ÎCCJ, Decizia nr. 113/2015

A. JUDECATA ÎN PRIMĂ

INSTANȚĂ I. Prin sentința penală nr. 1071 din data de 10 decembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 2526/1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 253 1 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul C.I. la o pedeapsă de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese. A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie în conținutul prevăzut de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior. În baza art. 81, art. 82 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale pe un termen de încercare de 3 ani. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii.

A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior, referitor la revocarea suspendării condiționate. II. Pentru a pronunța această sentință, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a constatat următoarele: 1. Prin rechizitoriul nr. 1059/P/2011 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penala și criminalistică, la 24 iunie 2014, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului C.I., fost deputat în Parlamentul României, fără antecedente penale, pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253 1 alin. (1) C. pen. anterior [art. 301 alin. (1) C. pen.] cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

Potrivit rechizitoriului, la data de 12 octombrie 2011, A.N.I. a trimis la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție raportul de evaluare înregistrat în data de 23 septembrie 2011, prin care a remarcat nerespectarea de către C.I., deputat în Parlamentul României, a dispozițiilor legale ce reglementează conflictul de interese prin facilitarea angajării soției sale, C.A., în cadrul biroului său parlamentar. Cauza a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, sub nr. 1059/P/2011, iar prin rezoluția cu același număr din data de 17 iulie 2012, față de inculpat s-a dispus neînceperea urmăririi penale în baza dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc.

pen., reținându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 253 1 C. pen. anterior. La data de 23 ianuarie 2013, prin ordonanța nr. 939/C2/2012 a prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus, în baza dispozițiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 și art. 220 C. proc. pen., infirmarea rezoluției nr. 1059/P/2011 din data de 17 iulie 2012 și trimiterea dosarului la secția de urmărire penală și criminalistică în vederea continuării cercetărilor. Prin rezoluția nr. 1059/P/2011 din data de 12 martie 2013, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus începerea urmăririi penale față de C.I., pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253 1 C. pen.

anterior. În fapt, potrivit actului de sesizare a instanței, C.I. a fost ales deputat în Parlamentul României în legislatura 2008-2012 în circumscripția electorală Sibiu. Din actele dosarului (declarațiile inculpatului și copiile certificate ale actelor depuse în vederea angajării) a rezultat că C.A. este soția inculpatului. În data de 5 octombrie 2009, urmare cererii (propunerii) de încadrare în muncă pe durată determinată formulată de inculpat, cu avizul acestuia, între C.A., soția sa și Camera Deputaților s-a încheiat contractul individual de muncă pe durată determinată pentru perioada 5 octombrie 2009, sfârșitul mandatului deputatului C.I., persoana angajată urmând a funcționa în cadrul biroului parlamentar al inculpatului din circumscripția electorală Sibiu.

Conform contractului menționat, C.A. a fost angajată în funcția de consilier, cu un salariu de bază brut lunar de 2.769 RON. Contractul individual de muncă, avizat, între alții, de inculpatul C.I., a încetat de drept la data de 1 februarie 2011, în temeiul art. 55 lit. b) din Legea nr. 53/2003 (C. muncii), ca urmare a acordului părților. Din adresa din 24 ianuarie 2012 emisă de Direcția de salarizare din cadrul Camerei Deputaților a rezultat că în perioada octombrie 2009-februarie 2011, în baza contractului individual de muncă din 5 octombrie 2009, C.A. a obținut un venit net în cuantum total de 35.061 RON în calitate de consilier al deputatului C.I., soțul său. În drept, prin rechizitoriu s-a susținut că fapta inculpatului C.I., constând în aceea că, în perioada 5 octombrie 2009-1 februarie 2011, în calitate de deputat în Parlamentul României, a propus angajarea în cadrul biroului său parlamentar a soției sale, C.A.

și a avizat contractul individual de muncă încheiat cu aceasta, în baza căruia s-a realizat în mod direct un folos material pentru soția sa în cuantum total de 35.061 RON din bugetul Camerei Deputaților întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253 1 C. pen. anterior. Rechizitoriul a avut în vedere următoarele texte de lege privind angajarea personalului la birourile parlamentare, tipurile de contracte și perfectarea acestora: - art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaților și senatorilor [devenit art. 38 alin. (9)] prevede că „angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaților (…) se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil.

În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaților se face prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaților (…), la propunerea deputaților (…) în cauză, iar în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputații (…) în cauză și persoana fizică”; - art. 38 alin. (8) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor dispune că drepturile bănești ale persoanelor angajate la birourile parlamentare ale deputaților și senatorilor se asigură din sumele forfetare alocate lunar demnitarilor (suma echivalentă cu o indemnizație și jumătate brută a deputatului, respectiv a senatorului); - art. 6 alin. (7) din Hotărârea nr. 1/2006 pentru aprobarea Normelor privind modul de utilizare și justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputați și senatori în circumscripțiile electorale (act normativ în vigoare până în luna iulie 2013) prevede că în cazul contractelor individuale de muncă (la care, conform legii, deputatul nu este parte), parlamentarul completează o „cerere de încadrare în muncă pe perioadă determinată” (formular tip), prin care solicită angajarea unei persoane, indicând numele acesteia, funcția conform nomenclatorului funcțiilor, salariul și perioada de încadrare; ulterior,

dosarul conținând formularul de contract individual de muncă semnat de viitorul angajat și documentele specifice angajării (acte de stare civilă, acte de studii, avize medicale, fișa de cazier, etc.) se depune la Direcția resurse umane din cadrul Camerei Deputaților, unde este verificat și avizat, și ulterior trimis pentru avizare și la Direcția salarizare și la Serviciul juridic. De asemenea, contractul de muncă se supune avizării deputatului care a formulat solicitarea de angajare. Avizele se concretizează prin semnarea formularului de contract la rubricile corespunzătoare. După obținerea tuturor avizelor, contractul individual de muncă este prezentat spre semnare Secretarului General al Camerei Deputaților ca reprezentant legal al Camerei Deputaților, moment din care se consideră perfectat.

