ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1350/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1350/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 115

din 21 martie 2012, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ

și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul C.I., în contradictoriu cu

pârâta Agenția Națională de Integritate, și a anulat raportul de evaluare din

23 septembrie 2011 întocmit de pârâtă.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin raportul de evaluare

înregistrat la Agenția Națională de Integritate din 23 septembrie 2011, s-a reținut

că reclamantul, în calitatea sa de deputat, s-a aflat în conflict de interese, conform

art. 70 din Legea nr. 161/2003, întrucât, a propus angajarea și a avizat contractul

individual de muncă în baza căruia soția sa, doamna C.A., a fost angajată în perioada

5 octombrie 2009-1 februarie 2011 în cadrul Biroului Parlamentar C.I., obținând

un venit net de 35.061 RON.

Inspectorii au reținut

că sunt aplicabile dispozițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003, text potrivit căruia

„prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate

publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care

ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit

Constituției și altor acte normative.” Interesul de natură patrimonială a fost identificat

ca fiind cel de mărire al patrimoniului familiei prin obținerea de către soția sa

a unor beneficii de natură salarială.

Raportat la criticile

de nelegalitate formulate, prima instanță a arătat că se impune a fi analizată,

sub un prim aspect, chestiunea legată de neretroactivitatea legii, chestiune vizând,

cu precădere, aspectele procedurale.

În acest context s-a remarcat

că procedura de inspecție s-a realizat în temeiul art. 8, art. 9, art. 10 lit. f),

art. 11 și art. 21 din Legea nr. 176/2010, act normativ intrat în vigoare la data

de 5 septembrie 2010.

Fapta care i se impută

reclamantului s-a produs la data de 5 octombrie 2009, la care a acordat avizul favorabil

pentru angajarea soției sale.

Discuțiile legate de neretroactivitatea

legii s-au purtat în jurul dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010,

text potrivit căruia „activitatea de evaluare a declarației de avere, a datelor

și a informațiilor privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale

intervenite existente în perioada exercitării funcțiilor ori demnităților publice,

precum și cea de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se

efectuează atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și

în decursul a 3 ani după încetarea acestora.”

În lumina art. 15

alin. (2) din Constituție, prima instanță a apreciat că interpretarea corectă a

acestui text presupune recunoașterea competenței de evaluare a autorității pârâte

atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, însă numai începând

cu data de 5 septembrie 2010, cât și în decursul a 3 ani după încetarea mandatului,

însă limitat tot la data de 5 septembrie 2010. O interpretare în sensul dorit de

Agenția Națională de Integritate, respectiv recunoașterea competențelor de control

fără limită în timp ar fi contrară principiului neretroactivității legii și ca atare

nu poate fi primită.

Așadar, sub acest aspect,

s-a reținut că procedând la evaluarea unei fapte din 5 octombrie 2009, pe baza unui

act normativ intrat în vigoare la 5 septembrie 2010 pârâta a realizat o interpretare

a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 cu încălcarea dispozițiilor

art. 15 alin. (2) din Constituție.

În ce privește aspectul

legat de aplicabilitatea dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, prima instanță

a constatat că și din acest punct de vedere criticile reclamantului sunt întemeiate.

Astfel, prima instanță

a arătat că este adevărat că art. 69 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 161/2003 stipulează

că prevederile prezentului titlu (Titlul IV, Conflictul de interese și regimul incompatibilităților

în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice) se aplică persoanelor

care exercită demnitățile publice de deputat și senator însă Capitolul II, Conflictul

de interese vizează doar categoriile de membru al Guvernului și alte funcții publice

de autoritate din administrația publică centrală și locală (Secțiunea 2), aleșii

locali (Secțiunea 3), respectiv funcționarii publici (Secțiunea 4). Ca atare extinderea

principiilor definite în Secțiunea 1 și la alte categorii decât cele enumerate anterior

contravine scopului legii.

În acest sens trebuie

remarcat faptul că în cuprinsul Capitolului III, Incompatibilități, după secțiunea

privitoare la dispozițiile generale sunt explicitate distinct, pe categorii, incompatibilitățile

specifice demnității sau funcție publice începând chiar cu parlamentarul (Secțiunea

2).

