ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3585/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 82 din 08 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. 4440/88/2011 au fost admise cererile de rejudecare formulate de inculpații D.C. și Z.I.D. S-a dispus anularea Sentinței penale nr. 53 din 01 martie 2005, pronunțată de Tribunalul Tulcea, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3830 din 05 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În temeiul art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., inculpatul D.C. a fost condamnat la o pedeapsă principală de 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pedeapsă complementară.

În temeiul art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., inculpata Z.I.D. a fost condamnată la o pedeapsă principală de 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pedeapsă complementară. În temeiul art. 71 C. pen. au fost interzise inculpaților drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei. S-a dispus anularea mandatelor de executare a pedepsei emise anterior și emiterea unor noi mandate în baza acestei hotărâri. În temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, s-a dedus din pedepsele aplicate inculpaților durata arestului efectuat în străinătate în perioada 30 martie - 20 aprilie 2011 (inculpatul D.C.) și în perioada 04 mai - 26 mai 2011 (inculpata Z.I.D.).

Conform art. 88 C. pen., s-a dedus din pedepsele aplicate inculpaților perioada executată de la 20 aprilie 2011 (pentru inculpatul D.C.) și de la 26 mai 2011 (pentru inculpata Z.I.D.) și până la rămânerea definitivă a hotărârii. S-a constatat că părțile vătămate T.V., H.M., G.D. și C.P.N. nu s-au constituit părți civile. În temeiul art. 118 lit. e) C. pen. cu referire la art. 19 din Legea nr. 678/2011, s-a confiscat de la inculpatul D.C. suma de 656,21 dolari USA sau echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plății. În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpații D.C. și Z.I.D. au fost obligați să plătească cheltuielile judiciare avansate de stat în sumă de 870 RON și, respectiv, 910 RON.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin cererea adresată Tribunalului Tulcea, înregistrată sub nr. 4440/88/2011, condamnatul D.C. a formulat cerere de rejudecare a Dosarului nr. 1235/2004 al Tribunalului Tulcea, în conformitate cu dispozițiile art. 522 1 C. proc. pen. În motivarea cererii, inculpatul a arătat că prin Sentința penală nr. 53 din 1 martie 2005, Tribunalul Tulcea l-a condamnat la o pedeapsă de 6 ani închisoare cu executare, Sentința fiind menținută de instanța de apel. Recursul pe care l-a declarat a fost respins, deși instanța de fond și cea de apel au soluționat cauza cu lipsă de procedură, din Adresa nr. 6816 din 28 iunie 2004 a IPJ rezultând că petentul este plecat în străinătate.

La data de 20 martie 2012, inculpata Z.I.D. a formulat cerere de rejudecare a aceluiași dosar, arătând că a fost judecată și condamnată fără a fi prezentă la vreunul din termenele de judecată pe parcursul cercetării judecătorești. A mai arătat inculpata că plecarea sa din țară s-a petrecut cu mult înainte de sesizarea instanței, iar apelul a fost declarat de un avocat din Baroul Tulcea care nu era nici avocat ales și nici desemnat din oficiu. Prin Încheierea din 2 mai 2012, Tribunalul Tulcea a admis în principiu cererile de rejudecare formulate de petenți, constatând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 522 1 alin. (1) C. proc. pen. În rejudecare, ambii inculpați au solicitat aplicarea dispozițiilor relative la procedura simplificată a recunoașterii vinovăției, declarând că recunosc în integralitate faptele pentru care au fost condamnați și își însușesc probele de vinovăție cuprinse în dosarul de urmărire penală.

În condițiile în care alin. (2) al art. 522 1 C. proc. pen. prevede că dispozițiile art. 404 - 408 se aplică în mod corespunzător, iar art. 405 alin. (1) stabilește că rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de rejudecare se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanță și cum dispozițiile privind judecata în cazul recunoașterii vinovăției se regăsesc în capitolul II - judecata în primă instanță, tribunalul a reținut că prevederile art. 320 1 C. proc. pen. sunt aplicabile și în cazul rejudecării în caz de extrădare. La această concluzie a ajuns prima instanță și ținând seama de principiul cu rang constituțional al aplicării legii mai favorabile și anume aceea de la momentul soluționării cererii de rejudecare.