În ceea ce privește contractele civile, acestea se încheie direct între deputat, în calitate de beneficiar și persoana fizică, în calitate de prestator, fără a fi necesară vreo altă viză; singura obligație a deputatului beneficiar vizează depunerea unui exemplar al contractului civil la Direcția resurse umane din cadrul Camerei Deputaților, activitate care este formală, deoarece contractul își produce efecte de la data încheierii. În cursul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: raportul de evaluare întocmit de A.N.I., înregistrat în data de 23 septembrie 2011; declarația inculpatului C.I.; înscrisuri (adresa din 7 aprilie 2012 a Camerei Deputaților; adresa din 24 ianuarie 2012 emisă de Direcția de salarizare din cadrul Camerei Deputaților privind situația veniturilor lunare obținute în perioada de referință de către C.A.

în baza contractului încheiat la propunerea inculpatului C.I.; copia certificată a contractului individual de muncă din 2009; cererea de încadrare în muncă pe durată determinată formulată de deputatul C.I.; copii certificate ale fișelor fiscale privind impozitul pe veniturile din salarii realizate de C.A. pentru anii 2009, 2010, 2011). Fiind audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul C.I. a confirmat derularea evenimentelor astfel cum au fost descrise anterior, însă și-a susținut nevinovăția sub aspectul comiterii infracțiunii de conflict de interese, precizând că era necesar ca angajații biroului său parlamentar să fie persoane de încredere și cu expertiză profesională, condiții îndeplinite de soția sa, întrucât aceasta fusese angajată anterior în funcția de consilier la biroul parlamentar al deputatului R.P.

Totodată, inculpatul a susținut că parlamentarii nu sunt funcționari publici, că angajările efectuate la cabinetele parlamentare nu se supun legilor aplicabile instituțiilor publice, că angajarea unei persoane nu este o atribuție de serviciu a parlamentarilor, precum și că nu exista vreo interdicție legală privind angajarea membrilor de familie în cadrul birourilor parlamentare. De asemenea, inculpatul a invocat în apărare împrejurarea că prin sentința nr. 115/2012 din data de 21 martie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1350 din 18 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus anularea raportului de evaluare din 23 septembrie 2011 întocmit de Inspecția de Integritate din cadrul A.N.I.

În legătură cu acest ultim aspect, organul de urmărire penală a considerat că hotărârea irevocabilă prin care instanța de contencios administrativ a interpretat în sens administrativ instituția conflictului de interese, prin raportare la prevederile Legii nr. 161/2003, nu influențează în vreun fel analiza conținutului constitutiv al infracțiunii de conflict de interese. Analizând activitatea derulată de inculpat, prin prisma dispozițiilor legale incidente și a materialului de urmărire penală administrat în cauză, parchetul a apreciat că aceasta se circumscrie infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253 1 C. pen. anterior, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective.

S-a precizat că definiția conflictului de interese în ce privește funcționarii publici este cuprinsă în art. 13 din Recomandarea nr. 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, potrivit căreia conflictul de interese apare când funcționarul public are un interes personal care influențează sau pare să influențeze îndeplinirea atribuțiilor oficiale ale acestuia cu imparțialitate și obiectivitate. Totodată, dispoziția menționată arată că interesele private ale funcționarului public pot include un „beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau organizații cu care funcționarul public a avut relații politice sau de afaceri.

Interesul personal se poate referi și la orice datorii pe care funcționarul public le are față de persoanele enumerate mai sus”. S-a arătat că potrivit lucrării „Managing Conflict of Interest in the Public Service”, în traducerea din „Ghidul privind incompatibilitățile și conflictele de interese”, lucrare întocmită de A.N.I. în cooperare cu Societatea Academică Română, noțiunea de conflict de interese implică un conflict între datoria față de public și interesele personale ale unui oficial public și apare atunci când interesele oficialului public ca persoană privată influențează sau ar putea influența necorespunzător îndeplinirea obligațiilor și responsabilităților oficiale. În accepțiunea art. 253 1 C. pen.

anterior, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006, infracțiunea de conflict de interese constă în „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv (…)”. Interpretând textul de încriminare, rechizitoriul a considerat că fapta intră în sfera ilicitului penal în momentul în care acțiunile funcționarului public sunt, în mod evident, subsumate interesului particular, în sensul că, urmare conduitei sale de a nu acționa cu transparență și de a nu se abține de la luarea unei decizii, folosul material pentru oricare dintre persoanele menționate în norma de încriminare a fost realizat.