În consecință, dispozițiile

art. 69 alin. (1) lit. b), mai sus enunțate, normă generală, aveau în vedere situațiile

speciale enumerate limitativ în cuprinsul Capitolul III Secțiunea 2 din Titlu IV

și nicidecum nu și-a propus să extindă sfera de aplicare a conflictelor de interese

dincolo de prevederile limitative din Capitolul II Secțiunile 2-4.

Pe de altă parte, atunci

când a vrut să extindă sfera persoanelor cărora le sunt aplicabile prevederile legate

de conflictul de interese, legiuitorul a făcut-o în mod expres în Capitolul IV.

Față de aceste considerente,

s-a reținut că emiterea de către reclamant a unui aviz conform pentru angajarea

soției sale la biroul său parlamentar nu intră sub incidența dispozițiilor art.

70 din Legea nr. 161/2003 Titlul IV Capitolul II, întrucât acest text nu este aplicabil

și parlamentarilor.

Argumentele prezentate

au condus instanța de fond la concluzia că actul administrativ atacat a fost întocmit

cu încălcarea dispozițiilor legale prin eludarea principiului constituțional al

neretroactivității legii și extinderea sferei de aplicare a unor acte normative

la categorii cărora nu le sunt adresate.

Împotriva sentinței pronunțate

de instanța de fond, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs autoritatea

pârâtă Agenția Națională de Integritate, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și

pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În esență, prin motivele

de recurs dezvoltate, autoritatea recurentă a susținut că în mod eronat prima instanță

a apreciat că prin raportul de evaluare întocmit față de intimatul-reclamant a fost

încălcat principiul neretroactivității legii.

În contextul prezentării

actelor normative incidente în cauză, în succesiunea lor, respectiv a Legii nr.

144/2007 și a Legii nr. 176/2010, publicată în M.Of. nr. 621/2.09.2010, recurenta

a arătat că potrivit art. 8 din această din urmă lege, scopul Agenției Naționale

de Integritate este asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor

publice și prevenirea corupției instituționale, a incompatibilităților și potențialelor

conflicte de interese în care se pot afla persoanele care îndeplinesc funcții și

demnități publice, pe perioada îndeplinirii acestora.

În opinia recurentei,

raportat la prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 și reținând că

reclamantul este deputat din anul 2008, deținând aceeași calitate și la data întocmirii

raportului, acesta poate face obiectul activității de evaluare pentru întreaga perioadă

de exercitare a funcției, incluzând încheierea și avizarea contractului de muncă

pe perioadă determinată, la data de 5 octombrie 2009.

Un set distinct de critici

vizează interpretarea instanței în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor

art. 70 din Legea nr. 161/2003.

În acest sens autoritatea

recurentă a arătat că potrivit prevederilor art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003,

persoana ce exercită o demnitate publică se află în conflict când are un interes

personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate

a atribuțiilor care îi revin potrivit legii.

Conform prevederilor legale,

funcția de demnitate publică este acea funcție publică care se ocupă prin mandat

obținut direct, prin alegeri organizate.

Totodată, activitatea

de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se desfășoară conform

prevederilor Legii nr. 176/2010, privind integritatea în exercitarea funcțiilor

și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind

înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum

și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în M.Of.

nr. 621/2.09.2010.

Potrivit dispozițiilor

art. 8 din Legea nr. 176/2010 „scopul Agenției este asigurarea integrității în exercitarea

demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale, prin

exercitarea de responsabilități în evaluarea declarațiilor de avere, a datelor și

informațiilor privind averea, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite,

a incompatibilităților și a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla

persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcțiilor și demnităților

publice”.

Totodată, recurenta a

mai arătat că, este încriminat conflictul de interese și de dispozițiile art. 253

1

C. pen. al României potrivit cu care: „Fapta funcționarului public care, în exercițiul

atribuțiunilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii

prin care s-a realizat, direct sau indirect un folos material pentru sine, soțul

sau o rudă ori un afin până la gr. II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care

s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia

a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase, se pedepsește cu închisoare

de la 6 luni la 5 ani și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică pe

durata maximă. Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii aprobării sau

adoptării actelor normative.”