Pe de altă parte, s-a constatat că în speță sunt îndeplinite și celelalte condiții impuse de legiuitor pentru aplicare procedurii simplificate. În consecință, cererea celor doi inculpați de aplicare a dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. a fost admisă la termenul din 5 iunie 2012, fiind admisă și cererea de rejudecare pentru aceleași motive expuse la momentul admiterii în principiu a cererilor inculpaților. Astfel, s-a dispus anularea Sentinței penale nr. 53/2005 a Tribunalului Tulcea și, ținând seama că inculpații și-au însușit în totalitate probele de vinovăție administrate în cursul urmării penale, s-a reținut aceeași situație de fapt avută în vedere de instanța de fond și anume: Cei doi inculpați se cunoșteau de mai bine de 8 ani și de aproximativ 3 ani și jumătate exista între ei o relație de concubinaj.

Prima dată a plecat în Spania la sfârșitul lunii august 2002 inculpata Z.I.D., fiind îndemnată să meargă în Spania de sora sa, care era deja acolo. Legătura dintre ea și D.C., aflat în țară, s-a păstrat o perioadă telefonic, timp de două luni, după care s-a întrerupt. Acest lucru l-a determinat pe D.C. să plece și el în Spania, pentru a se întâlni cu concubina sa, dar întâmplarea a făcut ca în același timp Z.I.D. să revină în țară. La scurt timp, a revenit în țară și D.C. Se pare că, luând contact cu realitățile din Spania, cei doi reîntâlnindu-se în România, au pus la cale o modalitate ilegală de a realiza venituri importante din exploatarea sexuală a unor victime pe care în perioada imediat următoare le-au racolat.

Astfel, numita T.V. a declarat în timpul cercetărilor că îi cunoștea de mai mulți ani pe D.C. și pe Z.I.D., cu aceasta din urmă fiind și colegă de clasă. La jumătatea lunii noiembrie 2002, aceștia i-au propus să meargă cu ei în Spania unde urma să lucreze ca dansatoare într-un club, asigurând-o de acest lucru și spunându-i că tot ei au mai găsit de lucru în mod asemănător și altor fete. Partea vătămată a fost de acord, iar în zilele următoare inculpații au ajutat-o să i se elibereze pașaportul, plătindu-i toate cheltuielile în vederea eliberării acestuia. Tot în aceeași perioadă, înainte de plecare, a cunoscut o altă fată pe nume A.M. despre care a aflat că și ei i se propusese același lucru și despre care a înțeles că părinții ei i-au dat bani pentru eliberarea pașaportului dându-i și 500 de dolari inculpatului D.C.

pentru drum. în seara zilei de 24 noiembrie 2002, împreună cu A.M., D.C. și Z.I.D., partea vătămată T.V. a plecat cu un microbuz din Tulcea spre București. Din București a mers cu trenul spre Arad unde a rămas două zile, fiind cazați cu toții într-o pensiune. La data de 18 noiembrie 2002, în jurul orelor 19:00, toți patru au plecat cu un microbuz ajungând în Madrid peste câteva zile. Susținerile victimei se coroborează cu verificările și rezultatele obținute de la Poliția de frontieră care atestă că cei patru, respectiv cei doi inculpați, T.V. și B.A.E., au părăsit țara la data de 28 noiembrie 2002, prin punctul de trecere a frontierei Nădlag cu microbuzul cu numărul de înmatriculare "Y". Despre cele întâmplate la Madrid, T.V.