De asemenea, s-a arătat că în toate celelalte cazuri (obținerea de avantaje nepatrimoniale ori în situația declanșării conflictului, dar nu și a consumării acestuia printr-o decizie generatoare de folos material) încălcarea de către funcționar a conduitei impuse de lege intră sub incidența procedurii de sancționare administrativă. Actul de sesizare a instanței a subliniat următoarele aspecte: i) Calitatea de subiect activ al infracțiunii de conflict de interese a parlamentarilor. Subiectul activ al infracțiunii de conflict de interese este unul calificat, anume funcționarul public ce are competența de a îndeplini acte sau/și de a participa la luarea de decizii. În accepțiunea dispozițiilor art. 147 alin. (1) C. pen.

anterior, prin „funcționar public” se înțelege „orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145”. Art. 145 din același Cod definea termenul „public” ca fiind „tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public”. Noul C. pen.

definește „funcționarul public” în art. 175 alin. (1) lit. a), ca fiind persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, exercită atribuții și responsabilități stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești, iar prin termenul „public”, prevăzut de art. 176 se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică. Prin urmare, s-a considerat că în vederea stabilirii calității de funcționar public, în sensul normei penale, nu are relevanță titlul însărcinării sau modalitatea de învestire (alegere, numire, repartizare, concurs), fiind suficient ca subiectul calificat să exercite, în fapt, o însărcinare în serviciul unei autorități publice, instituții publice, instituții sau alte persoane juridice de interes public.

Deși, din punct de vedere administrativ deputații și senatorii nu au o „fișă a postului”, care să le stabilească în concret atribuțiile de serviciu, aceste atribuții derivă din interpretarea și corelarea dispozițiilor legale aplicabile, fiind prevăzute sub forma competențelor, drepturilor, obligațiilor, interdicțiilor și incompatibilităților. În concluzie, s-a arătat că parlamentarii au calitatea de funcționari publici în sensul normei penale, (în ambele reglementări) fiind, prin urmare, subiecți activi ai infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253 1 C. pen. anterior, respectiv art. 301 noul C. pen. În rechizitoriu s-a mai reținut că prin Decizia nr. 279/2006 a Curții Constituționale, prin care, între altele, s-a constatat că dispozițiile art. 38-art.

41 din Legea nr. 96/2006 sunt constituționale, s-a arătat că „suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, iar Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român. Această poziționare a Parlamentului în sistemul autorităților publice implică recunoașterea în favoarea deputaților și senatorilor a unui statut special, cuprinzând și măsuri de protecție a demnității publice pe care o exercită, de natură să le asigure independența și prestigiul necesar în îndeplinirea atribuțiilor, la adăpost de constrângeri materiale și tentații de corupție”.

Legat de statutul special al parlamentarilor, s-a precizat că instanța de contencios constituțional, sesizată în baza dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, analizând constituționalitatea proiectului legii de modificare a Legii nr. 96/2006, a arătat că „(…) statutul constituțional și legal al membrilor Parlamentului, ca reprezentanți ai poporului, este diferit de statutul funcționarilor publici și, în general, de al celorlalți cetățeni, ceea ce determină, în consecință, particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi, dar că „acest statut nu poate fi reținut ca justificând o diferență de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010 (privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice).

Aceasta, întrucât, din perspectiva obiectului și scopului acestei reglementări, care vizează asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale, toate persoanele menționate la art. 1 alin. (1) din lege se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma „funcții și demnități publice”, în considerarea căreia le revin obligații specifice” (Decizia nr. 81/2013). ii) Folosul material În actul de sesizare s-a arătat că norma de încriminare nu cere ca folosul realizat să fie unul injust (de exemplu, angajatul să nu fi prestat în realitate activitatea remunerată, ori persoana angajată să nu existe), ci doar ca acesta să fi fost efectiv obținut printr-o procedură favorizantă.

Cu alte cuvinte, deși obținerea unui folos material este o condiție pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253 1 C. pen., aceasta nu conferă faptei caracterul unei infracțiuni de prejudiciu, întrucât principalul fascicol de relații sociale apărate de lege ține de corecta și transparenta exercitare a autorității publice de către funcționarii publici. iii) Latura subiectivă În rechizitoriu s-a precizat că pe parcursul cercetărilor, inculpatul C.I.

nu a negat niciun moment angajarea soției sale la biroul său parlamentar, însă a susținut că nu se consideră vinovat de comiterea infracțiunii pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale, invocând următoarele aspecte: - o bună desfășurare a activității la nivelul biroului parlamentar impunea angajarea unor persoane în care să poată avea deplină încredere; - legalitatea propunerii sale de angajare a fost verificată de mai multe direcții din Camera Deputaților, ceea ce exclude intenția sa de a încălca prevederile legale; - dispozițiile art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003 nu i se pot aplica, întrucât nu vizează parlamentarii; - nici un act normativ nu impune, în mod expres, vreo restricție cu privire la persoana angajată; - problema a fost analizată la nivelul Comisiei permanente a Camerei Deputaților și a Senatului, care la data de 18 octombrie 2011, a hotărât că angajarea rudelor la birourile parlamentare nu constituie conflict de interese; Prin rechizitoriu s-a considerat că argumentele invocate în apărare nu sunt apte să înlăture vinovăția inculpatului.