Prin funcționar public

în sensul art. 147 C. pen. al României se înțelege orice persoană care exercită

permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare

de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care

se referă art. 145.

În fine, s-a mai arătat

că propunerea angajării și avizarea contractului individual de muncă reprezintă

manifestări de voință săvârșite de reclamant cu intenția de a produce efecte juridice,

în sensul concretizării în acest fel a unui interes de natură patrimonială constând

în aceea că soția sa a obținut venituri în urma angajării la biroul parlamentar

al reclamantului.

C.I.

Intimatul-reclamant C.I.

a formulat la data de 26 noiembrie 2013 întâmpinare la motivele de recurs înfățișate

de recurenta Agenția Națională de Integritate, arătând, în esență, că acestea sunt

neîntemeiate întrucât, cu referire chiar la prevederile art. 34 din Legea nr. 176/2010,

rezultă cu claritate că legiuitorul se raportează la momentul intrării în vigoare

a acestei legi ca la un moment de referință, în care regimul juridic modificându-se

prin abrogarea parțială și amendarea Legii nr. 144/2007, este necesar a se preciza

ce anume rămâne în vigoare din toată procedura derulată anterior în activitatea

de evaluare.

Cum în cazul intimatului-reclamant

nu s-a derulat nici o verificare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010,

iar evaluarea efectuată în anul 2011 s-a întemeiat pe prevederile art. 8, art. 9,

art. 10 lit. f), art. 11 și art. 21 din Legea nr. 176/2010, vizând un raport juridic

născut anterior intrării sale în vigoare, rezultă că nu sunt opozabile prevederile

legale invocate stării de fapt controlate.

Totodată s-a afirmat că

nici motivul de recurs prin care se susține incidența prevederilor art. 70 din Legea

nr. 161/2003 nu este întemeiat, câtă vreme toată construcția logică prin care se

fundamentează o atare interpretare constă tot în raportarea la prevederile art.

8 art. 1 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 176/2010, inaplicabil din aceleași rațiuni

de retroactivitate.

În fine, reclamantul-intimat

a mai arătat că, nici referirea recurentului la reglementările C. pen. (art. 145

și art. 147) nu sunt concludente câtă vreme acestea vizează o procedură specială,

instrumentabilă de parchet, distinct de jurisdicția contenciosului administrativ.

a recursului

La data de 17 ianuarie

2014, urmare a susținerilor orale consemnate în încheierea de ședință din data de

3 decembrie 2013, autoritatea recurentă-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii privind sesizarea organelor de urmărire penală, motivat de faptul că prin

raportul de evaluare din 23 septembrie 2011 s-au identificat indicii cu privire

la săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253

1

C. pen. or, în ciuda prevederilor cuprinse în art. 22 din Legea nr. 176/2010, ce

consacră dreptul persoanei care face obiectul evaluării de a se adresa cu o contestație

la instanța de contencios administrativ, o eventuală soluție de admitere a acțiunii

de anulare a raportului de evaluare conduce la soluția absurdă în care sesizarea

Parchetului ar putea fi anulată de o instanță de contencios administrativ.

Mai mult, s-a arătat că

din momentul sesizării, singurul organ care are competența de a se pronunța este

Parchetul, un atare act neavând natură administrativă.

Înaltei Curți asupra recursului promovat

5.1. Cu referire la excepția

de inadmisibilitate a acțiunii invocată de recurenta Agenția Națională de Integritate,

analizând cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepția de inadmisibilitate

invocată de recurenta-pârâtă în cursul soluționării recursului dar distinct de motivele

de recurs înfățișate, ca excepție de ordine publică, ce poate fi invocată în orice

stare a cauzei, astfel cum predominant a fost calificată de doctrină dar și de jurisprudența

dezvoltată în aplicarea C. proc. civ. 1865, aplicabil și în cauză, Înalta Curte

o va respinge ca neîntemeiată, în considerarea celor în continuare arătate.