a relatat în continuare că au fost așteptați de un individ pe nume M., care i-a condus cu autoturismul său marca „M." cu număr de Roma-Italia, până într-un apartament care era închiriat de el și de D.C. Pentru că anterior i se precizase că în apartamentul respectiv va locui cu două fete ce lucrează tot ca dansatoare, când a ajuns în apartament a întrebat unde sunt celelalte fete, iar M. i-a răspuns că sunt la muncă, precizându-i chiar în stradă. Tot numitul M. i-a precizat atunci că de fapt D.C. și Z.I.D. au știut de la început că urmează ca partea vătămată să se prostitueze, dar de fapt au mințit-o. După câteva zile, chiar inculpații i-au spus că în fiecare seară trebuie să îi dea câte 200 euro lui M., iar după ce depășea o lună de zile de activitate, 100 de euro, în ultima lună urmând să încaseze ele banii.

Toată această situație, în schimb, nu s-a confirmat, fiind obligate în mod constant să dea 200 de euro în prima lună, apoi 150 sau 100 de euro. Dacă nu aduceau bani, erau lovite, exercitându-se asupra lor atât violențe fizice, cât și psihice. Partea vătămată a precizat că nu avea voie să își sune părinții, iar relațiile sexuale cu clienții le întreținea într-un hotel aflat în apropiere, unde tot M. le-a dus efectiv de mână și au primit toate instrucțiunile. A mai relatat că pe stradă le-a cunoscut și pe părțile vătămate G.D. și C.P.N. Conform datelor furnizate de I.G.P.F. București, Z.I.D. a intrat din nou în țară la data de 31 ianuarie 2003, după ce în prealabil venise în România și D.C. la data de 15 ianuarie 2003, din acest moment începând acțiunile de racolare ale victimelor H.M.

și G.D.. Astfel, în timpul cercetărilor, partea vătămată H.M. a relatat, în legătură cu maniera în care a fost racolată și indusă în eroare, că în ziua de 25 februarie 2003, în jurul orelor 10:00, în centrul orașului, s-a întâlnit cu D.C., care era însoțit de o altă cunoștință a sa, numita P.L. Din discuțiile purtate cu aceștia, a înțeles că în zilele următoare un grup de fete și anume O.M., P.L. și G.D., împreună cu Z.I.D., urmau să plece în Spania să lucreze într-un bar ca ospătari cu un salariu lunar de 1.200 de euro. Inculpatul D.C. i-a propus să meargă să lucreze în Spania, partea vătămată spunându-i că urmează să se consulte cu părinții. în aceeași zi, inculpații D.C. și Z.I.D. s-au deplasat la domiciliul său, unde i-au întrebat pe părinții părții vătămate dacă sunt de acord ca aceasta să lucreze într-un bar în Spania ca ospătăriță (în legătură cu discuțiile purtate mama victimei, N.I., a depus depoziție în calitate de martor).

în sensul celor susținute de victimă, stau relațiile obținute de la I.G.P.F. București, privind ieșirile din țară, cât și declarațiile martorului G.D., soțul părții vătămate G.D.. Ajunse la Madrid, cele două victime au fost exploatate sexual de către cei doi inculpați, fiind obligate să practice prostituția. Din relațiile obținute de la Banca Comercială - Sucursala Tulcea, a rezultat că atunci când D.C. s-a aflat în țară, a primit prin sistemul „MG" sume de bani expediate din Spania de P.C.D., Z.I.D. și un anume cetățean spaniol J.P.A., sume care, fără îndoială, proveneau din exploatarea sexuală a victimelor. La individualizarea judiciară a pedepselor ce au fost aplicate celor doi inculpați, prima instanță a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., precum și dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen., inculpații fiind condamnați la câte o pedeapsă principală de 4 ani închisoare, fiindu-le aplicată și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale. Împotriva Sentinței penale nr. 82 din 08 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Tulcea în Dosarul nr. 4440/88/2011, în termen legal, au declarat apel inculpații D.C. și Z.I.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul individualizării pedepsei. în susținerea motivelor de apel, s-a solicitat reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, prin reținerea de circumstanțe atenuante, având în vedere datele personale ale inculpaților, atitudinea sinceră și de regret manifestată pe parcursul procesului penal.

