ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1739/2013

Deliberând asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Prin sentința penală nr. 150/P din 23 noiembrie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul I.G. împotriva rezoluției nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012, a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, menținută prin rezoluția nr. 515/11/2/2012 din 12 iulie 2012 a Procurorului General al aceluiași Parchet, a menținut rezoluția atacată, iar în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat petentul I.G. la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Constanța a reținut următoarele: Prin cererea adresată Curții de Apel Constanța și înregistrată sub nr. 916/36/2012 din 11 iulie 2012, petentul I.G., a formulat plângere împotriva rezoluției nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, în temeiul art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. În motivarea plângerii sale, petentul I.G. a susținut că făptuitorii D.I. și U.R., comisari de poliție judiciară, s-au asociat în vederea comiterii de infracțiuni, în legătură cu cercetarea penală a agenților de poliție V.O.V. și C.O.M., dar și a numitului C.L.M., în sensul că nu au administrat probele necesare identificării actelor întocmite în fals de agenții de poliție cercetați, iar la rândul lor, au întocmit acte false, favorizându-i pe cei doi polițiști.

În concluzie, petentul I.G. a solicitat admiterea plângerii sale, desființarea rezoluției și trimiterea cauzei la Parchet, în vederea începerii urmăririi penale a făptuitorilor D.I. și U.R. pentru toate infracțiunile reclamate în sarcina lor. Pentru soluționarea plângerii de față, s-a atașat Dosarul nr. 338/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, în care s-a pronunțat rezoluția nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 și rezoluției nr. 515/11/2/2012 din 12 iulie 2012 a Procurorului General al aceluiași Parchet, iar petentul I.G. a depus un set de acte, precum și concluzii scrise. Prin rezoluția nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, în temeiul prevederilor art. 228 alin. (4) și (6) C. proc.

pen. cu referire la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numiții D.I. și U.R., comisari de poliție judiciară, sub aspectul comiterii infracțiunilor de fals intelectual (art. 289 C. pen.), de uz de fals (art. 291 C. pen.), de mărturie mincinoasă (art. 260 alin. (1) C. pen.), de sustragere sau distrugere de înscrisuri (art. 242 C. pen.), de înșelăciune (art. 215 alin. (1) C. pen.), de favorizare a infractorului (art. 264 alin. (1) C. pen.) și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni (art. 323 alin. (1) C. pen.), de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C. pen.) și de fals în declarații (art. 292 C. pen.), întrucât nu sunt probe certe privind existența faptelor penale reclamate.

Pentru a se pronunța în sensul celor menționate, Parchetul a reținut, în esență, că, cei doi lucrători de poliție menționați anterior, au efectuat acte de cercetare penală, în baza plângerii formulate de petentul I.G., împotriva agenților de poliție V.O.V. și C.O.M., dar și a numitului C.L.M., că propunerile de scoatere de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni administrative ale agenților de poliție ce au instrumentat în cauză, respectiv D.I.

și U.R., au fost cenzurate, potrivit legii, de procurorul de caz, iar ordonanța acestuia din urmă, de scoatere de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni administrative persoanelor cercetate, a fost confirmată atât de Primul Procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, cât și de Tribunalul Constanța, prin sentința penală nr. 420 din 30 iunie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 1008/2004, care a rămas definitivă prin decizia penală nr. 695/P din 21 septembrie 2004, pronunțată în Dosarul nr. 921/P/2004 al Curții de Apel Constanța. În legătură cu faptele penale reclamate de petentul I.G., ca fiind săvârșite de lucrătorii de poliție D.I. și U.R. și prevăzute de art. 289 C. pen., de art. 291 C. pen., de art. 260 alin. (1) C. pen., de art. 242 C. pen., de art. 246 C. pen.

și de art. 292 C. pen., raportat la pedeapsa maximă prevăzută de lege, de 5 ani închisoare, la perioada pretinsei comiteri a acestora (anul 2003) și la termenul de prescripție prevăzut de art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., s-a constatat intervenirea prescripției răspunderii penale, încă înainte de formularea plângerii penale de către petentul I.G., respectiv 01 iulie 2011. Referitor la infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen., de art. 264 C. pen. și de art. 323 C. pen., reclamate de petentul I.G. în sarcina lucrătorilor de poliție D.I. și U.R., s-a reținut că analiza probelor administrate în cauză nu a relevat indicii de desfășurare cu intenție de către aceștia, a unor activități infracționale, de ajutor dat persoanelor cercetate penal, de inducere în eroare a petentului prin disimularea situației faptice pentru a vătăma interesele legale ale petentului.

