ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 574/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura derulată în fața primei instanțe Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 7 august 2012, reclamanta SC H.T. SA, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. Teleorman și A.N.A.F. a solicitat instanței ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună: - anularea Deciziei nr. 66 din 8 februarie 2012 emisă de către A.N.A.F. - Direcția generală de soluționare a contestației, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate împotriva deciziei de impunere emise de către D.G.F.P. Teleorman; - anularea Deciziei de impunere nr. F-TR 608 din 30 noiembrie 2011, emisă de către D.G.F.P.

Teleorman; - înlăturarea tuturor obligațiilor de plată instituite în sarcina societății reclamante prin actele fiscale atacate; - în cazul în care se va considera că, în lipsa unei decizii emise de A.N.A.F. asupra fondului contestației formulate de SC H.T. SA împotriva Deciziei de impunere F-TR 608 din 30 noiembrie 2011 a D.G.F.P. Teleorman și nu se vor putea lua în discuție capetele de cerere 2 și 3 privind anularea deciziei de impunere amintite și înlăturarea obligațiilor de plată instituite, s-a solicitat anularea Deciziei nr. 66 din 8 februarie 2012, emisă de A.N.A.F. - Direcția generală de soluționare a contestațiilor și obligarea A.N.A.F. la emiterea unei decizii prin care să soluționeze pe fond contestația societății.

În temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, s-a solicitat și suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F-TR 608 din 30 noiembrie 2011 emisă de către D.G.F.P. Teleorman, până la soluționarea contestației împotriva actului administrativ. Prin cererea depusă la termenul din 7 ianuarie 2013, în temeiul dispozițiilor art. 246 alin. (1) C. proc. civ., societatea reclamantă a renunțat la judecata capetelor 2 și 3 ale acțiunii, iar în ședința de la același termen a precizat că renunță și la cererea de reexaminare a cuantumului cauțiunii, ca urmare a faptului că a înțeles să renunțe și la cererea de suspendare a Deciziei de impunere nr. F-TR 608 din 30 noiembrie 2011 emisă de către D.G.F.P.

Teleorman. Astfel, societatea reclamantă și-a restrâns acțiunea exclusiv la cererea de anulare a Deciziei nr. 66 din 8 februarie 2012 emisă de către A.N.A.F. - Direcția generală de soluționare a contestației prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulată împotriva deciziei de impunere emise de către D.G.F.P. Teleorman. În motivarea acestei cereri, reclamanta a susținut, în esență, următoarele: În fapt, în anul 2008, SC H.T. SA a primit din partea acționarului majoritar, care deținea peste 98% din acțiunile societății, o cerere de restituire în natură a unei părți din aportul său la capitalul social și reducerea corespunzătoare a cotei sale de participație la capitalul social, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 207 - 208 din Legea nr. 31/1990.

Cererea a fost aprobată de către adunarea generală extraordinară a SC H.T. SA, care a hotărât restituirea către acționarul majoritar a unei clădiri și a terenului aferent, concomitent cu reducerea egală ca valoare a participației la capitalul social. Urmare Hotărârii AGA nr. 6 din 7 ianuarie 2009, restituirea clădirii și a terenului către acționarul majoritar a fost făcută de către societate în baza unei convenții - act adițional, autentificată la 17 februarie 2009. După restituire, la solicitarea consiliului de administrație, asociatul majoritar a renunțat la intenția de folosire în alte scopuri a imobilului și a închiriat clădirea și terenul către SC H.T. SA, conform Contractului de închiriere din 17 februarie 2009, societatea continuând să le utilizeze în scopul obținerii de venituri.

