ÎCCJ, Decizia nr. 84/2015

Asupra apelului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentința penală nr. 666 din 30 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a hotărât următoarele:

În baza art. 386 C. proc. pen., a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 253

1

C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) în infracțiunea prevăzută de art. 253

1

C. pen. (1969) formulată de inculpatul G.V.G.

În baza art. 253

1

C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul G.V.G., la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese.

A făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. (1969).

În baza art. 81 C. pen. (1969), a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 3 ani stabilit în condițiile art. 82 alin. (1) C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969) pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii a suspendat executarea pedepsei accesorii.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. (1969) privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare.

A fost obligat inculpatul G.V.G. la plata sumei de 800 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța hotărârea, prima instanță a reținut următoarele:

II. Prin actul de sesizare a instanței s-a reținut în sarcina inculpatului G.V.G. faptul că, în calitate de deputat în Parlamentul României, cu intenție, a propus angajarea și a avizat contractul individual de muncă din 23 decembrie 2008 și ulterior a propus modificarea acestuia prin actul adițional încheiat la data de 23 septembrie 2010, prin care soția sa, martora G.E. a fost angajată în cadrul biroului său parlamentar, fiind remunerată din bugetul Camerei Deputaților.

Forma continuată a infracțiunii de conflict de interese s-a reținut motivat de faptul că, prin cele două acte succesiv încheiate, s-a tins la obținerea aceluiași rezultat concret, reliefând o unitate de rezoluție, situațiile de conflict existente în raport de fiecare act fiind identice.

În faza de urmărire penală au fost administrate următoarele mijloace de probă: Raportul nr. 119027/G/II din 7 noiembrie 2011 întocmit de A.N.L - Inspecția de integritate; declarațiile învinuitului G.V.G.; declarația olografă dată de G.E. în faza actelor premergătoare; depozițiile martorilor M.I. și F.R.; fotocopii conforme ale documentației de angajare, comunicate de Camera Deputaților; fotocopii ale fișelor fiscale și de pe declarațiile de avere ale învinuitului; documente obținute din surse deschise și procese-verbale de verificare.

Fiind audiat în faza de urmărire penală, inculpatul a arătat că, deși nu contestă derularea evenimentelor, în plan obiectiv, nu se consideră vinovat de comiterea vreunei infracțiuni, întrucât nu a urmărit să fraudeze legea și a considerat că demersul său nu atinge sfera ilicitului penal.

În apărare, inculpatul G.V.G. a arătat că soția sa a prestat, în mod efectiv, activitatea pentru care a fost angajată, sumele primite reprezentând o legală retribuire a muncii și că, indiferent de calitatea de rudă sau nu a persoanei angajate, salariul tot s-ar fi plătit, deci bugetul Camerei Deputaților nu se poate considera prejudiciat în vreun fel.

În argumentare, inculpatul G.V.G. a arătat, în esență, că:

- din interpretarea dată legii (atât de către inculpat personal, cât și de către celelalte persoane din același mediu), a fost convins de faptul că deputații nu ar fi funcționari publici, astfel că prevederile art. 253

1

C. pen. din 1969 nu le-ar fi aplicabile;

- art. 38 din Legea nr. 96/2006 republicată (forma în vigoare la data faptelor) nu impunea vreo restricție cu privire la persoana angajată;

- pentru o bună desfășurare a activității la nivelul biroului parlamentar a considerat necesară angajarea unei persoane în care să poată avea deplină încredere;

- la momentul declanșării procedurii de angajare, a solicitat verbal lămuriri de la funcționarii Camerei, fiind asigurat că nu sunt impedimente legale;

- solicitarea de angajare a trecut prin filtrul mai multor direcții din cadrul aparatului administrativ al Camerei Deputaților, contractul fiind avizat, fără obiecțiuni, inclusiv de către Serviciul juridic;

- în perioada respectivă, mai mulți deputați procedau în același mod, fără incidente;

- în momentul în care discutarea publică a acestui tip de situații s-a amplificat, soția sa a solicitat încetarea raporturilor de muncă;

- instanța de contencios administrativ a admis acțiunea formulată de către inculpat și a dispus anularea raportului A.N.I.;

- la data de 18 octombrie 2011, Comisia permanentă a Camerei Deputaților și Senatului a hotărât că angajarea rudelor la biroul parlamentar nu constituie conflict de interese.

Afirmațiile inculpatului, referitoare la consultarea, exclusiv verbală, a funcționarilor din cadrul aparatului administrativ al Camerei Deputaților, nu au fost susținute de către martorii audiați în cauză, M.I. (șeful Serviciului juridic) și F.R. (consilier parlamentar în cadrul Direcției resurse umane).

Martorii au mai arătat și că, raportat la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 republicată în 2008 (redactarea în vigoare până în iulie 2013), în limitele funcției lor, le revenea obligația de examinare a propunerilor de angajare, doar în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de formă (studii, stare medicală, limite de retribuire, durată a contractului, etc.), având în vedere că formularea propunerii ținea exclusiv de voința deputatului în cauză, nu erau abilitați să verifice alte aspecte referitoare la persoana propusă pentru angajare și nici să stabilească eventuale grade de rudenie ori situații de incompatibilitate sau conflict.

Un asemenea filtru suplimentar a fost introdus în procedura de angajare abia după ce asemenea situații au devenit publice, iar A.N.I. s-a sesizat cu privire la existența unor posibile conflicte de interese.