Fiindu-le aduse la cunoștință prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., inculpații au precizat că nu doresc să dea declarații la instanța de apel. Având în vedere că în speță s-a promovat calea de atac a apelului numai de către inculpați, în condițiile în care aceștia au obținut o analiză pe fond a cauzei, ca urmare a admiterii în principiu a cererilor de rejudecare după predarea în baza unui mandat european de arestare, îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 522 1 alin. (1) C. proc. pen. nu a mai putut fi supusă analizei de către instanța de apel. Prin Decizia penală nr. 97/P din 4 septembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de către inculpații D.C. și Z.I.D. - deținuți în Penitenciarul Poarta Albă, județ Constanța, împotriva Sentinței penale nr. 82 din data de 08 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul Tulcea. Conform art. 192 alin. (2),4 C. proc. pen., au fost obligați apelanții inculpați D.C. și Z.I.D. la plata sumelor de câte 400 RON fiecare, cheltuieli judiciare către stat. Examinând Sentința penală apelată prin prisma criticilor formulate, precum și din oficiu, conform art. 378 alin. (1) C. proc. pen. și art. 371 alin. (2) C. proc. pen., curtea de apel a constatat că prima instanță a stabilit în mod corect starea de fapt, confirmată de probe, încadrarea juridică a faptelor și vinovăția inculpaților, pronunțând în mod judicios o soluție de condamnare, fiind îndeplinite cerințele art. 345 alin. (2) C. proc.

pen. S-a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 522 2 alin. (2) C. proc. pen. în referire la art. 405 alin. (1) C. proc. pen., în procedura de rejudecare în caz de extrădare sau de predare în baza unui mandat european de arestare, dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., referitoare la judecata în cazul recunoașterii vinovăției, sunt aplicabile, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, întrucât constituie reguli de procedură privind judecata în primă instanță, iar cererea privind aplicarea prevederilor art. 320 1 C. proc. pen. este admisibilă și în raport de dispozițiile tranzitorii prevăzute de art. XI din O.U.G. nr. 121/2011, termenul din data de 05 iunie 2012 fiind primul termen de judecată cu procedura completă, imediat următor intrării în vigoare a ordonanței de urgență, la care cei doi inculpați s-au putut prevala de prevederile textului de lege anterior menționat.

Din coroborarea mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală (declarațiile părților vătămate T.V., H.M., G.D., C.P.N., declarațiile martorilor G.D. și N.I., declarațiile inculpaților), având în vedere și poziția procesuală a inculpaților, de recunoaștere a faptelor, a rezultat că în perioada noiembrie 2002 - martie 2003, în baza aceleiași rezoluții infracționale, inculpații D.C. și Z.I.D. au recrutat, prin inducerea în eroare, mai multe persoane de sex feminin (părțile vătămate T.V., H.M., G.D., C.P.N.), pe care le-au transportat și cazat în Spania, unde le-au exploatat sexual, prin constrângere fizică și psihică, însușindu-și banii obținuți de victime din practicarea prostituției.

Curtea de apel a constatat că pedepsele aplicate inculpaților au fost individualizate corespunzător, conform criteriilor generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 72 C. pen., fiind avute în vedere limitele speciale de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunile săvârșite, reduse cu o treime, în raport de dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., gradul de pericol social, care rezultă din împrejurările concrete în care au fost săvârșite, precum și din rezonanța socială negativă a faptelor comise, circumstanțele personale ale inculpaților, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Astfel, s-a reținut că circumstanțele reale în care faptele au fost săvârșite, coroborate cu circumstanțele personale ale inculpaților, se reflectă în mod corespunzător în cuantumul pedepselor de 4 ani închisoare, care sunt de natură să asigure reeducarea inculpaților și prevenirea săvârșirii de noi fapte penale.