În anul 2011, SC H.T. SA a făcut obiectul unui control de fond din partea pârâtei D.G.F.P. Teleorman, control finalizat prin Decizia de impunere nr. F-TR 608 din 30 noiembrie 2011 și în baza căreia, în sarcina societății comerciale reclamante au fost stabilite obligații fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 31.225.942 RON reprezentând impozit pe profit în sumă de 17.619.024 RON și accesorii în sumă de 13.606.918 RON, aferente impozitului pe profit. Împotriva deciziei de impunere societatea reclamantă a formulat contestație pe cale administrativă, dosarul fiind trimis spre rezolvare către Direcția generală de soluționare a contestațiilor din cadrul A.N.A.F. și, deși instituția respectivă era obligată prin art. 70 din O.G.

nr. 92/2003 să emită o decizie în termen de 45 de zile, a preferat să suspende sine die soluționarea contestației prin Decizia nr. 66 din 8 februarie 2012, pe motiv că organul fiscal teritorial ar fi făcut o sesizare penală pentru a se verifica dacă prin operațiunea de restituire a capitalului social s-au încălcat norme de natură penală și dacă sunt întrunite elementele constitutive ale vreunei infracțiuni. Pentru a justifica măsura suspendării, A.N.A.F. a făcut trimitere la mai multe decizii ale Curții Constituționale, fără însă a ține seamă de faptul că instanța constituțională a statuat că întâietatea rezolvării acțiunii penale consacrată de prevederile C. proc. pen. presupune existența pe rolul unei instanțe a unui proces penal în curs de soluționare, în timp ce, în speță, sesizarea parchetului nu a condus nici măcar la începerea urmăririi penale.

În realitate, a arătat reclamanta, măsura suspendării soluționării contestației nu este decât o modalitate prin care A.N.A.F. a evitat să se pronunțe asupra probelor evidente de nelegalitate și netemeinicie a deciziei de impunere depuse de societate împotriva constatărilor D.G.F.P. Teleorman, probe care demonstrau în mod cert că restituirea către acționarul majoritar nu s-a efectuat în baza unei vânzări, iar restituirea către acționar a cotei-părți din aportul la capitalul social nu a avut implicații asupra veniturilor și cheltuielilor societății, tranzacția nefiind impozabilă. În concluzie, s-a solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost restrânsă și anularea Deciziei nr. 66 din 8 februarie 2012, emisă de către A.N.A.F.

- Direcția generală de soluționare a contestației, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate împotriva deciziei de impunere emise de către D.G.F.P. Teleorman. Ambele autorități publice pârâte au formulat în cauză întâmpinări. D.G.F.P. a Județului Teleorman a invocat, în principal, excepția prematurității formulării acțiunii cu privire la anularea Deciziei de impunere nr. F - TR 608 din 30 noiembrie 2011, emisă de D.G.F.P. Teleorman și excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată argumentându-se, în esență, că actele administrativ-fiscale atacate sunt legale și temeinice.

A.N.A.F., referitor la cererea de anulare a Deciziei nr. 66 din 8 februarie 2012, a susținut că soluția de suspendare a soluționării contestației, formulată de societatea reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. F - TR 608 din 30 noiembrie 2011, este legală și temeinică și a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. S-a argumentat de către autoritatea publică pârâtă că, prin Adresa nr. 6624 din 25 noiembrie 2011, organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P. Teleorman au sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman prin înaintarea Procesului-verbal nr. 6623 din 25 noiembrie 2011 încheiat la SC H.T.

SA, ale cărui constatări se regăsesc și în raportul de inspecție fiscală care a stat la baza întocmirii deciziei de impunere contestate, în vederea constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. b) și lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare, și art. 43 din Legea contabilității nr. 82/1991. S-a mai învederat faptul că, între stabilirea obligațiilor bugetare constatate prin Procesul-verbal nr. 6623 din 25 noiembrie 2011 ale cărui constatări se regăsesc în Raportul de inspecție fiscală nr. F-TR 425 din 30 noiembrie 2011 încheiat de către organele de inspecție fiscală ale D.G.F.P.