În fața instanței, inculpatul G.V.G. a arătat că nu solicită ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4) și art. 375 C. proc. pen. care reglementează procedura simplificată în cazul recunoașterii vinovăției.

La termenul de judecată din data de 16 octombrie 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 378 C. proc. pen., instanța de fond a procedat la ascultarea inculpatului, depoziția acestuia fiind consemnată în proces-verbal separat și atașat la dosarul cauzei.

Ulterior, la termenul din 27 noiembrie 2014, în baza art. 381 C. proc. pen., Înalta Curte a procedat la ascultarea separată a martorilor din rechizitoriu F.R. și M.I. și a martorei propusă de inculpat în apărare, soția acestuia, numita G.E., sub prestare de jurământ, depozițiile acestora fiind, de asemenea, consemnate în procese-verbale separate și atașate la dosarul cauzei.

La ultimul termen de judecată, din data de 29 ianuarie 2015, în baza art. 381 C. proc. pen., Înalta Curte a procedat la ascultarea martorei propusă de inculpat în apărare, numita G.E., sub prestare de jurământ, depoziția acesteia fiind consemnată în proces-verbal separat și atașat la dosarul cauzei și a fost administrată proba cu înscrisuri încuviințată inculpatului.

Analizând întregul material probatoriu administrat în ambele faze procesuale, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 10 noiembrie 2011, Agenția Națională de Integritate a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la faptul că G.V.G., deputat în Parlamentul României, a încălcat dispozițiile legale care reglementează conflictul de interese, prin facilitarea angajării soției sale, numita G.E., în cadrul biroului său parlamentar.

Din verificările efectuate la nivelul Agenției Naționale de Integritate, precum și din actele de urmărire penală efectuate în cauză, s-au reținut următoarele aspecte:

Inculpatul G.V.G. a fost ales deputat în Parlamentul României în legislatura 2008 - 2012, calitate pe care și-a păstrat-o, fiind reales și în legislatura următoare (2012 - 2016).

În această calitate, inculpatul a formulat personal o cerere de încadrare în muncă, pe perioadă determinată, a soției sale, martora G.E., în cadrul biroului său parlamentar din circumscripția electorală nr. 28 Mureș.

Ca urmare a demersului făcut de către inculpat, prin contractul individual de muncă din 23 decembrie 2008, avizat, între alții și de către G.V.G., soția sa G.E. a fost angajată în funcția de "șef cabinet", pe perioadă determinată, începând cu data de 05 ianuarie 2009 și până la sfârșitul mandatului deputatului, fiind remunerată cu un salariu brut lunar în cuantum de 1200 lei.

Ulterior, la propunerea inculpatului, contractul a fost modificat prin actul adițional încheiat la data de 23 septembrie 2010, prin care s-a stabilit un nou salariu de bază, în cuantum de 1575 lei.

Contractul individual de muncă a încetat la data de 28 martie 2011, la solicitarea angajatului G.E.

Din actele dosarului de urmărire penală a rezultat, așadar, că G.E. figurează înregistrată ca prestând activitate pentru cabinetul parlamentar al soțului său, în perioada 05 ianuarie 2009 - 28 martie 2011 (27 luni calendaristice).

În concluziile Raportului de evaluare nr. 119027/G/II din 07 noiembrie 2011 întocmit de către Inspecția de Integritate s-a menționat faptul că inculpatul G.V.G. nu a respectat prevederile legale privind conflictul de interese.

Concluziile raportului respectiv au fost contestate de către inculpat, la instanța de contencios administrativ, acțiune care a fost admisă în fond (Dosar nr. 396/43/2011 al Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal).

Astfel, potrivit sentinței definitive, dar nu și irevocabile, nr. 211 din 30 octombrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 396/43/2011 al Curții de Apel Târgu Mureș, astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea nr. 34 din 29 mai 2013, s-a dispus admiterea contestației formulată de reclamantul G.V.G. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate și s-a dispus anularea raportului de evaluare.

Prin încheierea de ședință din data de 21 octombrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. 396/43/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 din vechiul C. proc. civ. (text de lege preluat, aproape integral, cu unele modificări care țin, mai degrabă, de claritatea și conciziunea exprimării, prin dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din actualul C. proc. civ.), s-a dispus suspendarea judecării recursului declarat de Agenția Națională de Integritate.

Textul de lege mai sus invocat reglementează ipoteza suspendării facultative a judecății, în situația în care, dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept, care face obiectul unei alte judecăți. În această situație, suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauza care a motivat suspendarea - în speță, până când sentința penală de față - va deveni definitivă.

Concluzionând, Înalta Curte a constatat - contrar celor susținute în apărare - că raportul de evaluare întocmit de către Agenția Națională de Integritate este perfect valabil, atâta timp cât nu s-a dispus anularea sa printr-o hotărâre irevocabilă pronunțată de către instanța de contencios administrativ.

În ceea ce privește dreptul de a angaja personal pentru cabinetele parlamentare, tipurile de contracte și procedura angajării, s-au reținut următoarele aspecte:

Potrivit art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 republicată în anul 2008 (redactare în vigoare în perioada 2008 - iulie 2013), "angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaților (...) se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil.

În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaților se face prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaților (...), la propunerea deputaților (...) în cauză (...)".