S-a avut în vedere că faptele reținute în sarcina inculpaților prezintă un grad ridicat de pericol social, ce rezultă din relațiile sociale încălcate ce privesc bunele moravuri din cadrul relațiilor de conviețuire socială și de asigurare licită a mijloacelor de existență, dreptul la libertate de voință și acțiune, demnitate, integritate corporală, din împrejurările și modalitatea de comitere (modul organizat de acțiune, perioada de timp în care inculpații au exploatat mai multe persoane de sex feminin, obligându-le la practicarea prostituției și însușindu-și banii obținuți ca urmare a acestei activități, respectând, în principiu, aceeași modalitate de desfășurare a activității infracționale, metodele de racolare a victimelor de către inculpați, prin promisiunea unui loc de muncă decent, fiind alese tinere pe care inculpații le cunoșteau de mai mulți ani, profitând de încrederea acordată de acestea, impunerea unui anumit program și a unor sume de bani pe care părțile vătămate trebuiau să le remită zilnic inculpaților, interzicerea comunicării între persoanele exploatate și alte persoane, ca o formă de control asupra victimelor, exercitarea unor acte de violență și amenințare, profitând și de imposibilitatea părților vătămate de a cere ajutor, dată fiind vârsta și starea materială precară a acestora), consecințele negative asupra stării fizice și psihice a victimelor,

impactul social deosebit al faptelor. În ceea ce privește datele care caracterizează persoana inculpaților, s-a constatat că aceștia sunt tineri, necăsătoriți, că au studii medii, că la data comiterii faptelor nu aveau ocupație și nici loc de muncă, că nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, că în faza de urmărire penală au recunoscut parțial faptele, iar în faza de judecată au adoptat o atitudine sinceră, recunoscând comiterea infracțiunilor de trafic de persoane. Raportat la contextul în care faptele au fost săvârșite, instanța de apel a apreciat că nu se justifică reținerea unor circumstanțe atenuante în favoarea inculpaților, cu consecința reducerii pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.

De altfel, s-a apreciat că sunt neîntemeiate motivele de apel prin care se critică hotărârea instanței de fond întrucât nu s-a dat eficiență circumstanței atenuante judiciare prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., având în vedere că, în cazul aplicării dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., comportarea sinceră în cursul procesului nu poate fi valorificată drept circumstanță atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) teza a doua C. pen., întrucât recunoașterii săvârșirii faptelor reținute în actul de sesizare nu i se poate acorda o dublă valență juridică. S-a reținut că dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. pot fi aplicate concomitent cu prevederile art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen.

numai atunci când se constată, după săvârșirea infracțiunii, existența unei alte atitudini a inculpatului, dintre cele prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. c), decât comportarea sinceră. Or, în speță, din actele dosarului, s-a constatat că, imediat după audierea lor în faza de urmărire penală, inculpații au părăsit țara și nu s-au mai prezentat în fața organelor judiciare, astfel că nu pot beneficia de circumstanța atenuantă menționată anterior. De asemenea, s-a reținut că apărările invocate în susținerea apelului privind poziția procesuală adoptată de către inculpați, care au recunoscut și au regretat comiterea faptelor, precum și celelalte date ce caracterizează persona acestora (vârsta, lipsa antecedentelor penale), au fost valorificate de către prima instanță cu ocazia individualizării sancțiunilor penale, aplicând pedepse orientate spre minimul special prevăzut de norma de incriminare, redus cu o treime, conform art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen. Ca atare, instanța de apel a constatat că pedepsele aplicate inculpaților corespund unei individualizări proporționale și sunt de natură să asigure atât finalitatea preventivă, specială pentru inculpați și generală, pentru ceilalți destinatari ai legii penale, cât și cea educativă, neexistând temeiuri pentru modificarea lor. Referitor la modalitatea de individualizare a executării pedepsei, instanța de control judiciar a reținut că, în concordanță cu scopul preventiv și educativ al pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen., ținând seama de modalitatea de comitere a faptelor și de persoana inculpaților, se impune executarea pedepsei în regim privativ de libertate, conform dispozițiilor art. 57 C. pen.