Prealabil examinării motivelor

de recurs vizând fondul cauzei dar cu incidență directă asupra analizei, în acel

context, a limitelor și cadrului sesizării instanței de contencios administrativ

în prezenta cauză, Înalta Curte arată, în acord cu cele statuate deja și în alte

soluții pronunțate în această materie, că sesizarea formulată de Agenția Națională

de Integritate către organul de urmărire penală privind cercetarea existenței infracțiunii

de conflict de interese, prevăzută și pedepsită de art. 253

1

C. pen.,

nu formează obiectul analizei judiciare de către instanța de contencios administrativ,

existența unei posibile fapte penale urmând a fi stabilită numai în cadrul procesului

penal.

Dreptul unei autorități

sau instituții de a sesiza existența unor indicii privind săvârșirea unei infracțiuni

nu poate fi cenzurat de instanța de contencios administrativ, pentru că o atare

sesizare, în sensul legii contenciosului administrativ, nu este aptă de a produce

prin ea însăși efecte juridice.

Ca urmare, numai acea

parte a raportului de evaluare prin care se concluzionează cu privire la existența

conflictului de interese de natură administrativă poate forma efectiv obiectul unei

acțiuni introduse la instanța de contencios administrativ.

Nu mai puțin însă, raportat

la prevederile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 176/2010, potrivit cu care „raportul

de evaluare se comunică în termen de 5 zile de la finalizare persoanei care a făcut

obiectul activității de evaluare și, după caz, organelor de urmărire penală și celor

disciplinare”, coroborate cu cele ale art. 22 alin. (1) din același act normativ

care prevăd expres că „persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul

de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilității în termen de 15

zile de la primirea acestuia, la instanța de contencios administrativ”, Înalta Curte

a reținut deja în interpretarea logico-rațională dar și sistematică a acestor norme

că dreptul persoanelor evaluate de a contesta raportul de evaluare la instanța de

contencios administrativ, chiar și atunci când în cuprinsul acestuia se regăsește

și măsura sesizării organelor de cercetare penală, pentru verificarea unei posibile

fapte penale, se referă strict la conflictul de interese de ordin administrativ

și nu la cel de natură posibil penală, deși textul art. 22 alin. (1) din Legea

nr. 176/2010 nu distinge atunci când reglementează, în general, posibilitatea contestării

raportului de evaluare.

Așa fiind, contrar celor

afirmate de recurent, nu se poate ajunge la „soluția absurdă” preconizată câtă vreme,

în limitele astfel stabilite ale sesizării sale, instanța de contencios administrativ

nu analizează și nu cenzurează partea din raportul de evaluare ce vizează sesizarea

organelor penale cu posibilul conflict de interese de natură penală.

De altfel este de observat

că în cuprinsul raportului de evaluare supus în cauză verificării instanței de contencios

administrativ, se prevede expres, atât în Partea III „Evaluarea elementelor de conflict

de interese”, cât și în Partea IV „Concluzii și dispoziții”, comunicarea raportului

de evaluare Comisiei juridice de disciplină și imunități din cadrul Camerei Deputaților

pentru luarea măsurilor ce se impun, după rămânerea definitivă a acestuia, ceea

ce demonstrează cu evidență conflictul de interese de natură administrativă, stabilit

conform art. 70 din Legea nr. 161/2003.

Prin urmare, apreciind

că și prima instanță a examinat și s-a pronunțat în limitele normei legale sus-enunțate,

ce reglementează conflictul de interese de natură administrativă, Înalta Curte reține

admisibilitatea acțiunii reclamantului-intimat, conform art. 22 alin. (1) din Legea

nr. 176/2010, excepția invocată urmând a fi astfel respinsă ca neîntemeiată.

În fine, este de menționat

că în chiar cuprinsul raportului de evaluare, în secțiunea „Concluzii” se arată

că potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, persoana care face obiectul

evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese, în termen

de 15 zile de la primire, la instanța de contencios administrativ competentă.