Parchetul a reținut că adresele de identificare a originalului procesului-verbal de sancționare contravențională a petentului I.G., ca și procesele-verbale de verificare ale lucrătorilor de poliție D.I. și U.R., au fost analizate de procurorul care a dispus soluția în cauză și nu se conturează probe certe de sustragere a vreunui înscris din Dosarul nr. 645/P/2003 intenția vădită de a favoriza persoanele cercetate, iar martorul A.P. a declarat expres faptul că U.R. nu l-a influențat în vreun mod la consemnarea declarațiilor, având un comportament corect. Plângerea petentului I.G.

formulată împotriva rezoluției nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, adresată Procurorului General al respectivului Parchet a fost respinsă ca nefondată prin rezoluția nr. 515/11/2/2012 din 12 iulie 2012. Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța a reținut în rezoluția pronunțată în cauză faptul că lucrătorii de poliție U.R. și D.I. au efectuat acte de cercetare penală în cauză, având ca obiect plângerea petentului I.G. împotriva agenților de poliție C.O.M.

și V.O.V., precum și a numitului C.L.M., că prin ordonanța nr. 645/P/2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, procurorul de caz a dispus o soluție de scoatere de sub urmărirea penală și aplicarea unei sancțiuni administrative față de persoanele cercetate penal, respectiva soluție rămânând definitivă prin sentința penală nr. 430/2004 a Tribunalului Constanța, definitivă prin decizia penală nr. 695/2004 a Curții de Apel Constanța, că probele administrate în cauză nu au conturat în mod cert că ofițerii de poliție U.R. și D.I. au sustras vreun înscris din Dosarul nr. 645/P/2003 cu intenția vădită de a favoriza persoanele cercetate penal, martorii A.P. și V.M. confirmând conduita corectă a organelor de anchetă în privința consemnării declarațiilor date de ei.

S-a mai reținut în rezoluția Procurorului General că petentul I.G. a fost audiat de procurorul de caz la data de 20 aprilie 2012, iar martorii propuși de acesta, în persoana numiților V.M., A.P. și H.M. au fost audiați la datele de 23 aprilie 2012 și respectiv 04 mai 2012, iar ultimul a dat o declarație extrajudiciară ce a fost atașată dosarului cauzei, declarațiile respective neaducând elemente noi care să contureze fapte de natură penală în sarcina ofițerilor de poliție U.R. și D.I. Criticile petentului I.G. referitoare la modalitatea de efectuare a raportului de constatare grafologică și modul de întocmire a procesului-verbal de contravenție au fost constatate neîntemeiate, în condițiile în care concluzia specialiștilor criminaliști a fost aceea că, referitor la semnătura martorului C.L.M.

nu s-a putut contura un răspuns cert cu privire la autenticitatea ei, iar în privința identificării originalului procesului-verbal de contravenție se fac în continuare cercetări în cauza dispusă și declinată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța (Dosar nr. 1696/P/2011). S-a mai reținut în rezoluția Procurorului General împrejurarea că, deși pentru unele fapte reclamate de petent a intervenit prescripția răspunderii penale, față de constatarea că nu s-au probat fapte de natură penală în sarcina ofițerilor de poliție U.R. sau D.I. primează soluția de neîncepere a urmăririi penale pentru inexistența faptelor (art. 10 lit. a) C. proc. pen.). Împotriva rezoluțiilor menționate anterior, petentul I.G.

a formulat plângere în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., aceasta fiind înregistrată la Curtea de Apel Constanța sub nr. 916/36/2012 din 11 iulie 2012. Prin plângerea adresată Curții de Apel, petentul I.G. a criticat soluțiile Parchetului din rezoluția nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 menținută prin rezoluția nr. 515/11/2/2012 din 12 iulie 2012 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța în privința lucrătorilor de poliție judiciară D.I. și U.R. pentru infracțiunilor de înșelăciune (art. 215 alin. (2) C. pen.) și de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni (art. 323 alin. (2) C. pen.) care nu sunt prescrise. În dovedirea susținerii că respectivele infracțiuni au fost săvârșite de către cei doi lucrători de poliție, petentul I.G.

a făcut trimitere la adresa din 21 august 2009 emisă de Poliția Deleni, adresa din 03 noiembrie 2009 emisă de același post de poliție, adresa din 10 noiembrie 2003 a Primăriei Deleni, procesul-verbal de constatare din 14 august 2003 a I.P.J. Constanța și declarația martorului C.L.M. Totodată, petentul a solicitat audierea sa dar și a martorilor A.P., V.M., C.L.M. și M.I. Petentul a depus la dosarul instanței declarațiile extrajudiciare ale numiților M.I., V.M., A.P. și C.L.M., precum și copii ale documentelor menționate anterior în susținerea plângerii, formulând și concluzii scrise. Examinând actele și lucrările dosarului raportat la susținerile din plângerea petentului I.G., cât și din oficiu, Curtea de Apel a constatat următoarele: Așa cum a precizat în plângerea adresată instanței, petentul I.G., a înțeles să conteste soluția de neîncepere a urmăririi penale față de lucrătorii de poliție U.R.