Teleorman - Activitatea de inspecție fiscală, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. F-TR 608 din 30 noiembrie 2011, contestată, și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă, așa încât organul de soluționare a contestațiilor din cadrul A.N.A.F. nu se poate pronunța pe fondul contestației administrative a societății mai înainte de a se finaliza soluționarea laturii penale a cauzei. Cum la termenul de judecată din data de 7 ianuarie 2013 reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a arătat că înțelege să renunțe la judecata capetelor 2 și 3 din acțiunea principală referitoare la anularea Deciziei de impunere nr. F-TR 608 din 30 noiembrie 2011, emisă de către D.G.F.P.

Teleorman, și la înlăturarea tuturor obligațiilor de plată instituite în sarcina sa, precum și la cererea de suspendare a acestei decizii de impunere, prima instanță, luând act de concluziile părților, a constatat că nu se mai impune discutarea excepției prematurității și respectiv a inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâta D.G.F.P. Teleorman, și nici cererea de suspendare provizorie a Deciziei de impunere nr. F-TR 608 din 30 noiembrie 2011. 2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 1 din 7 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC H.T. SA - în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. Teleorman și A.N.A.F., ca neîntemeiată.

Pentru a decide în acest sens, prima instanță a reținut următoarele: În urma controlului efectuat de organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P. Teleorman și materializat în Raportul de inspecție fiscală nr. F-TR 425 încheiat în data de 30 noiembrie 2011, a fost emisă Decizia de impunere nr. F-TR 608 din 30 noiembrie 2011, prin care au fost stabilite în sarcina societății comerciale reclamante obligații fiscale suplimentare în sumă de 31.225.942 RON reprezentând impozit pe profit (17.619.024 RON) și accesoriile aferente (13.606.918 RON). Împotriva Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală, societatea reclamantă a formulat contestație fiscală în temeiul art. 205 C. proc.

fisc., cu privire la care A.N.A.F. a emis Decizia nr. 66 din 8 februarie 2012 dispunând, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., suspendarea soluționării contestației ca urmare a faptului că organul fiscal de control D.G.F.P. Teleorman a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman cu Adresa nr. 6624 din 25 noiembrie 2012. În conținutul sesizării, organul fiscal competent D.G.F.P.

Teleorman a apreciat că, având în vedere aspectele referitoare la omisiunea evidențierii în actele contabile ori în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, pot fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, coroborat cu prevederile art. 43 din Legea nr. 82/1991 în care se precizează că "efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știință a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum și a elementelor de activ și de pasiv ce se reflectă în bilanț" constituie infracțiune de fals intelectual, urmând ca asupra acestor aspecte să se pronunțe organul de urmărire penală.

Analizând prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., prima instanță a constatat că, într-adevăr, între stabilirea obligațiilor bugetare constatate prin Procesul-verbal nr. 6623 din 25 noiembrie 2011 ale cărui constatări se regăsesc în Raportul de inspecție fiscală nr. F-TR 425 din 30 noiembrie 2011 încheiat de organele de inspecție fiscală ale D.G.F.P. Teleorman și care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. F-TR 608 din 30 noiembrie 2011 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă. Totodată, a reținut că reglementarea instituită prin art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc.

fisc. are ca scop evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii cu privire la aceleași operațiuni economice în baza cărora au fost stabilite obligații fiscale suplimentare, precum și existența unor indicii de săvârșire a unor infracțiuni și reprezintă consecința principiului juridic potrivit căruia "penalul ține în loc civilul", legiuitorul statuând că acest principiu funcționează și în ceea ce privește activitatea de jurisdicție administrativă, în acest sens pronunțându-se și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 449/2004 referitoare la neconstituționalitatea art. 183 alin. (1) lit. a), actualmente art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. În cauză, autoritatea fiscală competentă a sesizat organul de urmărire penală, iar Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman a comunicat instanței cu Adresa nr. 570/P/2011 din 28 decembrie 2012 că dosarul privind pe D.B.