5.2. Cu privire la recursul

ce vizează fondul cauzei

Înalta Curte, în limitele

și în cadrul procesual deja arătate, analizând sentința atacată prin prisma criticilor

formulate, a apărărilor intimatului, dar și față de prevederile legale aplicabile,

urmează a respinge ca nefondate motivele de recurs înfățișate, în considerarea celor

în continuare expuse, menite totodată a completa și explicita și considerentele

cuprinse în hotărârea primei instanțe.

Expunerea rezumativă a

considerentelor sentinței atacate, de mai sus (a se vedea pct. 1 din prezenta decizie),

înfățișează deopotrivă situația de fapt și problemele de drept deduse judecății

ca și argumentele judecătorului fondului în susținerea soluției adoptate astfel

că nu se impune reluarea lor în contextul analizei criticilor recurentei-pârâte,

subsumate în opinia Înaltei Curți motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

5.2.1. Cu referire la

încălcarea principiului neretroactivității legii civile

Trecând așadar la analiza

punctuală a motivelor de recurs formulate de recurenta Agenția Națională de Integritate,

Înalta Curte constată că un prim set de critici vizează modalitatea în care prima

instanță a statuat în ceea ce privește încălcarea de către autoritatea pârâtă a

principiului neretroactivității legii civile, în întocmirea raportului de evaluare

privindu-l pe intimatul-reclamant C.I.

În esență, prin hotărârea

recurată, judecătorul fondului a apreciat că nelegalitatea raportului de evaluare

din 22 septembrie 2011 întocmit de recurenta Agenția Națională de Integritate, prin

care s-a reținut că intimatul-reclamant, în calitate de deputat, s-a aflat în conflict

de interese, conform art. 70 din Legea nr. 161/2003, întrucât a propus și a avizat

încheierea contractului individual de muncă pentru soția sa, C.A., la data de 5

octombrie 2009, derivă din evaluarea acestei fapte, pe baza unui act normativ intrat

ulterior în vigoare, respectiv la data de 5 septembrie 2010.

S-a reținut astfel că

prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 au fost aplicate cu încălcarea

principiului neretroactivității legii, consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituția

României.

În acord cu interpretarea

primei instanțe, dar și în completarea argumentației înfățișate, Înalta Curte apreciază

că prevederile cuprinse în secțiunile din Titlul II Proceduri de asigurare a integrității

și transparenței în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, al Legii

nr. 176/2010, publicată în M.O. nr. 621/2.09.2010, care au servit drept temei și

pe baza cărora s-a fundamentat raportul de evaluare din data de 23 martie 2011,

respectiv dispozițiile art. 8, art. 9, art. 10 lit. f), art. 11 dar și ale art.

21 alin. (4), art. 25 și art. 26 alin. (1) lit. d), expres menționate în preambulul

dar și în partea de concluzii a raportului, conțin deopotrivă norme de procedură

dar și de drept material.

Raportat și la analiza

Curții Constituționale cuprinsă în Decizia nr. 415/2010, de declarare a neconstituționalității

pentru o parte substanțială din cuprinsul reglementării anterioare, respectiv a

Legii nr. 144/2007, privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale

de Integritate, Înalta Curte constată că, în mod real și efectiv, prevederile cuprinse

în noua reglementare, dată prin Legea nr. 176/2010, sunt cele ce au conferit autorității

recurente cadrul legal de exercitare a competențelor și atribuțiilor sale, în vederea

îndeplinirii scopului prevăzut în art. 8 din același act normativ.

Totodată, astfel cum în

mod constant s-a statuat și în doctrină, prin principul neretroactivității legii

civile se înțelege regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai

situațiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, iar nu și situațiilor anterioare.

Principiul neretroactivității

legii civile, care era consacrat de art. 1 C. civ. din 1864 și care a fost preluat

și de art. 6 alin. (1) teza a II-a C. civ. din 2009, este și principiu constituțional

încă din anul 1991, art. 15 alin. (2) din Constituția în vigoare stabilind, fără

echivoc, că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale

mai favorabile.”

Din perspectiva principiului

astfel enunțat și Înalta Curte apreciază că fapta unică a reclamantului intimat

de propunere și avizare la data 5 octombrie 2009, în vederea încheierii unui raport

juridic între alte persoane, nu putea fi evaluată și determinată ca reprezentând

conflict de interese în baza unui act normativ intrat în vigoare la o dată ulterioară.

