ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1350/2014

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 115 din 21 martie 2012, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul C.I., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, și a anulat raportul de evaluare din 23 septembrie 2011 întocmit de pârâtă. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Prin raportul de evaluare înregistrat la Agenția Națională de Integritate din 23 septembrie 2011, s-a reținut că reclamantul, în calitatea sa de deputat, s-a aflat în conflict de interese, conform art. 70 din Legea nr. 161/2003, întrucât, a propus angajarea și a avizat contractul individual de muncă în baza căruia soția sa, doamna C.A., a fost angajată în perioada 5 octombrie 2009-1 februarie 2011 în cadrul Biroului Parlamentar C.I., obținând un venit net de 35.061 RON. Inspectorii au reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003, text potrivit căruia „prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative.” Interesul de natură patrimonială a fost identificat ca fiind cel de mărire al patrimoniului familiei prin obținerea de către soția sa a unor beneficii de natură salarială. Raportat la criticile de nelegalitate formulate, prima instanță a arătat că se impune a fi analizată, sub un prim aspect, chestiunea legată de neretroactivitatea legii, chestiune vizând, cu precădere, aspectele procedurale. În acest context s-a remarcat că procedura de inspecție s-a realizat în temeiul art. 8, art. 9, art. 10 lit. f), art. 11 și art. 21 din Legea nr. 176/2010, act normativ intrat în vigoare la data de 5 septembrie 2010. Fapta care i se impută reclamantului s-a produs la data de 5 octombrie 2009, la care a acordat avizul favorabil pentru angajarea soției sale. Discuțiile legate de neretroactivitatea legii s-au purtat în jurul dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, text potrivit căruia „activitatea de evaluare a declarației de avere, a datelor și a informațiilor privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcțiilor ori demnităților publice, precum și cea de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora.” În lumina art. 15 alin. (2) din Constituție, prima instanță a apreciat că interpretarea corectă a acestui text presupune recunoașterea competenței de evaluare a autorității pârâte atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, însă numai începând cu data de 5 septembrie 2010, cât și în decursul a 3 ani după încetarea mandatului, însă limitat tot la data de 5 septembrie 2010. O interpretare în sensul dorit de Agenția Națională de Integritate, respectiv recunoașterea competențelor de control fără limită în timp ar fi contrară principiului neretroactivității legii și ca atare nu poate fi primită. Așadar, sub acest aspect, s-a reținut că procedând la evaluarea unei fapte din 5 octombrie 2009, pe baza unui act normativ intrat în vigoare la 5 septembrie 2010 pârâta a realizat o interpretare a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 cu încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție. În ce privește aspectul legat de aplicabilitatea dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, prima instanță a constatat că și din acest punct de vedere criticile reclamantului sunt întemeiate. Astfel, prima instanță a arătat că este adevărat că art. 69 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 161/2003 stipulează că prevederile prezentului titlu (Titlul IV, Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice) se aplică persoanelor care exercită demnitățile publice de deputat și senator însă Capitolul II, Conflictul de interese vizează doar categoriile de membru al Guvernului și alte funcții publice de autoritate din administrația publică centrală și locală (Secțiunea 2), aleșii locali (Secțiunea 3), respectiv funcționarii publici (Secțiunea 4). Ca atare extinderea principiilor definite în Secțiunea 1 și la alte categorii decât cele enumerate anterior contravine scopului legii. În acest sens trebuie remarcat faptul că în cuprinsul Capitolului III, Incompatibilități, după secțiunea privitoare la dispozițiile generale sunt explicitate distinct, pe categorii, incompatibilitățile specifice demnității sau funcție publice începând chiar cu parlamentarul (Secțiunea 2). În consecință, dispozițiile art. 69 alin. (1) lit. b), mai sus enunțate, normă generală, aveau în vedere situațiile speciale enumerate limitativ în cuprinsul Capitolul III Secțiunea 2 din Titlu IV și nicidecum nu și-a propus să extindă sfera de aplicare a conflictelor de interese dincolo de prevederile limitative din Capitolul II Secțiunile 2-4. Pe de altă parte, atunci când a vrut să extindă sfera persoanelor cărora le sunt aplicabile prevederile legate de conflictul de interese, legiuitorul a făcut-o în mod expres în Capitolul IV. Față de aceste considerente, s-a reținut că emiterea de către reclamant a unui aviz conform pentru angajarea soției sale la biroul său parlamentar nu intră sub incidența dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 Titlul IV Capitolul II, întrucât acest text nu este aplicabil și parlamentarilor. Argumentele prezentate au condus instanța de fond la concluzia că actul administrativ atacat a fost întocmit cu încălcarea dispozițiilor legale prin eludarea principiului constituțional al neretroactivității legii și extinderea sferei de aplicare a unor acte normative la categorii cărora nu le sunt adresate.