și M.C. a fost preluat la data de 12 decembrie 2011 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. Susținerea societății comerciale reclamante potrivit căreia măsura suspendării soluționării contestației poate fi luată de organul fiscal competent doar atunci când acesta constată existența pe rolul unei instanțe a unui proces penal în curs de soluționare a fost apreciată ca lipsită de temei legal, deoarece A.N.A.F. a dispus suspendarea soluționării contestației fiscale în temeiul art. 214 alin (1) lit. a) C. proc. fisc. Apărarea invocată de societatea comercială reclamantă vizează situația avută în vedere de legiuitor la art. 214 alin. (1) lit. b) C. proc.

fisc., când măsura suspendării poate fi luată atunci când soluționarea cauzei (soluționarea contestației fiscale) depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți (existența unui litigiu pe rolul unei instanțe de judecată). 3. Calea de atac exercitată de reclamanta SC H.T. SA Împotriva Sentinței nr. 1 din 2013 pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs, în termen legal, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului s-a arătat că prima instanță nu și-a motivat hotărârea pronunțată, în fapt și în drept; încălcând astfel dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prima instanță nu a motivat împrejurarea că a înlăturat două hotărâri judecătorești irevocabile care rezolvaseră din punct de vedere juridic problema prețurilor de transfer și clarificaseră în mod definitiv faptul că operațiunea în cauză nu a fost o vânzare încheiată între acționarul majoritar și societate, ci numai o restituire în natură a bunului, fără a se obține niciun profit ce putea fi supus impozitării. Recurenta arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât textul de lege nu instituie o obligație în sarcina A.N.A.F. de a suspenda în toate cazurile soluționarea contestației administrative doar pentru simplul fapt că s-a formulat o plângere penală ci, dimpotrivă, textul respectiv dă posibilitatea organului competent de a suspenda soluționarea contestației cu condiția să existe indicii temeinice că în cauză s-a săvârșit o infracțiune, iar decizia de suspendare să fie motivată.

Or, în cauză, A.N.A.F. a făcut afirmații generice în cuprinsul Deciziei nr. 66 din 8 februarie 2012, fără a preciza în mod concret care anume este infracțiunea care a fost săvârșită de societate, în ce constă fapta penală și de ce ar fi influențată soluția administrativă de cea pronunțată pe latură penală. Recurenta a mai precizat că hotărârea fondului contravine probelor administrate, instanța reținând contrar probelor aflate în dosar că este îndeplinită condiția existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce ar urma să fie dată în procedura administrativă.

Instanța de fond ar fi trebuit să vadă că societatea recurentă nu avea cum să săvârșească vreuna dintre infracțiunile de care a fost acuzată și nu avea cum să fie corectă măsura impozitării, în condițiile în care societatea nu a încasat nicio sumă de bani pentru imobil, întrucât restituirea către asociați a bunurilor aduse ca aport în natură se face numai la valoarea existentă în capitalul social la data la care s-a realizat aportul, valoare cu care se reduce capitalul social, astfel încât nu este necesară o reevaluare a bunurilor aduse ca aport în natură. În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii și anulării Deciziei nr. 66/2012, emisă de A.N.A.F.

4. Procedura derulată în fața Înaltei Curți Intimata-pârâtă D.G.F.P. Teleorman, prin întâmpinarea formulată la data de 31 decembrie 2013, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: 1. Argumente de fapt și de drept relevante Urmare a controlului efectuat de organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.F.P. Teleorman și finalizat prin întocmirea Raportului de inspecție fiscală nr. F-TR 425 din 30 noiembrie 2011, a fost emisă Decizia de impunere nr. F-TR 608 din 30 noiembrie 2011, prin care au fost stabilite în sarcina societății comerciale reclamante obligații fiscale suplimentare în sumă de 31.225.942 RON reprezentând impozit pe profit - 17.619.024 RON și accesorii aferente - 13.606.918 RON.