În paralel cu verificările inițiate de Inspecția de Integritate a A.N.I., Comisia permanentă a Camerei Deputaților și Senatului privind statutul deputaților și al senatorilor [constituită în temeiul art. 60 din Legea nr. 96/2006 și întrunită la data de 18 octombrie 2011 în vederea analizării și interpretării unitare a prevederile fostului alin. (6) al art. 38 din aceeași lege], a hotărât că „situația de conflict de interese nu poate fi reținută în privința angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor, prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate”.

Rechizitoriul a precizat, însă, că această Comisie anterior menționată nu este organ de legiferare, interpretare ori de aplicare a legii în materie penală, nu se poate substitui legiuitorului și nici puterii judecătorești și nu poate formula aprecieri cu valoare de principiu ori de îndrumare în ceea ce privește existența unei infracțiuni, a conținutului constitutiv al acesteia și/sau a sferei de aplicare a unor norme de incriminare, astfel că hotărârea pronunțată la data de 18 octombrie 2011 nu este de natură să împiedice ori să limiteze în vreun fel incidența dispozițiilor art. 253 1 C. pen. anterior, respectiv art. 301 C. pen.

În condițiile în care dreptul de a formula propunerile de angajare și de a încheia contractele în cadrul biroului parlamentar, acte determinante în situația analizată, aparținea exclusiv parlamentarului, s-a constatat că prin declanșarea procedurilor de angajare a soției sale, interesul național a fost subsumat interesului particular al inculpatului. În acest context, a apărut ca evidentă intenția frauduloasă a inculpatului de a acționa în interesul direct al familiei sale, căreia i-a facilitat obținerea de foloase materiale din bugetul Camerei Deputaților. În actul de sesizare s-au menționat următoarele date cu privire la persoana inculpatului: Inculpatul C.I. este căsătorit, are studii superioare, a fost deputat în Parlamentul României în legislatura 2008-2012, are 2 copii majori și nu are antecedente penale.

Cu ocazia audierii, acesta a recunoscut situația de fapt reținută, însă a susținut că nu a comis nicio infracțiune. În cauză nu au fost dispuse măsuri asigurătorii. 2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală sub nr. 2526/1/2014 la data de 30 iunie 2014, fiind repartizată Judecătorului de Cameră Preliminară care, în conformitate cu dispozițiile art. 344 alin. (2) C. proc. pen., a dispus comunicarea copiei certificate a rechizitoriului nr. 1059/P/2011 din 24 iunie 2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, la adresa de domiciliu a inculpatului, aducându-i-se la cunoștință acestuia obiectul procedurii de Cameră Preliminară, dreptul de a-și angaja apărător și termenul în care poate formula, în scris, cereri și excepții cu privire la nelegalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Prin încheierea nr. 721 din 14 august 2014 pronunțată în Dosarul nr. 2526/1/2014 de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rămasă definitivă prin încheierea nr. 38/C din 26 septembrie 2014 pronunțată de aceeași instanță în Dosarul nr. 3091/1/2014, s-au respins ca nefondate cererile și excepțiile formulate de inculpat și s-a constat legalitatea sesizării instanței, respectiv a rechizitoriului emis și legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală. 3. Analizând materialul probator administrat în cauză atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut următoarele: Măsuri dispuse în cursul judecății La termenul din data de 15 octombrie 2014, după citirea actului de sesizare, Înalta Curte, în baza art. 374 alin. (2) C. proc.

pen., i-a adus la cunoștință inculpatului dreptul la tăcere, precum posibilitatea de a parcurge procedura simplificată și de a valorifica această cauză legală de reducere a pedepsei, în măsura în care achiesează la probatoriile administrate în cursul urmăririi penale și recunoaște vinovăția în legătură cu fapta prezentată în actul de sesizare. Inculpatul C.I. a arătat că dorește să dea declarație în cauză și, de asemenea, a solicitat încuviințarea administrării unor probe noi. Potrivit încheierii de ședință din data de 15 octombrie 2014, Înalta Curte a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri și audierea martorilor F.R. și B.G., respingând, ca nefiind utilă cauzei, proba privind audierea martorei M.S.

(solicitată de apărare pentru a dovedi utilitatea muncii prestate de soția inculpatului, plata efectiv realizată sau competențele profesionale ale acesteia), întrucât aspectele ce tindeau a fi dovedite erau exterioare obiectul acuzației în materie penală. La termenul de judecată din data de 26 noiembrie 2014 au fost depuse la dosar înscrisuri și s-a procedat la audierea martorilor F.R. și B.G., precum și la audierea inculpatului C.I. După finalizarea administrării probelor s-a acordat părților cuvântul în dezbateri. b. Probatoriile administrate i) Martorul B.G. a declarat că, în baza unei cereri formulate de parlamentar se obținea avizul direcției de resurse umane, salarizare și al serviciul juridic, precum și avizul, semnătura și ștampila deputatului, iar secretarul general intervenea în calitate de ordonator de credite și angajator.

Persoana juridică angajatoare era Camera Deputaților. Angajarea unei persoane la un birou de deputat nu se putea face în lipsa unei cereri din partea deputatului. A precizat că nu exista o obligație legală a vreuneia din aceste structuri, direcții sau funcții de a explica parlamentarului care sunt condițiile legale în care se face angajarea. Totodată, a arătat că nu exista o decizie de angajare, ci un contract de muncă ce purta avizele și semnăturile deja menționate, respectiv avizul și semnătura deputatului, a reprezentantului avizul direcției de resurse umane, salarizare, al serviciului juridic și al secretarului general. Semnătura secretarului general avea calitatea de acord de angajare, nefiind un simplu aviz, pentru că acesta trebuia să pună la dispoziția deputatului suma forfetară necesară plăților salariale.