Cererea de recurs Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs autoritatea pârâtă Agenția Națională de Integritate, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, autoritatea recurentă a susținut că în mod eronat prima instanță a apreciat că prin raportul de evaluare întocmit față de intimatul-reclamant a fost încălcat principiul neretroactivității legii. În contextul prezentării actelor normative incidente în cauză, în succesiunea lor, respectiv a Legii nr. 144/2007 și a Legii nr. 176/2010, publicată în M.Of. nr. 621/2.09.2010, recurenta a arătat că potrivit art. 8 din această din urmă lege, scopul Agenției Naționale de Integritate este asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale, a incompatibilităților și potențialelor conflicte de interese în care se pot afla persoanele care îndeplinesc funcții și demnități publice, pe perioada îndeplinirii acestora. În opinia recurentei, raportat la prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 și reținând că reclamantul este deputat din anul 2008, deținând aceeași calitate și la data întocmirii raportului, acesta poate face obiectul activității de evaluare pentru întreaga perioadă de exercitare a funcției, incluzând încheierea și avizarea contractului de muncă pe perioadă determinată, la data de 5 octombrie 2009. Un set distinct de critici vizează interpretarea instanței în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003. În acest sens autoritatea recurentă a arătat că potrivit prevederilor art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003, persoana ce exercită o demnitate publică se află în conflict când are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit legii. Conform prevederilor legale, funcția de demnitate publică este acea funcție publică care se ocupă prin mandat obținut direct, prin alegeri organizate. Totodată, activitatea de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se desfășoară conform prevederilor Legii nr. 176/2010, privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în M.Of. nr. 621/2.09.2010. Potrivit dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 176/2010 „scopul Agenției este asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale, prin exercitarea de responsabilități în evaluarea declarațiilor de avere, a datelor și informațiilor privind averea, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităților și a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice”. Totodată, recurenta a mai arătat că, este încriminat conflictul de interese și de dispozițiile art. 253 1 C. pen. al României potrivit cu care: „Fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiunilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect un folos material pentru sine, soțul sau o rudă ori un afin până la gr. II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică pe durata maximă. Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii aprobării sau adoptării actelor normative.” Prin funcționar public în sensul art. 147 C. pen. al României se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145. În fine, s-a mai arătat că propunerea angajării și avizarea contractului individual de muncă reprezintă manifestări de voință săvârșite de reclamant cu intenția de a produce efecte juridice, în sensul concretizării în acest fel a unui interes de natură patrimonială constând în aceea că soția sa a obținut venituri în urma angajării la biroul parlamentar al reclamantului.

Apărările intimatului-reclamant C.I. Intimatul-reclamant C.I. a formulat la data de 26 noiembrie 2013 întâmpinare la motivele de recurs înfățișate de recurenta Agenția Națională de Integritate, arătând, în esență, că acestea sunt neîntemeiate întrucât, cu referire chiar la prevederile art. 34 din Legea nr. 176/2010, rezultă cu claritate că legiuitorul se raportează la momentul intrării în vigoare a acestei legi ca la un moment de referință, în care regimul juridic modificându-se prin abrogarea parțială și amendarea Legii nr. 144/2007, este necesar a se preciza ce anume rămâne în vigoare din toată procedura derulată anterior în activitatea de evaluare. Cum în cazul intimatului-reclamant nu s-a derulat nici o verificare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, iar evaluarea efectuată în anul 2011 s-a întemeiat pe prevederile art. 8, art. 9, art. 10 lit. f), art. 11 și art. 21 din Legea nr. 176/2010, vizând un raport juridic născut anterior intrării sale în vigoare, rezultă că nu sunt opozabile prevederile legale invocate stării de fapt controlate. Totodată s-a afirmat că nici motivul de recurs prin care se susține incidența prevederilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 nu este întemeiat, câtă vreme toată construcția logică prin care se fundamentează o atare interpretare constă tot în raportarea la prevederile art. 8 art. 1 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 176/2010, inaplicabil din aceleași rațiuni de retroactivitate. În fine, reclamantul-intimat a mai arătat că, nici referirea recurentului la reglementările C. pen. (art. 145 și art. 147) nu sunt concludente câtă vreme acestea vizează o procedură specială, instrumentabilă de parchet, distinct de jurisdicția contenciosului administrativ.