Conform art. 38 alin. (5) din aceeași lege, drepturile bănești ale personalului angajat pentru cabinetul parlamentar sunt achitate din suma forfetară alocată demnitarului respectiv.

În cazul contractelor individuale de muncă (în care, conform legii, deputatul nu este parte), în baza unei "cereri de încadrare în muncă pe perioadă determinată" (formular tip), parlamentarul respectiv solicită angajarea unei persoane, indicând numele acesteia, funcția, salariul și durata.

Dosarul, ce cuprinde formularul de contract individual de muncă semnat de viitorul angajat și documentele specifice angajării (acte de stare civilă, de studii, avize medicale, etc.), este depus la Direcția resurse umane, unde este verificat și avizat și, ulterior, trimis pentru avizare la Direcția salarizare și la Serviciul juridic.

De asemenea, se solicită avizul și de la deputatul care a formulat solicitarea inițială. Avizele se concretizează prin semnarea formularului de contract la rubricile corespunzătoare.

După obținerea tuturor avizelor, contractul este supus semnării sale de către Secretarul General al Camerei Deputaților și se consideră perfectat.

O procedură identică se aplică și în cazul modificării contractelor aflate în derulare, respectiv deputatul propune încheierea unui act adițional, specificând clauzele care trebuie modificate și, ulterior, avizează actul de modificare.

Analiza apărărilor inculpatului:

Pe parcursul urmăririi penale și în faza de cercetare judecătorească, inculpatul G.V.G. a arătat, în mod constant, faptul că nu a cunoscut conținutul normei de incriminare, apărare ce nu poate fi reținută, întrucât nimeni nu poate invoca propria ignoranță sau eroarea de drept penal.

Astfel, eroarea reprezintă o cauză de neimputabilitate prevăzută de art. 30 C. pen., respectiv, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, conform art. 51 C. pen. din 1969, care se referă la necunoașterea existenței unei stări, situații, împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Potrivit art. 51 alin. (4) C. pen. din 1969, necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei.

Pe de altă parte, pentru a răspunde problemei de drept ridicată de către inculpat, referitoare la lipsa calității de funcționar public a deputatului la data încheierii contractului individual de muncă în cauză, prima instanță a apreciat că se impune o analiză comparativă a dispozițiilor legale ce definesc termenii de "funcționar public" și "public" din actuala reglementare cu cele cuprinse în prevederile articolelor 145 și 147 C. pen. din 1969.

Astfel, s-a reținut că din coroborarea articolelor sus-menționate rezultă că funcționar public este acea persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorități publice, instituții publice ori al unei instituții sau al altei persoane juridice de interes public.

Așa cum s-a menționat în mod constant și în literatura juridică, în înțelesul legii penale, noțiunile de "funcționar public" și de "funcționar" au o semnificație mai largă decât aceleași noțiuni din dreptul administrativ, datorită, atât a caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și a faptului că exigențele de apărare a patrimoniului și de promovare a intereselor colectivității impun o mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal.

Potrivit Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, persoana care accede la o funcție publică trebuie să fie numită oficial, fapt ce are loc în cadrul unei solemnități prilejuite de emiterea actului administrativ de numire și de depunerea jurământului, să aibă ca sarcini de serviciu efectuarea activităților ce presupun prerogativa de putere publică, sarcini ce trebuie să fie îndeplinite în serviciul autorităților sau instituțiilor publice, iar pentru activitatea prestată să fie și remunerată.

În doctrina juridică s-a mai arătat că, în legea penală, funcționarul este definit exclusiv după criteriul funcției pe care o deține, în sensul că își exercită activitatea în serviciul unei unități determinate prin legea penală și este supus unui anumit statut și regim juridic.

Legea penală, atât în actuala reglementare (art. 176), cât și în reglementarea Codului penal din 1969 (art. 145) face trimitere la noțiunea de "autorități publice" care, potrivit dispozițiilor titlului III din Constituția României, are în sfera sa de cuprindere organele administrației publice (centrale de specialitate și locale), Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească.

În schimb, dispozițiile noului C. pen. nu mai cuprind noțiunea simplă de "funcționar", ci doar pe aceea de "funcționar public" sau asimilat al acestuia din urmă.

Legea nr. 188 din anul 1999 privind Statutul funcționarilor publici, act normativ ce reglementează regimul general al funcției publice, definește funcționarul public ca fiind acea persoană care dispune de prerogativa de putere publică și care își îndeplinește sarcinile de serviciu.

Activitățile ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică sunt următoarele: punerea în executare a legilor și a celorlalte act normative, elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora, elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor și statisticilor necesare realizării și implementării politicilor publice, precum și a documentației necesare executării legilor, consilierea, controlul și auditul public intern, o autoritate sau instituție publică din cadrul administrației centrale sau locale.

Prerogativa de putere publică se constituie, în acest caz, într-un element esențial de identificare a funcționarului public.

Alt sens al noțiunii, mai extins, include toate categoriile de persoane care își desfășoară activitatea în cadrul autorităților și instituțiilor publice. În acest concept sunt considerați funcționari publici, pe lângă cei care dispun de prerogativa de putere publică și persoanele încadrate în baza unui contract individual de muncă și cărora le sunt aplicate prevederile legislației muncii.

Un alt sens al noțiunii de funcționar public, la care se adaugă și conceptul de funcționar, era prezent în Codul penal din 1969 unde, în art. 147, prin funcționar public și funcționar se avea în vedere o paletă foarte largă de persoane, de la demnitari ce exercită atribuții ale puterii executive, legislative și judecătorești, până la salariații care prestează o activitate pentru și sub autoritatea persoanelor juridice de drept privat.