și D.I., adoptată prin rezoluția nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța, numai cu privire la infracțiunile de înșelăciune (art. 215 alin. (2) C. pen.) și de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni (art. 323 alin. (2) C. pen.). Potrivit prevederilor art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., constituie infracțiunea de înșelăciune, inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul obținerii unui folos material injust pentru sine sau pentru altul și dacă s-a produs o pagubă, respectiva faptă putând fi săvârșită și în formă agravată dacă s-au folosit nume sau calități mincinoase ori alte mijloace frauduloase.

Din conținutul textului de lege încriminator, rezultă cu evidență că respectiva infracțiune se săvârșește numai cu forma de vinovăție a intenției (art. 19 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.). În concret, petentul I.G. susține că, în instrumentarea plângerii lui formulată împotriva lucrătorilor de poliție C.O.M. și V.O.V., comisarii de poliție D.I. și U.R., au sustras și distrus originalul procesului-verbal de contravenție, în scopul de a nu se mai putea efectua expertiza grafologică a semnăturii martorului asistent C.L.M., au întocmit referate cu date false, privind imposibilitatea depistării procesului-verbal de contravenție în original și au propus procurorului de caz neînceperea urmăririi penale, prin indicarea unor date false, inducându-l astfel în eroare, cu consecința respingerii plângerii și implicit a prejudicierii sale, în scopul favorizării agenților de poliție cercetați penal.

Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă cu certitudine că lucrătorii de poliție U.R. și D.I. au sustras și distrus originalul procesului-verbal de contravenție din 09 iunie 2002, situație în care susținerile petentuiui I.G. nu pot fi luate în considerare întrucât nu sunt dovedite ca reale. Adresele din 21 iunie 2009 și respectiv din 02 noiembrie 2009, emise de Postul de Poliție Deleni, județul Constanța, precizează care este durata de păstrare a procesului-verbal de contravenție (3 ani) și destinația celor 3 exemplare ale procesului-verbal din 09 iunie 2002, respectiv o copie înaintată contravenientului I.G., originalul înaintat Primăriei Deleni, județul Constanța, iar al 3-lea exemplar a fost înaintat la cererea Serviciului Cercetări Penale al I.P.J.

Constanța pentru dosarul penal nr. 645/P/2003. Din conținutul adresei din 10 noiembrie 2003 eliberată de Primăria Deleni, rezultă că procesul-verbal de constatare a contravenției din 09 iunie 2002, nu este înregistrat în evidențele primăriei. În condițiile în care Primăria Deleni menționează că procesul-verbal de contravenție din 09 iunie 2002 nu este înregistrat în evidențele sale, afirmația petentuiui privind sustragerea respectivului proces-verbal de către comisarii de poliție U.R. și D.I., este nejustificată întrucât, pe de o parte, documentul vizat nu a fost primit la primărie, numai astfel justificându-se neînregistrarea lui în evidențe, iar pe de altă parte, petentul nu a indicat nicio probă care să ateste eventualele acte de sustragere din partea făptuitorilor.

Procesul-verbal întocmit de comisarul D.I. la 14 august 2003 consemnează comunicarea făcută telefonic de inspectorul principal M.V., șeful Biroului de Poliție Băneasa, conform căruia C.L.M., este posesorul cărții de identitate seria X nr. 1 eliberată de Biroul de Poliție Băneasa la 11 aprilie 2001, iar anterior a posedat buletinul de identitate seria Y nr. 2 eliberat la data de 07 iunie 1981 de Poliția Băneasa. Din conținutul actului amintit rezultă că, în procesul-verbal de constatare a contravenției seria din 09 iunie 2002 martorul asistent C.L.M. este identificat cu buletinul de identitate deținut anterior cărții de identitate eliberată la 11 aprilie 2001, însă această împrejurare nu s-a dovedit, prin niciun mijloc de probă, că este rezultatul unor activități intenționate din partea făptuitorilor U.R.

sau D.I. Cererea martorului C.L.M., aflată la dosarul cauzei prezente, în care susține că nu a participat la întocmirea procesului-verbal din 09 iunie 2002 nu poate face dovada unui act intenționat de falsificare a procesului-verbal de contravenție de către comisarii de poliție U.R. sau D.I., în condițiile în care nu aceștia au întocmit respectivul proces-verbal, iar martorul nu a probat absența sa din localitate la data de 09 iunie 2002. Referatul cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale întocmit de comisarul de poliție U.R. în Dosarul nr. 11348/2003 al I.P.J. Constanța, a fost cenzurat de procurorul care a instrumentat în Dosarul nr. 645/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, acesta din urmă constatând că, martorul C.L.M.

