordonanțelor procurorului de netrimitere

în judecată.

Potrivit art. 385

1

C. proc.

pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului exclusiv hotărârile judecătorești

nedefinitive determinate de lege.

Recunoașterea unei căi de atac în alte

condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă

în ordinea de drept.

Având în vedere dispozițiile menționate

mai sus, care prevăd în mod expres că doar hotărârile nedefinitive pot fi atacate

cu recurs, văzând că hotărârea atacată este o hotărâre definitivă, Înalta Curte

potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen. va respinge ca inadmisibil

recursul declarat de petentul I.G. împotriva sentinței penale nr. 150/P din 23 noiembrie

2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori

și de familie, și în conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. îl va obliga la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat

de petentul I.G. împotriva sentinței penale nr. 150/P din 23 noiembrie 2012 a Curții

de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Obligă recurentul petent la plata sumei

de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22 mai

2013.