Prin urmare, în accepțiunea legii penale, o persoană poate avea calitatea de funcționar public doar dacă desfășoară o activitate în cadrul unei autorități sau instituții publice, pentru o altă persoană juridică de interes public, precum și o activitate în cadrul unui serviciu de interes public.

Pe de altă parte, noțiunea de funcționar include atât funcționarul public, cât și salariatul, așa cum este definit acesta în dreptul muncii, adică, persoana încadrată în muncă, în baza unui contract individual de muncă, la un angajator persoană juridică ce desfășoară o activitate cu scop patrimonial sau nepatrimonial.

Din perspectiva legii penale, pentru a avea calitatea de funcționar public este necesară îndeplinirea unei singure condiții și anume, persoana, titulară a funcției, să aibă o însărcinare în serviciul unei autorități publice, instituții publice sau altei persoane juridice de interes public. Nu interesează natura însărcinării sau dacă aceasta este permanentă sau temporară. Nu are relevanță penală nici titlul sau modul în care a fost învestită, numită sau aleasă și nici dacă este remunerată sau nu.

Legiuitorul a optat, așadar, pentru soluția atribuirii conceptului de funcționar public oricărei persoane care îndeplinește o activitate pentru un serviciu public, de orice natură.

Modificări importante cu privire la definirea conceptului de funcționar public sunt aduse de noul C. pen. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. (a) C. pen., dobândesc statutul de funcționar public persoanele care exercită atribuții și responsabilități în vederea realizării prerogativelor puterii legislative și anume: parlamentarii, senatori și deputați, inclusiv organele lor de conducere (președinții și vicepreședinții, chestorii și secretarii Camerei Deputaților și ai Senatului României).

Un argument în plus în susținerea faptului că deputatul G.V.G. avea calitatea de funcționar public la data încheierii contractului individual de muncă ce face obiectul prezentei cauze este dat prin considerentele Deciziei nr. 2 din 15 ianuarie 2014 a Curții Constituționale, potrivit cărora, "în condițiile în care mandatul prezidențial și cel parlamentar sunt definite ca funcții de demnitate publică, persoanele care ocupă aceste funcții exercită atribuții și responsabilități stabilite în temeiul Constituției și a legii, în scopul realizării prerogativelor de putere cu care sunt învestite, fiind justificată vocația acestora la calitatea de subiect activ pentru infracțiunile de serviciu și pentru infracțiunile de corupție".

De asemenea, prin Decizia nr. 279/2006 pronunțată de Curtea Constituțională, hotărâre prin care, între altele, s-a constatat că dispozițiile art. 38 - 41 din Legea nr. 96/2006 sunt constituționale, s-a arătat că: "suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, iar Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român. Această poziționare a Parlamentului în sistemul autorităților publice implică recunoașterea, în favoarea deputaților și senatorilor, a unui statut special, cuprinzând și măsuri de protecție a demnității publice pe care o exercită, de natură să le asigure independența și prestigiul necesar în îndeplinirea atribuțiilor, la adăpost de constrângeri materiale și tentații de corupție".

În același sens, în legătură cu statutul special al parlamentarilor, tot Curtea Constituțională, sesizată în baza art. 146 lit. a) din Constituția României, analizând constituționalitatea proiectului de lege, de modificare a Legii nr. 96/2006, a arătat că: "(...) statutul constituțional și legal al membrilor Parlamentului, ca reprezentanți ai poporului, este diferit de statutul funcționarilor publici și, în general, de al celorlalți cetățeni, ceea ce determină, în consecință, particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi", dar "acest statut nu poate fi reținut ca justificând o diferență de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane cărora li se aplică Legea nr. 176/2010".

Aceasta, întrucât, din perspectiva obiectului și scopului acestei reglementări - care vizează asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale - toate persoanele menționate la art. 1 alin. (1) din lege se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma «funcții și demnități publice», în considerarea căreia le revin obligații specifice".

În aceeași ordine de idei, potrivit art. 71 din Legea nr. 161/2003, "principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice sunt: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și supremația interesului public".

Or, în cauză, prin formularea propunerii de angajare a soției sale și prin avizarea contractului individual de muncă și, ulterior, prin propunerea de modificare a contractului, prin act adițional, inculpatul nu numai că nu s-a abținut de la a participa la luarea unei decizii, ci chiar a declanșat aceasta procedură, din proprie inițiativă, iar faptul că a acționat în interesul direct al familiei sale este evident. În acest mod, s-a constatat că niciunul dintre principiile mai sus enumerate nu a fost respectat.

Pe de altă parte, aspectul invocat de către inculpat, în sensul că alți colegi se aflau într-o situație similară cu acesta nu are relevanță juridică, deoarece nu poate conduce la exonerarea inculpatului de la răspunderea penală.

În altă ordine de idei, apărarea inculpatului potrivit căreia anterior încheierii contractului de muncă cu soția sa, ar fi făcut demersurile necesare pentru a se lămuri dacă, prin încheierea acestui contract, s-ar afla în prezența unui conflict de interese, în sensul că a consultat personalul Camerei Deputaților în legătură cu acest aspect, a fost combătută prin declarațiile martorilor F.R., consilier parlamentar în cadrul Direcției de resurse umane și M.I., șef Serviciu juridic al Camerei Deputaților, audiați în ambele faze procesuale.