Și aceasta întrucât, prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, potrivit

cu care „Activitatea de evaluare a declarației de avere, a datelor și a informațiilor

privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite existente

în perioada exercitării funcțiilor ori demnităților publice, precum și cea de evaluare

a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează atât pe durata

exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după

încetarea acestora”, se impun a fi interpretate în sensul că sunt aplicabile situațiilor

juridice născute sau apărute după intrarea în vigoare a legii respectiv după septembrie

2010 și nicidecum unor situații juridice preexistente.

Orice interpretare contrară

echivalează cu aplicarea retroactivă a legii.

Mai mult, Înalta Curte

are în vedere împrejurarea că art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se impune

a fi corelat, pentru o coerentă și justă aplicare a normelor legale incidente, cu

prevederile art. 25 alin. (1) din același act normativ.

Potrivit acestui text

de lege, în mod evident în vigoare tot începând cu data de 5 septembrie 2010: „Fapta

persoanei cu privire la care s-a constatat că a emis un act administrativ, a încheiat

un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu încălcarea

obligațiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate

constituie abatere disciplinare și se sancționează potrivit reglementării aplicabile

demnității, funcției sau activității respective, în măsura în care prevederile prezentei

legi nu derogă de la aceasta și dacă fapta nu întrunește elementele constitutive

ale unei infracțiuni.”

În acest context, sintagma

„se efectuează atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât

și în decursul a trei ani după încetarea acestora” cuprinsă în art. 11 alin.

(1) din același act normativ, suscitată, coroborată cu art. 25, nu poate fi interpretată

decât în sensul că cercetarea poate fi inițiată de autoritatea pârâtă, de la momentul

intrării în vigoare a legii, cu privire la fapte și/sau situații intervenite ulterior

acestui moment.

Totodată, raportat la

reglementarea procedurală dar și de drept material cuprinsă în Legea nr. 176/2010,

fapta consumată în anul 2009, imputată reclamantului intimat, respectiv propunerea

și avizarea la data de 5 octombrie 2009 în vederea încheierii contractului individual

de muncă între Camera Deputaților și d-na. C.A., reținută ca generatoare a conflictului

de interese pentru intimatul-reclamant, este facta praeterita, în lipsa opțiunii

exprese a legiuitorului în sensul aplicării legii noi unor astfel de fapte.

Înalta Curte apreciază

că nu pot fi reținute argumentele autorității recurente în sensul că aplicarea Legii

nr. 176/2010, incluzând art. 11 alin. (1), unei fapte, respectiv unui raport juridic

născut anterior intrării în vigoare a legii a fost posibilă în condițiile pre-existenței

Legii nr. 144/2007, întrucât niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 34 din Legea

nr. 176/2010, menite tocmai a reglementa situațiile tranzitorii și a corela prevederile

celor două acte normative, nu este incidentă în cauză.

Potrivit art. 34 sus-arătat:

„(1) Verificările aflate

în curs de desfășurare la Agenție la data intrării în vigoare a prezentei legi continuă

potrivit procedurii prevăzute de aceasta.

(2) Actele și lucrările

efectuate în cadrul Agenției, rămase definitive până la publicarea Deciziei Curții

Constituționale nr. 415/2010 în M. Of. al României, Partea I, nr. 294/5.05.2010,

rămân valabile.

(3) Probele administrate

și actele procesuale efectuate la instanțe și organe de urmărire penală înainte

de intrarea în vigoare a prezentei legi se mențin.

(4) Declarațiile de avere

și declarațiile de interese depuse până la intrarea în vigoare a prezentei legi

rămân valabile și vor putea fi valorificate de către Agenție în cadrul procedurilor

sale pentru exercitarea atribuțiilor specifice prevăzute de lege.”

Rezultă din cuprinsul

normei citate că legiuitorul se raportează la „data intrării în vigoare a legii”

ca la un moment de referință, în raport de care, dată fiind modificarea de regim

juridic survenită se impune determinarea, cu rigurozitate, a ceea ce se păstrează

din procedura anterior derulată în activitatea de evaluare.