Împotriva deciziei de impunere, recurenta-reclamantă a formulat contestație fiscală conform dispozițiilor art. 205 C. proc. fisc. Prin Decizia nr. 66 din 8 februarie 2012, A.N.A.F. a dispus în temeiul dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc.

fisc., suspendarea soluționării contestației ca urmare a faptului că organul de control fiscal a sesizat Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman cu Adresa nr. 6624 din 25 noiembrie 2012, apreciind că omisiunea evidențierii în actele contabile ori în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate și a veniturilor realizate poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2006 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale coroborat cu prevederile art. 43 din Legea nr. 82/1991, în care se precizează că "efectuarea de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știință a înregistrării în contabilitate având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare și a elementelor de activ și pasiv ce se reflectă în bilanț" constituie infracțiune de fals intelectual.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) și alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, organul de soluționare competent poate suspenda prin decizie motivată soluționarea cauzei, atunci când organul ce a efectuat activitatea de control a sesizat organele penale cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă. Este adevărat că printr-o serie de decizii, Curtea Constituțională a stabilit că întâietatea rezolvării acțiunii penale este neîndoielnic justificată și consacrată ca atare și de prevederile art. 19 alin. (2) C. proc.

pen., scopul suspendării constituindu-l tocmai verificarea existenței sau nu a infracțiunii cu privire la care instanța are unele indicii. În cauză, este de necontestat că autoritatea fiscală competentă a sesizat organele de urmărire penală (Adresa nr. 6624 din 25 noiembrie 2012) și, pe de altă parte, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman a comunicat instanței, cu Adresa nr. 570/P/2011 din 28 decembrie 2012, că dosarul de urmărire penală a fost preluat la data de 12 decembrie 2011 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică.

Însă, Înalta Curte are în vedere că situația de fapt reținută nu este contestată, în discuție fiind doar încadrarea fiscală a respectivei situații de fapt, anume dacă în cauză este vorba despre restituirea în natură a aportului la capitalul social (imobil și teren aferent) către acționarul majoritar, persoană fizică, și care, în concepția reclamantei, nu reprezintă o operațiune economică, sau este vorba despre o operațiune de vânzare-cumpărare. Astfel, nu există nicio justificare pentru a considera că aspectele penale ar prevala celor fiscale, așa cum a reținut judecătorul fondului. Mai mult decât atât, de la data sesizării organelor de cercetare penală, prin Adresa nr. 6624 din 25 noiembrie 2012, până în prezent, au trecut 16 luni fără ca în dosar să se fi dispus vreo măsură, ceea ce este de natură a încălca și exigențele privind respectarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la termenul rezonabil.

Reținând că față de societatea comercială reclamantă până în prezent nu s-au dispus măsuri de natură a constata caracterul penal al faptelor sesizate de Fisc (ceea ce ar fi putut justifica măsura de suspendare dispusă de organul administrativ pentru a acorda prioritate organului de cercetare penală), precum și faptul că între stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite și stabilirea obligațiilor bugetare suplimentare nu există o legătură ce ar putea influența soluționarea contestației administrative, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 214 din O.G. nr. 92/2003. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru rațiunile expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (2) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va modifica sentința atacată în sensul că va admite acțiunea, va anula Decizia nr. 66 din 8 februarie 2012 emisă de A.N.A.F. și va obliga pârâta să soluționeze pe fond contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. F-TR 608 din 30 noiembrie 2011, emisă de D.G.F.P. Teleorman.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de H.T. SA Turnu Măgurele împotriva Sentinței nr. 1 din 7 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că admite acțiunea formulată de reclamanta SC H.T. SA Turnu Măgurele. Anulează Decizia nr. 66 din 8 februarie 2012 emisă de A.N.A.F. și obligă pârâta să soluționeze pe fond contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. F-TR 608 din 30 noiembrie 2011, emisă de D.G.F.P. Teleorman. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 februarie 2014. Procesat de GGC - AZ