Împotriva Deciziei anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs inculpata Z.I.D., solicitând să se dea eficiență circumstanțelor atenuante prev. de art. 74 lit. a) și c) C. pen. și să se reducă pedeapsa aplicată, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., având în vedere și împrejurarea că a recunoscut fapta, în cauză făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează. Situația de fapt reținută de instanța de fond, cât și de instanța de prim control judiciar este în deplină concordanță cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără dubiu, că inculpata Z.I.D.

a săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., de altfel inculpata recunoscând comiterea faptelor, solicitând să beneficieze de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. Astfel fiind, au fost reținute în favoarea inculpatei dispozițiile art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen., privind beneficiul reducerii cu 1/3 a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, iar instanța de fond i-a aplicat acesteia o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii anterior menționate. Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatei de către instanța de fond și menținută de către cea de prim control judiciar se încadrează în limitele prevăzute de lege, modalitatea de executare a acesteia, respectiv cea în regim de detenție, fiind, de asemenea, corect stabilită.

Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, criticile formulate de către recurenta inculpată nu sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că în speță s-a făcut o corectă individualizare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancțiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităților acesteia, în cauză negăsindu-și astfel aplicabilitatea cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. Înalta Curte reține că în cauză, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatei a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanțelor reale ale săvârșirii infracțiunii, având în vedere împrejurările comiterii faptelor și consecințele acestora, precum și circumstanțelor personale ale recurentei inculpate, nejustificându-se reducerea acesteia.

Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu studiat după anumite reguli și criterii precis determinate. Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării sancțiunii, așa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanță. De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.

Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate. Este neîndoielnic că faptele săvârșite prezintă un grad de pericol social sporit, dovadă fiind limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor, precum și împrejurările în care au fost comise și modul de acționare.

În prezenta cauză, Înalta Curte constată că în mod corect nu au fost reținute circumstanțe atenuante în favoarea inculpatei, cu consecința reducerii pedepsei, având în vedere gradul de pericol social al faptelor comise, caracterul continuat al acestora, modul concret în care a fost derulată activitatea infracțională, precum și împrejurarea că după audiere inculpata a părăsit țara, datele ce caracterizează persoana acesteia fiind valorificate de instanțele inferioare în procesul de individualizare a pedepsei. Pe de altă parte, referitor la împrejurarea recunoașterii de către inculpată a săvârșirii faptelor, această atitudine procesuală nu mai poate fi valorificată ca reprezentând circumstanța atenuantă judiciară prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, deoarece a fost evidențiată prin aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., în condițiile existenței acordului de vinovăție al inculpatei, dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. fiind aplicate cu prioritate față de cele ale art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., altfel însemnând ca aceleiași situații de fapt să i se acorde o dublă valență juridică, iar nu aceasta a fost intenția legiuitorului. Ca atare, apreciind că în cauză nu se justifică reținerea în favoarea inculpatei a circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., pedeapsa aplicată apare ca fiind temeinică și legală, circumstanțele personale ale acesteia fiind deja avute în vedere de instanță cu prilejul aplicării sancțiunii. Astfel fiind, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată este corespunzătoare criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare, ținând cont și de textul incriminator, fiind aptă să răspundă scopului preventiv și de reeducare consfințit prin dispozițiile art. 52 C. pen.

Neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să determine casarea hotărârilor, recursul inculpatei va fi respins, ca nefondat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. În temeiul art. 385 17 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) și art. 381 C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatei, durata arestului efectuat în străinătate de la 4 mai 2011 la 26 mai 2011, precum și perioada executată de la 26 mai 2011 la 5 noiembrie 2012. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata Z.I.D. împotriva Deciziei penale nr. 97/P din 4 septembrie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatei durata arestului efectuat în străinătate de la 4 mai 2011 la 26 mai 2011, precum și perioada executată de la 26 mai 2011 la 5 noiembrie 2012. Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 noiembrie 2012. Procesat de GGC - LM