a dictat cu bună știință datele de pe buletinul de identitate a cărui valabilitate expirase și a dispus prin ordonanța nr. 645/P/2003 din 28 ianuarie 2004 scoaterea de sub urmărire penală a martorului C.L.M. pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă și aplicarea unei amenzi administrative, întrucât pericolul social al faptei a adus o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de lege. Împotriva ordonanței nr. 645/P/2003 din 28 ianuarie 2004 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, martorul C.L.M. nu a formulat plângere pentru a demonstra eventual, că nu a săvârșit fapta de mărturie mincinoasă, ceea ce ar fi presupus să probeze lipsa lui din localitate la data întocmirii procesului-verbal de contravenție față de petentul I.G.

Raportat la cele ce preced, rezultă cu evidență că referatul întocmit de comisarul de poliție U.R. în Dosarul nr. 11348/2003 al I.P.J. Constanța nu conține date false și nu este „o parodie”, așa cum eronat susține petentul I.G. în plângerea de față, în condițiile în care propunerea din respectivul referat a fost cenzurată de procuror, care a preluat-o ca atare, ordonanța acestuia rămânând definitivă. Pentru considerentele menționate anterior, Curtea de Apel a constatat că nu s-a dovedit în sarcina comisarilor de poliție U.R. și D.I. nici un fel de activități intenționate de mistificare a adevărului și în consecință, soluția de neîncepere a urmăririi penale față de ei, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prevăzut de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., adoptată prin rezoluția nr. 388/P/2011 din 23 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța este legală și temeinică, faptele imputate fiind inexistente.

Potrivit prevederilor art. 323 alin. (2) C. pen., constituie infracțiune de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, fapta de a se asocia sau de a iniția constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri. Raportat la cerințele textului încriminator amintit, rezultă că respectiva infracțiune se săvârșește numai cu forma de vinovăție a intenției, ceea ce presupune că făptuitorul urmărește producerea rezultatului. În speță, deși ambii comisari de poliție U.R. sau D.I. au instrumentat în cauza ce a avut ca obiect plângerea petentului I.G. împotriva agenților de poliție C.O.M.

și V.O.V., precum și a martorului C.L.M., nu există nicio probă din care să rezulte indubitabil că au plănuit asocierea, în vederea exonerării de răspundere penală a persoanelor cercetate și au acționat în sensul scopului urmărit, prin săvârșirea mai multor infracțiuni care să disimuleze sau să ascundă activitățile infracționale ale celor cercetați. În aceeași ordine de idei, s-a reține că actele de urmărire penală întocmite de comisarii de poliție U.R. și D.I. au fost verificate de procurorul care a soluționat plângerea petentului I.G., sub aspectul temeiniciei și legalității, raportat la probatoriul administrat în cauză, situație în care nu se poate acredita existența unor activități ilicite intenționate ale acestora, în scopul adoptării unei soluții favorabile față de persoanele cercetate.

II. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul I.G., prin motivele scrise, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței penale nr. 150/P din 23 noiembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, și rejudecând să dispună trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța în vederea continuării cercetărilor. Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil. Examinând hotărârea recurată, astfel cum impun dispozițiile art. 385 6 alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 alin. (1) lit. a) teza a ll-a C. proc. pen., constată că recursul formulat de recurent este inadmisibil, având în vedere că sentința pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, este definitivă.

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din Legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice. Revine, așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. Înalta Curte reține că inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.

Potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, sentința judecătorului prin care s-a respins plângerea, cu consecința menținerii rezoluției sau ordonanței de neurmărire penală, respectiv de netrimitere în judecată, este definitivă. În consecință, constatând că, în speță, sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de 23 noiembrie 2012, așadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta Curte reține că această hotărâre este definitivă, mențiune existentă de altfel atât în minuta, cât și în dispozitivul sentinței atacate.

Printre modificările aduse C. proc. pen., de natură a contribui la accelerarea soluționării proceselor se regăsește și suprimarea unor căi de atac, respectiv și a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță în materia plângerii împotriva rezoluțiilor și ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată. Potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive determinate de lege. Recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Având în vedere dispozițiile menționate mai sus, care prevăd în mod expres că doar hotărârile nedefinitive pot fi atacate cu recurs, văzând că hotărârea atacată este o hotărâre definitivă, Înalta Curte potrivit art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. va respinge ca inadmisibil recursul declarat de petentul I.G. împotriva sentinței penale nr. 150/P din 23 noiembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, și în conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. îl va obliga la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibil recursul declarat de petentul I.G. împotriva sentinței penale nr. 150/P din 23 noiembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie. Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 mai 2013.