Totodată, declarația martorei M.R., propusă de inculpat în apărare și audiată în faza de cercetare judecătorească, nu este de natură a înlătura depozițiile celorlalți doi martori audiați în cauză, întrucât nu a putut oferi elemente concrete din care să rezulte că inculpatul s-ar fi interesat, într-adevăr, de situația juridică în care s-ar fi aflat și dacă s-ar afla în ipoteza unui conflict de interese.

Astfel, martora a arătat doar că a luat parte la o discuție între soții G., când inculpatul i-a relatat soției sale că a discutat la compartimentul resurse umane pentru a se interesa dacă ar fi vreo problemă, din punct de vedere al conflictului de interese, în ceea ce privește încheierea contractului de muncă al soției sale și i s-a răspuns că nu există nicio interdicție.

Critica formulată în apărare privind previzibilitatea legii apare ca neîntemeiată, datorită faptului că, în sarcina inculpatului G.V.G., se reține comiterea infracțiunii de conflict de interese începând cu data de 23 decembrie 2008 - data încheierii contractului individual de muncă -, iar Legea nr. 278/2006 - care a reglementat infracțiunea de conflict de interese - a intrat în vigoare la data publicării sale în M. Of. al României, respectiv, la data de 12 iulie 2006, așadar, anterior, presupusei activități infracționale a inculpatului.

Analiza legislației relevante în cauză:

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, în vigoare la data încheierii contractului de muncă în cauză (23 decembrie 2008), prevedea, în art. 38 alin. (6) că: "angajarea personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor se face prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaților se face prin ordin al Secretarului General al Camerei Deputaților sau al Senatului, după caz, la propunerea deputaților sau a senatorilor în cauză, iar în cazul contractului civil, acesta se încheie între deputații sau senatorii în cauză și persoana fizică".

Prin Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului publicată în M. Of. nr. 498/2006 au fost aprobate Normele privind modul de utilizare și justificare a sumei forfetare aferente cheltuielilor efectuate de deputați și senatori în circumscripțiile electorale, norme care evidențiază faptul că această sumă forfetară se acordă lunar, iar aprobarea efectuării cheltuielilor se dă de către deputat, respectiv, senator, inclusiv, confirmarea realității și legalității efectuării acestor cheltuieli.

Astfel, potrivit art. 6 alin. (7) din Hotărârea nr. 1/2006, în cadrul birourilor se poate angaja personal cu contractul de muncă pe perioadă determinată, potrivit nomenclatorului funcțiilor prevăzut în anexa nr. 5 sau colaboratori, pe bază de contract civil, conform modelului prevăzut în anexa 7, cărora li se stabilesc atribuții și răspunderi potrivit legii. În cazul angajării pe baza unui contract de muncă pe perioadă determinată, conform modelului prevăzut în anexa 6 și statutului deputaților și senatorilor, încadrarea se face prin ordin al Secretarului General al Camerei Deputaților/Senatului după caz, la propunerea deputaților și senatorilor în cauză. Cererea de încadrare în muncă pe durată determinată vizată de Secretarul General al Camerei Deputaților/Senatului se va depune la Direcția pentru resurse umane și salarizare, respectiv, la Direcția resurse umane, anterior încetării raporturilor de muncă, conform modelului prevăzut în anexa nr. 8. Contractele de muncă și cele civile, pentru birourile parlamentare ale deputaților, vor fi vizate de Biroul contencios și se depun la Direcția pentru resurse umane și salarizare din cadrul Camerei Deputaților. Contractul de muncă al personalului biroului deputatului/senatorului încetează la cererea deputatului/senatorului, în cazul în care titularului mandatului îi încetează calitatea de deputat/senator, potrivit legii.

Așadar, contractul individual de muncă pentru personalul angajat în cadrul unui birou parlamentar, este un contract tip, aprobat prin anexa nr. 6 la Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale celor două camere ale Parlamentului, contract ce conține clauze specifice acestei categorii, prevăzând obligații, atât pentru salariat, cât și pentru angajatorii: Biroul parlamentar și Camera Deputaților.

Avizarea contractului este făcută și de către deputat, semnătura și ștampila oficială a acestuia din urmă constituind o cerință obligatorie pentru validitatea contractului.

Anexa nr. 8 la Hotărârea nr. 1/2006 a Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaților și Senatului cuprinde modelul tip al cererii parlamentarului de încadrare în muncă a personalului la biroul său parlamentar, cu indicarea persoanei, funcției, salariului și perioadei de încadrare. Acest specific al regimului juridic aferent personalului încadrat la Birourile parlamentare se regăsește și în Regulamentul de organizare și funcționare a serviciilor Camerei Deputaților aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 31/2006, republicată.

În conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (8) din Anexa nr. 1 la Hotărârea Camerei Deputaților nr. 31/2006, numirea în funcții a personalului la birourile parlamentare din circumscripțiile electorale se face la propunerea deputatului respectiv.

Analiza elementelor constitutive ale infracțiunii de conflict de interese:

Obiectul juridic special al infracțiunii de conflict de interese îl constituie relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu, activitate care nu se poate realiza în condițiile îndeplinirii unor acte cu încălcarea principiilor imparțialității, integrității, transparenței deciziei și supremației interesului public în exercitarea demnităților și funcțiilor publice.