Procedura de soluționare a recursului La data de 17 ianuarie 2014, urmare a susținerilor orale consemnate în încheierea de ședință din data de 3 decembrie 2013, autoritatea recurentă-pârâtă a invocat excepția inadmisibilității acțiunii privind sesizarea organelor de urmărire penală, motivat de faptul că prin raportul de evaluare din 23 septembrie 2011 s-au identificat indicii cu privire la săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253 1 C. pen. or, în ciuda prevederilor cuprinse în art. 22 din Legea nr. 176/2010, ce consacră dreptul persoanei care face obiectul evaluării de a se adresa cu o contestație la instanța de contencios administrativ, o eventuală soluție de admitere a acțiunii de anulare a raportului de evaluare conduce la soluția absurdă în care sesizarea Parchetului ar putea fi anulată de o instanță de contencios administrativ. Mai mult, s-a arătat că din momentul sesizării, singurul organ care are competența de a se pronunța este Parchetul, un atare act neavând natură administrativă.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului promovat 5.1. Cu referire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de recurenta Agenția Națională de Integritate, analizând cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepția de inadmisibilitate invocată de recurenta-pârâtă în cursul soluționării recursului dar distinct de motivele de recurs înfățișate, ca excepție de ordine publică, ce poate fi invocată în orice stare a cauzei, astfel cum predominant a fost calificată de doctrină dar și de jurisprudența dezvoltată în aplicarea C. proc. civ. 1865, aplicabil și în cauză, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, în considerarea celor în continuare arătate. Prealabil examinării motivelor de recurs vizând fondul cauzei dar cu incidență directă asupra analizei, în acel context, a limitelor și cadrului sesizării instanței de contencios administrativ în prezenta cauză, Înalta Curte arată, în acord cu cele statuate deja și în alte soluții pronunțate în această materie, că sesizarea formulată de Agenția Națională de Integritate către organul de urmărire penală privind cercetarea existenței infracțiunii de conflict de interese, prevăzută și pedepsită de art. 253 1 C. pen., nu formează obiectul analizei judiciare de către instanța de contencios administrativ, existența unei posibile fapte penale urmând a fi stabilită numai în cadrul procesului penal. Dreptul unei autorități sau instituții de a sesiza existența unor indicii privind săvârșirea unei infracțiuni nu poate fi cenzurat de instanța de contencios administrativ, pentru că o atare sesizare, în sensul legii contenciosului administrativ, nu este aptă de a produce prin ea însăși efecte juridice. Ca urmare, numai acea parte a raportului de evaluare prin care se concluzionează cu privire la existența conflictului de interese de natură administrativă poate forma efectiv obiectul unei acțiuni introduse la instanța de contencios administrativ. Nu mai puțin însă, raportat la prevederile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 176/2010, potrivit cu care „raportul de evaluare se comunică în termen de 5 zile de la finalizare persoanei care a făcut obiectul activității de evaluare și, după caz, organelor de urmărire penală și celor disciplinare”, coroborate cu cele ale art. 22 alin. (1) din același act normativ care prevăd expres că „persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilității în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanța de contencios administrativ”, Înalta Curte a reținut deja în interpretarea logico-rațională dar și sistematică a acestor norme că dreptul persoanelor evaluate de a contesta raportul de evaluare la instanța de contencios administrativ, chiar și atunci când în cuprinsul acestuia se regăsește și măsura sesizării organelor de cercetare penală, pentru verificarea unei posibile fapte penale, se referă strict la conflictul de interese de ordin administrativ și nu la cel de natură posibil penală, deși textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 nu distinge atunci când reglementează, în general, posibilitatea contestării raportului de evaluare. Așa fiind, contrar celor afirmate de recurent, nu se poate ajunge la „soluția absurdă” preconizată câtă vreme, în limitele astfel stabilite ale sesizării sale, instanța de contencios administrativ nu analizează și nu cenzurează partea din raportul de evaluare ce vizează sesizarea organelor penale cu posibilul conflict de interese de natură penală. De altfel