Martorul a menționat că posibilitatea de a nu semna contractul de muncă apărea în situația în care, în cererea deputatului, în afara numelui celui propus, nu se afla funcția ori salarizarea pe care le propunea. Dacă studiile celui propus nu corespundeau funcției, chiar dacă nu exista un refuz expres se solicita parlamentarului să indice o altă funcție. De exemplu o persoană cu studii medii nu putea fi angajată pe o funcție ce reclama studii superioare. A mai menționat că în situația în care toate condițiile de fond și formă reclamate în procedura angajării erau îndeplinite, nu putea refuza semnarea contractului de muncă. Precizând că nu își amintește dacă a contat că soția inculpatului deținea un doctorat, a subliniat că legea prevede că angajarea se face de secretarul general, la propunerea parlamentarului, fără a fi necesar vreun examen sau concurs.

Astfel, secretarul general avea obligația de a verifica doar diploma de studii, care trebuia să corespundă funcției pe care se solicita angajarea de către parlamentar. Evaluarea competențelor profesionale a persoanei ce urma să fie angajată nu era o atribuție a secretarului general, nici a oricărei altei direcții ce semna contractul, nefiind prevăzut că deputatul face o examinare profesională a persoanei pe care o dorește angajată la biroul său. Martorul a mai arătat că nu a fost întrebat niciodată dacă angajarea soției ar încălca legea, însă comisia de statut a ambelor camere s-a sesizat în legătură cu această problematică și, din câte cunoaște, a încheiat un proces-verbal în care s-a consemnat că nu există un conflict de interese în asemenea cazuri.

A specificat că nu a primit procesul verbal și nu cunoaște dacă acesta a fost publicat în Monitorul Oficial. Totodată, a menționat că documentul a circulat în Camera Deputaților, însă nu ca act utilizat în procedura angajării unei persoane. ii) Martorul F.R. a declarat că angajarea în cadrul birourilor parlamentare se poate face în baza unui contract individual de muncă sau contract civil de prestări servicii. A mai declarat că, în cazul încheierii unui contract individual de muncă, procedura se declanșează la solicitarea deputatului, ce cuprinde numele prenumele persoanei ce urmează a fi angajată, funcția, salariul și perioada. Potrivit martorei, contractul individual de muncă se întocmește în două exemplare, se semnează de către persoana propusă a fi angajată și de către deputat și se depune la Resurse Umane, împreună cu actul de studii, carnetul de muncă, cazier, CV, fișa de aptitudini, declarația contribuabilului și declarația de la medicul de familie.

Martora a arătat că în cadrul direcției în care lucrează se verifică aceste documente, precum și dacă funcția propusă de deputat corespunde studiilor anexate și dacă salariul propus se încadrează între limitele prevăzute în norme pentru funcția propusă, stabilindu-se, totodată vechimea în muncă pentru completarea în contractul de muncă a sporului de vechime și determinarea zilelor de concediu de odihnă. Potrivit martorei, cele două exemplare ale contractului, însoțite de solicitarea deputatului, se înaintează la direcția resurse umane, salarizare și serviciul juridic, ulterior avizării fiind depuse la secretarul general, pentru a fi semnate.

Martora a menționat că angajarea la biroul deputatului nu este posibilă fără solicitarea acestuia, însă dacă persoana propusă nu îndeplinește condițiile C. muncii referitoare la vârstă, condițiile de sănătate, respectiv aptitudinea de a presta o muncă salarială, se poate refuza angajarea, chiar dacă există propunerea deputatului. Potrivit declarației martorei, verificarea condițiilor de incompatibilitate între deputat și persoana angajată nu fac obiectul cenzurii departamentului resurse umane, nefăcând parte din atribuțiile acestui departament și nici din fișa postului. A menționat că nu există o decizie finală a Camerei Deputaților cu privire la angajare, ci se primesc contractele tip cu toate semnăturile reprezentanților serviciilor resurse umane, salarizare, juridic, ale angajatului, deputatului și secretarului general.

Martora a precizat că nu își amintește dacă inculpatul i-a comunicat că persoana ce urma să fie angajată era soția sa și nu cunoaște cine aprobă bugetul pentru sumele forfetare, însă cunoaște că salariile se calculează pe bază de stat de plată, care se înmânează deputatului. Totodată, a arătat că pe data de 5 a fiecărei luni, deputatul primește sumele forfetare și, din aceste sume, pe baza statului de plată, se plătesc salariile angajaților. La întrebarea formulată de către reprezentantul Ministerului Public, referitor la fondurile din care este plătită persoana angajată la biroul deputaților, martora a răspuns că fiecare deputat primește o sumă forfetară din care sunt plătite și salariile celor angajați din biroul său.

A precizat că există un compartiment, denumit „Decontări cu deputații”, care gestionează fiecare sumă cheltuită de deputați, verificând și centralizând aceste sume, dar că singurul decident asupra modului de cheltuire a sumei este deputatul. A mai precizat că din suma forfetară primită de deputați, o parte se poate cheltui pe bază de declarații, iar o altă parte sunt cheltuieli de personal. iii) Ulterior audierii martorilor, inculpatul C.I. a declarat următoarele: „Am fost deputat în perioada 2005-2012. Eu nu am făcut nici un fel de angajare. Atribuțiile mele de serviciu erau acelea de a elabora și participa la procesul legislativ. Am solicitat angajarea soției mele la biroul de parlamentar.