Conflictul de interese nu presupune doar obținerea unor foloase materiale necuvenite, ci obținerea oricărui tip de folos patrimonial, conform textului de lege care incriminează fapta, întrucât incriminarea nu urmărește sancționarea unor situații în care sunt încălcate normele legale care conferă temei și justificare obținerii unor foloase materiale, ci a situațiilor în care exercitarea imparțială a atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public ar putea fi afectată.

Astfel, în Expunerea de motive care a însoțit Legea nr. 278/2006, se arăta că, în vederea eficientizării acțiunilor de prevenire și sancționare a faptelor de corupție, prin incriminarea "conflictului de interese", "se urmărește sancționarea penală a funcționarului public care, în mod conștient și deliberat, satisface interese personale prin îndeplinirea atribuțiilor publice (...), înlăturarea oricărei suspiciuni cu privire la conduita funcționarului public care este chemat să îndeplinească un act sau să participe la luarea unei decizii în virtutea atribuțiilor sale de serviciu, iar prin aceasta produce, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.

În prezent, există întemeiat suspiciunea că funcționarul public nu va depune toate diligențele în vederea satisfacerii interesului public, ci va încerca să satisfacă interesul său ori al uneia dintre persoanele sus-arătate."

Sub aspectul laturii obiective, infracțiunea de conflict de interese presupune acțiunea de îndeplinire a unui act ori de participare la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material, în vechea reglementare și, respectiv, un folos patrimonial, în actuala reglementare.

Prin îndeplinirea unui act se înțelege efectuarea oricărui act ce face parte din îndatoririle de serviciu ale subiectului activ, indiferent dacă este vorba de întocmirea unui înscris sau de realizarea unei acțiuni la care acesta este ținut în virtutea atribuțiilor sale.

Spre deosebire de îndeplinirea unui act, care este acțiunea exclusiv personală a funcționarului public, participarea la luarea unei decizii semnifică îndeplinirea unei atribuțiuni de serviciu în situația în care decizia nu aparține în totalitate funcționarului, ci aceasta trebuie luată, în colectiv, de mai multe persoane. În această calitate, împreună cu ceilalți membri, ia decizii păgubitoare pentru instituție, unitate etc. și aducătoare de beneficii pentru acesta, pentru soț, o rudă ori un afin etc.

Legea nu cere ca îndeplinirea unui act sau luarea unei decizii să fie defectuoasă, astfel încât, pentru incidența textului analizat este suficient ca autorul să acționeze conform atribuțiilor de serviciu.

Pentru existența infracțiunii este necesară o situație premisă constând în aceea că funcționarul public are competența îndeplinirii actului sau a participării la luarea respectivei decizii.

Din conținutul art. 301 C. pen., care a preluat cuprinsul art. 253

1

C. pen. din 1969 reiese faptul că existența infracțiunii este condiționată de întrunirea mai multor cerințe esențiale și anume:

- funcționarul public să fi comis acțiunea incriminată în exercițiul atribuțiunilor de serviciu;

- prin fapta comisă să se realizeze, direct sau indirect, un folos patrimonial (material) pentru sine, soțul său, o rudă sau un afin până la gradul II inclusiv, ori pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură;

- potrivit art. 253

1

alin. (2) C. pen. din 1969 (art. 301 alin. (2) din C. pen.), îndeplinirea unui act sau participarea la luarea unei decizii să nu se refere la emiterea, aprobarea sau adoptarea de acte normative.

Deși obținerea unui folos material reprezintă o cerință pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii prevăzută de art. 253

1

C. pen. din 1969, aceasta nu conferă faptei caracterul unei infracțiuni de prejudiciu, întrucât relațiile sociale apărate prin incriminarea infracțiunii țin de corecta exercitare a autorității publice.

Astfel, în apărare, inculpatul G.V.G. a arătat că soția sa a prestat efectiv activitatea pentru care a fost angajată, sumele primite reprezentând o legală retribuire a muncii și că, indiferent de calitatea de rudă sau nu a persoanei angajate, salariul tot s-ar fi plătit, deci bugetul Camerei Deputaților nu se poate considera prejudiciat în vreun fel.

S-a reținut că aspectul învederat de către inculpat în apărare nu are relevanță juridică în cauză și nu este de natură să înlăture răspunderea penală a acestuia, deoarece legea nu cere ca folosul să fie injust, ci numai ca acesta să fi fost efectiv obținut printr-o procedură favorizantă, inechitabilă.

În acest context, este evident că angajarea unei rude apropiate (în cauză, soția deputatului) apare ca o consecință evidentă a dorinței de a spori venitul cumulat al familiei, atâta vreme cât, potrivit legii, dreptul de a formula propunerea de angajare, act inițial determinant, aparține, în mod exclusiv, deputatului.

Or, în prezenta cauză, numita G.E., soția inculpatului G.V.G., a fost angajată, la cererea deputatului G.V.G., în funcția de șef al cabinetului parlamentar al acestuia din urmă și remunerată din bani publici, fiind întrunit, așadar, elementul material al laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese.

Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea de conflict de interese se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, făptuitorul prevăzând că, prin activitatea îndeplinită se realizează un folos material (patrimonial) în patrimoniul uneia dintre persoanele menționate în textul de lege, afectându-se, prin aceasta, relațiile de serviciu și bunul mers al unității publice, urmărind sau acceptând un asemenea rezultat.