Cum, în ceea ce-l privește

pe intimatul-reclamant nu au existat, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010,

nici un fel de alte proceduri de verificare sau evaluare, în mod evident nu se poate

face apel la incidența reglementării anterioare, cuprinsă în Legea nr. 144/2007.

Concluzionând pe acest

aspect, Înalta Curte reținând așadar netemeinicia criticilor recurentei pe aspectul

aplicării principiului neretroactivității legii și apreciind în acord cu cele stabilite

de prima instanță în legătură cu acest principiu, raportat și la norma constituțională,

constată nelegalitatea actului administrativ atacat, respectiv a raportului de evaluare

din 23 septembrie 2011, în ceea ce privește, desigur, doar conflictul de interese

de natură administrativă, urmare a încălcării principiului neretroactivității legii

civile, în sensul arătat.

Drept urmare, Înalta Curte

arată că se impune menținerea soluției dispuse de prima instanță pentru acest motiv

de nelegalitate, apt per se de a antrena anularea actului administrativ atacat.

Înalta Curte precizează

totodată că soluția de anulare a raportului de evaluare în integralitatea sa, chiar

în limitele stabilite ale investirii instanței de contencios administrativ, se justifică

în raport de caracterul unitar al actului și al conexiunii certe între părțile raportului

de evaluare, vizând conflictul de interese de natură administrativă dar și potențialul

conflict de interese de natură penală, fundamentate pe o situație factuală unică.

De altfel, cum deja s-a

arătat, în contextul examinării excepției de inadmisibilitate, anularea raportului

de evaluare de către instanța de contencios nu este de natură a împiedica sesizarea

organelor de urmărire penală, câtă vreme, conform art. 21 alin. (4) din Legea

nr. 176/2010, raportul de evaluare se comunică nu numai persoanei care a făcut obiectul

activității de evaluare dar și, după caz, organelor de urmărire penală și celor

disciplinare.

5.2.2. Cu referire la

aplicabilitatea dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003

În ceea ce privește criticile

recurentei-pârâte vizând modalitatea de interpretare de către prima instanță a dispozițiilor

art. 70 din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte arată că nici acestea nu sunt de natură

a antrena modificarea soluției adoptate de prima instanță întrucât argumentele din

considerentele hotărârii atacate, combătute de recurentă sunt apreciate de instanța

de control judiciar ca având o natură subsidiară în procesul de verificare a legalității

actului administrativ atacat.

Stabilind că actul administrativ

atacat, în limitele arătate, este afectat de viciul nelegalității urmare a încălcării

principiului neretroactivității legii, consacrat constituțional, Înalta Curte apreciază,

în cazul concret al cauzei deduse judecății, că analiza suplimentară a motivului

de nelegalitate în legătură cu o problemă de fond, vizând chiar conținutul conflictului

de interese, raportat la art. 70 din Legea nr. 161/2003, nu se impunea cu necesitate,

prevalentă având desigur valorificarea și statuarea asupra principiului aplicării

în timp a legii civile.

Așa fiind, nici criticile

recurentei-pârâte în legătură cu aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 70

din Legea nr. 161/2003 nu se mai impun a fi analizate în substanța lor, dat fiind

motivul primordial de nulitate al actului administrativ atacat, valorificat atât

prin hotărârea primei instanțe cât și în prezenta decizie.

Pentru aceleași argumente,

Înalta Curte apreciază că nu au incidență și nu prezintă relevanță în cauză soluțiile

anterioare pronunțate de această materie de Înalta Curte, secția contencios administrativ

și fiscal (nr. 6874 din 23 octombrie 2013 și nr. 7487 din 28 noiembrie 2013) în

legătură cu interpretarea și aplicarea art. 70 din Legea nr. 161/2003.

Prin urmare, pentru toate

considerațiunile mai sus înfățișate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

se va respinge ca nefondat și recursul promovat de recurenta-pârâtă Agenția Națională

de Integritate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată,

excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de recurenta-pârâtă.

Respinge recursul declarat

de pârâta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței civile nr. 115 din

21 martie 2012 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 18 martie 2014.