este de observat că în cuprinsul raportului de evaluare supus în cauză verificării instanței de contencios administrativ, se prevede expres, atât în Partea III „Evaluarea elementelor de conflict de interese”, cât și în Partea IV „Concluzii și dispoziții”, comunicarea raportului de evaluare Comisiei juridice de disciplină și imunități din cadrul Camerei Deputaților pentru luarea măsurilor ce se impun, după rămânerea definitivă a acestuia, ceea ce demonstrează cu evidență conflictul de interese de natură administrativă, stabilit conform art. 70 din Legea nr. 161/2003. Prin urmare, apreciind că și prima instanță a examinat și s-a pronunțat în limitele normei legale sus-enunțate, ce reglementează conflictul de interese de natură administrativă, Înalta Curte reține admisibilitatea acțiunii reclamantului-intimat, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, excepția invocată urmând a fi astfel respinsă ca neîntemeiată. În fine, este de menționat că în chiar cuprinsul raportului de evaluare, în secțiunea „Concluzii” se arată că potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese, în termen de 15 zile de la primire, la instanța de contencios administrativ competentă. 5.2. Cu privire la recursul ce vizează fondul cauzei Înalta Curte, în limitele și în cadrul procesual deja arătate, analizând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor intimatului, dar și față de prevederile legale aplicabile, urmează a respinge ca nefondate motivele de recurs înfățișate, în considerarea celor în continuare expuse, menite totodată a completa și explicita și considerentele cuprinse în hotărârea primei instanțe. Expunerea rezumativă a considerentelor sentinței atacate, de mai sus (a se vedea pct. 1 din prezenta decizie), înfățișează deopotrivă situația de fapt și problemele de drept deduse judecății ca și argumentele judecătorului fondului în susținerea soluției adoptate astfel că nu se impune reluarea lor în contextul analizei criticilor recurentei-pârâte, subsumate în opinia Înaltei Curți motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 5.2.1. Cu referire la încălcarea principiului neretroactivității legii civile Trecând așadar la analiza punctuală a motivelor de recurs formulate de recurenta Agenția Națională de Integritate, Înalta Curte constată că un prim set de critici vizează modalitatea în care prima instanță a statuat în ceea ce privește încălcarea de către autoritatea pârâtă a principiului neretroactivității legii civile, în întocmirea raportului de evaluare privindu-l pe intimatul-reclamant C.I. În esență, prin hotărârea recurată, judecătorul fondului a apreciat că nelegalitatea raportului de evaluare din 22 septembrie 2011 întocmit de recurenta Agenția Națională de Integritate, prin care s-a reținut că intimatul-reclamant, în calitate de deputat, s-a aflat în conflict de interese, conform art. 70 din Legea nr. 161/2003, întrucât a propus și a avizat încheierea contractului individual de muncă pentru soția sa, C.A., la data de 5 octombrie 2009, derivă din evaluarea acestei fapte, pe baza unui act normativ intrat ulterior în vigoare, respectiv la data de 5 septembrie 2010. S-a reținut astfel că prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 au fost aplicate cu încălcarea principiului neretroactivității legii, consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituția României. În acord cu interpretarea primei instanțe, dar și în completarea argumentației înfățișate, Înalta Curte apreciază că prevederile cuprinse în secțiunile din Titlul II Proceduri de asigurare a integrității și transparenței în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, al Legii nr. 176/2010, publicată în M.O. nr. 621/2.09.2010, care au servit drept temei și pe baza cărora s-a fundamentat raportul de evaluare din data de 23 martie 2011, respectiv dispozițiile art. 8, art. 9, art. 10 lit. f), art. 11 dar și ale art. 21 alin. (4), art. 25 și art. 26 alin. (1) lit. d), expres menționate în preambulul dar și în partea de concluzii a raportului, conțin deopotrivă norme de procedură dar și de drept material. Raportat și la analiza Curții Constituționale cuprinsă în Decizia nr. 415/2010, de declarare a neconstituționalității pentru o parte substanțială din cuprinsul reglementării anterioare, respectiv a Legii nr. 144/2007, privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, Înalta Curte constată că, în mod real și efectiv, prevederile cuprinse în noua reglementare, dată prin Legea nr. 176/2010, sunt cele ce au conferit autorității recurente