Inculpatul G.V.G. a acționat, în cauză, cu intenția de a-și avantaja propria familie în obținerea de foloase materiale (patrimoniale), din fondurile Camerei Deputaților, beneficiarul acestor venituri (salariile încasate) fiind soția sa.

Prima instanță a reținut că argumentele invocate în apărare nu prezintă relevanță sub aspect penal.

Astfel, actele ilicite intenționate nu pot fi justificate prin argumentația că: "toți făceau la fel" sau prin încercarea de disipare a răspunderii ("nimeni nu a formulat vreo obiecțiune").

De asemenea, nu produc efecte juridice nici argumentele referitoare la relația de deplină încredere cu colaboratorii, argumente care, deși pot părea pertinente, este discutabil dacă reflectă dorința reală de a promova interesul național care, de fapt, a fost subsumat interesului particular, inițiativele repetate ale inculpatului fiind demersurile esențiale, determinante pentru angajarea soției sale. Pe aceeași linie se înscriu, atât propunerea de angajare și avizarea contractului individual de muncă, cât și modificarea ulterioară a contractului prin act adițional.

Pe de altă parte, odată cu verificările dispuse de către Inspecția de Integritate, Comisia permanentă a Camerei Deputaților și Senatului privind statutul deputaților și al senatorilor, constituită în temeiul art. 60 din Legea nr. 96/2006 republicată și întrunită în vederea analizării și interpretării unitare a prevederilor art. 38 alin. (6) din aceeași lege, a hotărât că "situația de conflict de interese nu poate fi reținută în privința angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaților și senatorilor, prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil, indiferent de calitatea persoanei angajate" (Hotărârea din data de 18 octombrie 2011, publicată în M. Of., Partea a II-a, nr. 29/C/19.10.2011).

Cu toate acestea, ulterior adoptării hotărârii sus-menționate, cel puțin la nivelul Camerei Deputaților, s-a impus verificarea propunerilor de angajare și sub aceste aspecte și nu s-au mai încheiat contracte noi prin care să fi fost angajate persoane dintre cele expres enumerate în art. 253

1

C. pen. din 1969. Pe de altă parte, nu s-a procedat, însă, nici la o reziliere colectivă a contractelor aflate în derulare.

S-a reținut că, deși dispozitivul nu face nicio distincție, din cuprinsul hotărârii sus-menționate rezultă că această Comisie pare să se refere la conflictul de interese, în sens administrativ, textele de lege invocate sau analizate fiind din acte normative extrapenale. În plus, în limitele competenței sale legale, Comisia nu se putea pronunța decât asupra acestui tip de conflict.

Așadar, s-a constatat că hotărârea astfel pronunțată nu este de natură să împiedice ori să limiteze incidența art. 253

1

C. pen. din 1969. Aceasta în condițiile în care, comisia respectivă nu este organ de legiferare, interpretare ori de aplicare a legii în materie penală, nu se poate substitui legiuitorului și nici puterii judecătorești și nu poate formula aprecieri cu valoare de principiu ori de îndrumare, în ceea ce privește existența unei infracțiuni, a conținutului constitutiv al acesteia și/sau a sferei de aplicare a unor norme de incriminare.

În concluzie, s-a reținut că, indiferent de natura lor, actele comisiei nu constituie izvor de drept penal.

Având în vedere considerentele expuse, prima instanță a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253

1

C. pen. din 1969, întrucât, la propunerea inculpatului G.V.G. a fost angajată, soția sa, de către Camera Deputaților, prin contract individual de muncă, contract care a fost avizat de către deputat și în urma căruia au fost obținute venituri salariale și, ulterior, inculpatul a propus modificarea contractului, prin actul adițional încheiat la data de 23 septembrie 2010.

Modalitatea și împrejurările concrete în care inculpatul a comis fapta, în formă continuată, coroborate cu scopul urmărit prin incriminarea conflictului de interese constând în asigurarea unei comportări corecte a funcționarului public în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în afara unor interese personale, conduc la concluzia că fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

În consecință, Înalta Curte, secția penală, a constatat că, în drept, fapta inculpatului G.V.G. care, în calitate de deputat în Parlamentul României, cu intenție, a propus angajarea și a avizat contractul individual de muncă din 23 decembrie 2008 și, ulterior, a propus modificarea acestuia prin actul adițional încheiat la data de 23 septembrie 2010, prin care soția sa, martora G.E., a fost angajată în cadrul biroului său parlamentar, fiind remunerată din bugetul Camerei Deputaților, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese, prevăzută de art. 253

1

C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969.

În ceea ce privește cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracțiunea prevăzută de art. 253

1

C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în infracțiunea prevăzută de art. 253

1

C. pen. din 1969 formulată de inculpatul G.V.G., Înalta Curte, secția penală, a apreciat că este neîntemeiată și a respins-o ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., pentru următoarele considerente:

Infracțiunea continuată reprezintă forma unității legale de infracțiune caracterizată prin săvârșirea, de către aceeași persoană, la intervale de timp diferite, dar în realizarea aceleași rezoluții infracționale, a unor acțiuni sau inacțiuni, care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.

Din analiza legală a infracțiunii continuate, dată prin art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, rezultă caracteristicile acesteia de a fi formată dintr-o pluralitate de acte de executare unite între ele sub trei aspecte: unitate de subiect, unitate de hotărâre sau rezoluție infracțională și unitate de conținut al infracțiunii, în sensul că fiecare acțiune realizează conținutul aceleiași infracțiuni.