Am înaintat cererea la secretariatul general al Camerei Deputaților și precizez că am făcut în total 5 propuneri. Prin propunerea angajării soției mele am încercat să eficientizez activitatea de la biroul de deputat. A fost parlamentar și înainte și am apreciat că are experiența necesară pentru a mă ajuta. Atributul de angajare îl are secretarul general al Camerei, tocmai pentru a elimina presupusul conflict de interese. Demersul meu a costat în a propune o persoană și o documentație solicitată de lege și pe care le-am înainta către serviciul resurse umane. Nu am participat la luarea deciziei de angajare. Nu era posibilă angajarea soției mele fără propunerea mea, dar la fel de adevărat este că propunerea putea fi respinsă.

Eu nu am propus salariul, iar legalitatea angajării a fost verificată de serviciul juridic. Toți angajații cabinetelor parlamentarilor au statut special și pentru aceste funcții nu e necesar examen sau concurs, însă este nevoie de o propunere care, potrivit legii, are la bază încrederea parlamentarului în persoana respectivă. Eu am întrebat pe cei de la Resurse Umane dacă există vreo restricție, aceștia mi-au răspuns că în legislație nu sunt nominalizate restricții. Când au început cercetările A.N.I., m-am adresat Comisiei Permanente de Statut al Deputaților și Senatorilor. În urma sesizării, Comisia s-a întrunit și a elaborat o hotărâre publicată în Monitorul Oficial al României, conform căreia eu nu mă aflam în conflict de interese.

Dacă nu greșesc, norma de incriminare prevăzută de art. 253 1 C. pen. a fost elaborată și a intrat în vigoare ulterior încheierii contractului individual de muncă pentru soția mea. Când A.N.I. a solicitat punctul meu de vedere, am încetat contractul de muncă cu soția mea. Apreciez că Legea nr. 161/2003 care reglementează o serie de conflicte de interese, nu se aplică parlamentarilor, care nu au calitatea de funcționari publici. De aceea, inițial, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis o soluție de netrimitere de judecată, care a fost o soluție generală. Dacă aș fi avut reprezentarea că mă aflu într-un conflict de interese nu aș fi procedat în sensul arătat. În Camera Deputaților existau decizii de încetare a contractelor de muncă pentru cei angajați la biroul parlamentarului, dar nu și decizii de angajare”.

Răspunzând întrebărilor formulate de reprezentantul Ministerului Public, inculpatul a precizat că în calitate de parlamentar, a fost în sală în 2006 cu ocazia dezbaterii proiectului de lege prin care s-a incriminat conflictul de interese, sub forma textului art. 253 1 C. pen. anterior, însă nu a luat cuvântul pentru că, de regulă, se implica doar în dezbateri ce se refereau la legislația muncii, în care era specializat. Inculpatul a recunoscut că nu există o lege care să prevadă necesitatea angajării persoanelor de încredere, dar există o cutumă, prin care deputații au posibilitatea angajării persoanelor de maximă încredere, astfel că nu se organizează examene sau concursuri, iar raportul de muncă este unul special.

De asemenea, a precizat că soția sa a mai fost angajată, în precedent, între 2005 și 2008, la biroul deputatului R.P., care nu a mai primit un alt mandat în parlament, iar din 2009 a fost angajată la biroul său. A menționat că salariile se dădeau pe bază de stat de plată, iar plata se făcea de către Camera Deputaților, cu semnătura secretarului general, nu de către deputat. Inculpatul a arătat că din suma forfetară, 45% erau destinate salariilor angajaților biroului parlamentar, iar 55% reprezentau cheltuieli de întreținere, respectiv, chirie, gaze, mașină, rechizite la birou, precizând că această sumă era distinctă de retribuția sa lunară, care nu era inclusă în suma forfetară.

iv) Instanța a avut în vedere înscrisurile administrate în faza de urmărire penală: adresa din 7 aprilie 2012 emisă de Camera Deputaților; adresa din 24 ianuarie 2012 emisă de Direcția de salarizare din cadrul Camerei Deputaților privind situația veniturilor lunare obținute în perioada de referință de către C.A. în baza contractului încheiat la propunerea inculpatului C.I.; copia certificată a contractului individual de muncă din 2009; cererea de încadrare în muncă pe durată determinată formulată de domnul deputat C.I.; fotocopii ale fișelor fiscale privind impozitul pe veniturile din salarii realizate de C.A. pentru anii 2009, 2010, 2011; copiile certificate ale actelor de stare civilă.

v) În cursul judecății, inculpatul a depus la dosar un set de înscrisuri constând în: decizia civilă nr. 1350 din 18 martie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal; acte de stare civilă; diplome de studii, carnet de muncă, curriculum vitae și alte acte vizând situația profesională a numitei C.A.; curriculum vitae al inculpatului; hotărârea de validare a inculpatului în funcția de Președinte al Consiliului Județean Sibiu; articole de presă.