cadrul legal de exercitare a competențelor și atribuțiilor sale, în vederea îndeplinirii scopului prevăzut în art. 8 din același act normativ. Totodată, astfel cum în mod constant s-a statuat și în doctrină, prin principul neretroactivității legii civile se înțelege regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, iar nu și situațiilor anterioare. Principiul neretroactivității legii civile, care era consacrat de art. 1 C. civ. din 1864 și care a fost preluat și de art. 6 alin. (1) teza a II-a C. civ. din 2009, este și principiu constituțional încă din anul 1991, art. 15 alin. (2) din Constituția în vigoare stabilind, fără echivoc, că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.” Din perspectiva principiului astfel enunțat și Înalta Curte apreciază că fapta unică a reclamantului intimat de propunere și avizare la data 5 octombrie 2009, în vederea încheierii unui raport juridic între alte persoane, nu putea fi evaluată și determinată ca reprezentând conflict de interese în baza unui act normativ intrat în vigoare la o dată ulterioară. Și aceasta întrucât, prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, potrivit cu care „Activitatea de evaluare a declarației de avere, a datelor și a informațiilor privind averea existentă, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcțiilor ori demnităților publice, precum și cea de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora”, se impun a fi interpretate în sensul că sunt aplicabile situațiilor juridice născute sau apărute după intrarea în vigoare a legii respectiv după septembrie 2010 și nicidecum unor situații juridice preexistente. Orice interpretare contrară echivalează cu aplicarea retroactivă a legii. Mai mult, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se impune a fi corelat, pentru o coerentă și justă aplicare a normelor legale incidente, cu prevederile art. 25 alin. (1) din același act normativ. Potrivit acestui text de lege, în mod evident în vigoare tot începând cu data de 5 septembrie 2010: „Fapta persoanei cu privire la care s-a constatat că a emis un act administrativ, a încheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu încălcarea obligațiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate constituie abatere disciplinare și se sancționează potrivit reglementării aplicabile demnității, funcției sau activității respective, în măsura în care prevederile prezentei legi nu derogă de la aceasta și dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.” În acest context, sintagma „se efectuează atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a trei ani după încetarea acestora” cuprinsă în art. 11 alin. (1) din același act normativ, suscitată, coroborată cu art. 25, nu poate fi interpretată decât în sensul că cercetarea poate fi inițiată de autoritatea pârâtă, de la momentul intrării în vigoare a legii, cu privire la fapte și/sau situații intervenite ulterior acestui moment. Totodată, raportat la reglementarea procedurală dar și de drept material cuprinsă în Legea nr. 176/2010, fapta consumată în anul 2009, imputată reclamantului intimat, respectiv propunerea și avizarea la data de 5 octombrie 2009 în vederea încheierii contractului individual de muncă între Camera Deputaților și d-na. C.A., reținută ca generatoare a conflictului de interese pentru intimatul-reclamant, este facta praeterita, în lipsa opțiunii exprese a legiuitorului în sensul aplicării legii noi unor astfel de fapte. Înalta Curte apreciază că nu pot fi reținute argumentele autorității recurente în sensul că aplicarea Legii nr. 176/2010, incluzând art. 11 alin. (1), unei fapte, respectiv unui raport juridic născut anterior intrării în vigoare a legii a fost posibilă în condițiile pre-existenței Legii nr. 144/2007, întrucât niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 34 din Legea nr. 176/2010, menite tocmai a reglementa situațiile tranzitorii și a corela prevederile celor două acte normative, nu este incidentă în cauză. Potrivit art. 34 sus-arătat: „(1) Verificările aflate în curs de desfășurare la Agenție la data intrării în vigoare a prezentei legi continuă potrivit procedurii prevăzute de aceasta. (2) Actele și lucrările efectuate în cadrul Agenției, rămase definitive până la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 415/2010 în M. Of. al României, Partea I, nr. 294/5.05.2010, rămân valabile. (3) Probele administrate și actele procesuale efectuate la instanțe și organe de urmărire penală înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi se mențin. (4) Declarațiile de avere și declarațiile de interese depuse până la intrarea în vigoare a prezentei legi rămân valabile și vor putea fi valorificate de către Agenție în cadrul procedurilor sale pentru exercitarea atribuțiilor specifice prevăzute de lege.” Rezultă din cuprinsul normei citate că legiuitorul se raportează la „data intrării în vigoare a legii” ca la un moment de referință, în raport de care, dată fiind modificarea de regim juridic survenită se impune determinarea, cu rigurozitate, a ceea ce se păstrează din procedura anterior derulată în activitatea de evaluare. Cum, în ceea ce-l privește pe intimatul-reclamant nu au existat, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, nici un fel de alte proceduri de verificare sau evaluare, în mod evident nu se poate face apel la incidența reglementării anterioare, cuprinsă în Legea nr. 144/2007. Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte reținând așadar netemeinicia criticilor recurentei pe aspectul aplicării principiului neretroactivității legii și apreciind în acord cu cele stabilite de prima instanță în legătură cu acest principiu, raportat și la norma constituțională, constată nelegalitatea actului administrativ atacat, respectiv a raportului de evaluare din 23 septembrie 2011, în ceea ce privește, desigur, doar conflictul de interese de natură administrativă, urmare a încălcării principiului neretroactivității legii civile, în sensul arătat. Drept urmare, Înalta Curte arată că se impune menținerea soluției dispuse de prima instanță pentru acest motiv de nelegalitate, apt per se de a antrena anularea actului administrativ atacat. Înalta Curte precizează totodată că soluția de anulare a raportului de evaluare în integralitatea sa, chiar în limitele stabilite ale investirii instanței de contencios administrativ, se justifică în raport de caracterul unitar al actului și al conexiunii certe între părțile raportului de evaluare, vizând conflictul de interese de natură administrativă dar și potențialul conflict de interese de natură penală, fundamentate pe o situație factuală unică. De altfel, cum deja s-a arătat, în contextul examinării excepției de inadmisibilitate, anularea raportului de evaluare de către instanța de contencios nu este de natură a împiedica sesizarea organelor de urmărire penală, câtă vreme, conform art. 21 alin. (4) din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare se comunică nu numai persoanei care a făcut obiectul activității de evaluare dar și, după caz, organelor de urmărire penală și celor disciplinare. 5.2.2. Cu referire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte vizând modalitatea de interpretare de către prima instanță a dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte arată că nici acestea nu sunt de natură a antrena modificarea soluției adoptate de prima instanță întrucât argumentele din considerentele hotărârii atacate, combătute de recurentă sunt apreciate de instanța de control judiciar ca având o natură subsidiară în procesul de verificare a legalității actului administrativ atacat. Stabilind că actul administrativ atacat, în limitele arătate, este afectat de viciul nelegalității urmare a încălcării principiului neretroactivității legii, consacrat constituțional, Înalta Curte apreciază, în cazul concret al cauzei deduse judecății, că analiza suplimentară a motivului de nelegalitate în legătură cu o problemă de fond, vizând chiar conținutul conflictului de interese, raportat la art. 70 din Legea nr. 161/2003, nu se impunea cu necesitate, prevalentă având desigur valorificarea și statuarea asupra principiului aplicării în timp a legii civile. Așa fiind, nici criticile recurentei-pârâte în legătură cu aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003 nu se mai impun a fi analizate în substanța lor, dat fiind motivul primordial de nulitate al actului administrativ atacat, valorificat atât prin hotărârea primei instanțe cât și în prezenta decizie. Pentru aceleași argumente, Înalta Curte apreciază că nu au incidență și nu prezintă relevanță în cauză soluțiile anterioare pronunțate de această materie de Înalta Curte, secția contencios administrativ și fiscal (nr. 6874 din 23 octombrie 2013 și nr. 7487 din 28 noiembrie 2013) în legătură cu interpretarea și aplicarea art. 70 din Legea nr. 161/2003. Prin urmare, pentru toate considerațiunile mai sus înfățișate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat și recursul promovat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Integritate.