Forma continuată a infracțiunii de conflict de interese derivă din faptul că, prin cele două acte succesiv încheiate (contractul individual de muncă încheiat pe perioadă determinată și actul adițional la acest contract), s-a tins la obținerea aceluiași rezultat concret, reliefând o unitate de rezoluție infracțională. În cauză, s-a constatat că situațiile de conflict de interese existente în raport de fiecare act sunt identice.

Astfel, s-a reținut că în cauză, există două acte materiale, intervenția inculpatului făcându-se raportat la două momente distincte, respectiv, o dată, la momentul încheierii contractului individual de muncă din 23 decembrie 2008 și, ulterior, în data de 23 septembrie 2010, cu ocazia încheierii actului adițional la același contract.

Deși această modificare și actul adițional au survenit ca urmare a obținerii diplomei de licență și a finalizării studiilor universitare ale soției inculpatului, actul adițional îndeplinește cerințele unui nou contract individual de muncă, pe perioadă determinată, fiind stabilite condiții noi, inclusiv un alt salariu.

Înalta Curte, secția penală, a procedat la identificarea legii penale mai favorabile inculpatului, având în vedere succesiunea de legi intervenită în cursul procesului și ținând cont de Decizia definitivă și general obligatorie nr. 265 din data de 06 mai 2014 pronunțată de Curtea Constituțională, conform căreia, dispozițiile art. 5 C. pen. sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

Astfel, potrivit art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, în cazul în care, de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

Conform art. 5 alin. (1) C. pen. în vigoare la data judecării apelului, în cazul în care, de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Prin urmare, Înalta Curte, secția penală, a constatat că textul alin. (1) al art. 5 reia dispoziția art. 13 alin. (1) C. pen. din 1969, astfel că, în această materie, regimul aplicabil rămâne același.

Determinarea caracterului "mai favorabil" are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă, concurs, etc.

Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere, așadar, atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă.

Cu privire la pedeapsă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora, în mod concret.

În cauză, s-a constatat că legea nouă sancționează infracțiunea săvârșită cu pedeapsa închisorii în limita minimă mai ridicată față de legea veche și, comparând cele două legi succesive, Înalta Curte, secția penală, a constatat că legea penală mai favorabilă este Codul penal din 1969, având în vedere cuantumul pedepsei și modalitatea de individualizare judiciară a executării pedepsei.

Din această perspectivă, comparând dispozițiile referitoare la suspendarea condiționată a executării pedepsei din reglementarea veche cu cele privitoare la amânarea aplicării pedepsei, prima instanță a apreciat că legea veche este mai favorabilă, având în vedere condițiile de acordare (nu există limită legală a pedepsei pentru aplicabilitatea ei, limita pedepsei concret aplicată pentru o infracțiune este mai ridicată, antecedentele care constituie impediment la acordare sunt mai restrânse, pe durata termenului de încercare sunt prevăzute obligații mai puține, etc.).

Singurul element în virtutea căruia ar fi mai favorabilă reglementarea nouă este durata termenului de încercare (denumit termen de supraveghere în actuala reglementare), element apreciat de prima instanță ca insuficient pentru a califica noua reglementare ca fiind mai favorabilă.

De altfel, s-a constatat că, la această concluzie conduc și prevederile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, conform cărora, măsura suspendării condiționate a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menține și după intrarea în vigoare a Codului penal.

În consecință, la individualizarea judiciară a pedepsei aplicată inculpatului G.V.G., prima instanță a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. din 1969, reținând limitele de pedeapsă prevăzute de textul de lege incriminator, împrejurările concrete în care infracțiunea a fost comisă, gradul ridicat de pericol social ce caracterizează astfel de fapte, urmarea socialmente periculoasă produsă, forma continuată a infracțiunii, dar și persoana și conduita inculpatului, care s-a prezentat, în mod constant, în fața procurorului și a instanței, nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii în modalitatea descrisă în rechizitoriu, nu este cunoscut cu antecedente penale, reținând și vârsta acestuia, de 55 de ani, dar și calitatea sa de deputat în Parlamentul României.

Având în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei, stările și circumstanțele în care a fost comisă fapta, dar și persoana inculpatului, prima instanță a apreciat că scopul educativ și preventiv al pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen. din 1969, poate fi atins în condiții optime prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea, orientată spre limita minimului special prevăzut de lege, cu suspendarea condiționată a executării.

VI. Împotriva sentinței penale pronunțată de prima instanță, a declarat apel, în termen legal, inculpatul G.V.G., acesta fiind motivat la dosarul instanței de apel.

Prin motivele scrise de apel, reiterate oral, inculpatul a solicitat:

- schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea prevăzută de art. 253

1

C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în infracțiunea prevăzută de art. 253

1

C. pen. din 1969;

- achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b), ambele teze legale C. proc. pen., respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

În susținerea criticii vizând lipsa vinovăției, inculpatul a arătat că din conduita sa nu se poate reține o intenție infracțională, prevederile nu erau clare, iar în condițiile lipsei de pregătire juridică nu a considerat că legea nu îi permitea aceste acțiuni.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin raportare la motivele de apel invocate de inculpatul G.V.G. și în raport cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte, completul de 5 judecători constată că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, completul de 5 judecători constată că din succesiunea cronologică a împrejurărilor fapti