c. Apărările formulate de inculpat au constat, în esență, în următoarele susțineri: i) lipsește actul de sesizare a organului de urmărire penală, necesar punerii în mișcare a acțiunii penale; în acest sens, a arătat că în cursul procesului penal, instanța de contencios administrativ a desființat raportul de evaluare din 23 septembrie 2011 întocmit de Inspecția de Integritate din cadrul A.N.I.; ii) în cauză a intervenit autoritatea de lucru judecat, deoarece fapta pentru care a fost trimis în judecată a fost deja sancționată cu amendă de către A.N.I., iar cumulul răspunderii penale cu cea administrativă este exclus de lege.

iii) nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese, sub aspectul subiectului activ calificat, întrucât inculpatul nu poate fi considerat funcționat public, nici măcar în contextul Deciziei nr. 2/2014 a Curții Constituționale a României; totodată, sub aspectul laturii subiective, fapta nu este săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de norma de incriminare; iv) pericolul social al faptei nu este unul caracteristic unei infracțiuni; d. Analizând materialul probator administrat în cauză atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești, instanța de fond a apreciat că faptele reținute în sarcina inculpatului sunt dovedite pe deplin, prezumția de nevinovăție fiind, astfel, răsturnată.

S-a reținut că, în drept, fapta inculpatului C.I. constând în aceea că, în perioada 5 octombrie 2009-1 februarie 2011, în calitate de deputat în Parlamentul României, a propus angajarea soției sale, C.A., în cadrul biroului său parlamentar și a avizat contractul individual de muncă încheiat cu aceasta, în baza căruia s-a realizat, în mod direct, un folos material pentru soția sa în cuantum total de 35.061 RON, sumă plătită din bugetul Camerei Deputaților, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253 1 C. pen. anterior. Instanța de fond a avut în vedere că inculpatul nu a contestat situația de fapt reținută prin rechizitoriu, ce a fost temeinic probată cu ansamblul înscrisurilor ce dovedesc realitatea și condițiile angajării.

Totodată, s-a reținut că martorii audiați la cererea inculpatului au susținut caracterul determinant al solicitării deputatului în cazul încheierii unui contract individual de muncă în cadrul biroului parlamentar și lipsa cenzurii elementelor legate de rudenie de către alt departament sau serviciu al Camerei Deputaților. În esență, analiza realizată de instanța de fond a avut în vedere faptul că, deși nu se contestă situația de fapt, acuzațiile formulate și apărările invocate se concentrează pe îndeplinirea sau, dimpotrivă, neîndeplinirea exigențelor impuse de lege privind subiectul activ și forma de vinovăție a intenției ce caracterizează infracțiunea pentru care este trimis în judecată inculpatul.

i) În ceea ce privește calitatea de subiect activ al infracțiunii de conflict de interese, instanța de fond a reținut că infracțiunea de conflict de interese are subiect activ calificat, respectiv, funcționarul public ce are competența de a îndeplini acte sau/și de a participa la luarea de decizii. Pornind de la prevederile Titlului III al Constituției României, intitulat „Autoritățile publice”, ce cuprinde reglementări privind Parlamentul, Președinția, Guvernul, organele administrației publice și autoritatea judecătorească (art. 61 și urm.), s-a arătat că în art. 61 se precizează că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării. Prima instanță s-a referit la accepțiunea dispozițiilor art. 147 alin. (1) C. pen.

anterior, care menționează că prin „funcționar public” se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145 din același cod, iar potrivit acestui din urmă text, termenul „public” denumește tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.

Totodată, s-a avut în vedere definiția termenului de „funcționar public” astfel cum este precizată în textul art. 175 alin. (1) lit. a) C. pen., respectiv persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești, reținându-se și că potrivit art. 176 C. pen., prin termenul „public” se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică. Instanța de fond a considerat că în vederea stabilirii calității de funcționar public în sensul normei penale, nu are relevanță titlul însărcinării sau modalitatea de învestire (alegere, numire, repartizare, concurs), fiind suficient ca subiectul calificat să exercite, în fapt, o însărcinare în serviciul unei autorități publice, cum este Parlamentul.

S-a precizat că, potrivit jurisprudenței constante a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, parlamentarii sunt considerați subiecți activi ai infracțiunii de conflict de interese (hotărârile nr. 530 din 4 iunie 2014, nr. 666 din 30 iunie 2014, nr. 869 din 30 septembrie 2014, nr. 888 din 6 octombrie 2014, nr. 950 din 27 octombrie 2014 și nr. 1020 din 25 noiembrie 2014). În ceea ce privește jurisprudența instanței de contencios constituțional s-a reținut constanța în a evalua parlamentarul ca fiind subiect activ potențial al infracțiunilor de corupție și conflict de interese.

Astfel, prima instanță s-a referit la considerentele Deciziei nr. 279/2006 a Curții Constituționale, care, preluând art. 61 din Constituție, a arătat că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român, poziționare ce implică recunoașterea statutului special al deputaților și senatorilor, cuprinzând măsuri de protecție a demnității publice pe care o exercită, de natură să le asigure independența și prestigiul necesar în îndeplinirea atribuțiilor, la adăpost de constrângeri materiale și tentații de corupție.

Tot în legătură cu statutul special al parlamentarilor, Înalta Curte a menționat Decizia nr. 81/2013 publicată în Monitorul Oficial nr. 136/14.03.2013, în cadrul căreia Curtea Constituțională, sesizată înaintea promulgării proiectului de modificare a Legii nr. 96/2006, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, a arătat că „(…) statutul constituțional și legal al membrilor Parlamentului, ca reprezentanți ai poporului, este diferit de statutul funcționarilor publici și, în general, de al celorlalți cetățeni, ceea ce determină, în consecință, particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi”, dar că „acest statut nu poate fi reținut ca justificând o diferență de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010 (privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice).

Aceasta, întrucât, din perspectiva obiectului și scopului acestei reglementări, care vizează asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale, toate persoanele menționate la art. 1 alin. (1) din lege se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma „funcții și demnități publice”, în considerarea căreia le revin obligații specifice”.

De asemenea, instanța de fond a invocat Decizia nr. 2/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 71/29.01.2014, în cadrul căreia Curtea Constituțională, sesizată de Înalta Curte de Casație și Justiție anterior promulgării dispozițiilor art. I pct. 5 și art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative și a articolului unic din Legea pentru modificarea art. 253 1 C. pen., a statuat în sensul că dispozițiile menționate sunt neconstituționale deoarece exceptează din sfera de incidență a noțiunilor de „funcționar public”/„funcționar”, definite de prevederile art. 147 C. pen. anterior, respectiv de „funcționar public” prevăzut de art. 175 C. pen., pe Președintele României, pe deputați și pe senatori, persoane care, astfel, sunt exonerate de răspundere penală pentru toate infracțiunile la care subiectul activ este un funcționar public sau funcționar.

Curtea Constituțională a observat că, prin înlocuirea noțiunii de „funcționar public” cu sintagma „persoanei care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu ce rezultă dintr-un contract de muncă și o fișă a postului semnate cu o instituție dintre cele prevăzute la art. 145” sunt exonerate de răspundere penală pentru infracțiunea de conflict de interese toate persoanele care, deși se circumscriu sferei noțiunii de drept penal a „funcționarului public”, astfel cum este aceasta definită de art. 147 C. pen. anterior, sunt învestite în funcția sau demnitatea publică prin numire sau alegere. De asemenea, a subliniat că, prin eliminarea din sfera actelor care pot constitui infracțiunea de conflict de interese a acelora care privesc emiterea, adoptarea, aprobarea și semnarea actelor administrative sau a hotărârilor privind creația și dezvoltarea științifică, artistică, literară și profesională, infracțiunea rămâne, propriu-zis, lipsită de conținut.

Curtea Constituțională a constatat că, prin modificările operate, legiuitorul a afectat protecția penală acordată unor valori sociale deosebit de importante. S-a precizat că, în condițiile în care mandatul prezidențial și mandatul parlamentar sunt definite ca funcții de demnitate publică, astfel cum fac referire dispozițiile art. 16 alin. (3) din Constituție, persoanele care ocupă aceste funcții exercită atribuții și responsabilități stabilite în temeiul Constituției și al legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care sunt învestite, la nivelul cel mai înalt în statul român. Prin urmare, având în vedere sfera atribuțiilor ce intră în competența funcțiilor alese exceptate de la dispozițiile art. 147 C. pen.

anterior și de la dispozițiile art. 175 noul C. pen., funcții care, prin excelență, au conotații de putere publică, a fost considerată justificată vocația persoanelor ce ocupă asemenea funcții la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu și pentru infracțiunile de corupție. Așa fiind, s-a apreciat drept paradoxal modul în care legiuitorul a extras din aria de incidență a răspunderii penale tocmai persoanele care ocupă funcții reprezentative în stat și care exercită prerogative de putere reală, persoane ale căror fapte de natură penală produc consecințe grave asupra bunei funcționări a autorităților publice, asupra actului decizional care privește interesul general al societății și, nu în ultimul rând, asupra încrederii cetățenilor în autoritatea și prestigiul instituțiilor statului.

Curtea Constituțională a apreciat că statutul juridic distinct, privilegiat sub aspectul răspunderii penale al acestor persoane contravine principiului egalității în drepturi a cetățenilor, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, dar și prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituție, deoarece exclud incidența unei reglementări legale ce constituie dreptul comun în materie, cu nesocotirea principiul constituțional potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege”. În plus, s-a considerat că un statut juridic privilegiat creat persoanelor care ocupă funcțiile alese exceptate de la dispozițiile art. 147 C. pen.

anterior și de la dispozițiile art. 175 noul C. pen. contravine și prevederilor art. 11 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”. Astfel, ratificând sau aderând la convenții internaționale, statul român și-a asumat obligația de a respecta și transpune întocmai prevederile internaționale în dreptul său intern, și anume obligația de a incrimina corupția activă și corupția pasivă a persoanelor care se circumscriu categoriilor „agent public”/„membru al adunărilor publice naționale”/„funcționar național”/„ofițer public”, noțiuni care au corespondență, în dreptul penal român, în noțiunile de „funcționar public”/„funcționar”.

Mutatis mutandis, Curtea Constituțională a reținut aceleași argumente și în ceea ce privește cauza de impunitate privind persoanele care ocupă funcții sau demnități publice obținute prin numire sau alegere în cadrul autorităților publice, instituțiilor publice, instituțiilor sau altor persoane juridice de interes public, cu privire la infracțiunea de conflict de interese. În plus, referitor la modificările aduse art. 253 1 C. pen. anterior, Curtea a constatat că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituției este obligatorie, iar Parlamentul nu-și poa