ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3161/2012

Asupra recursului penal de față; Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Încheierea de ședință din 18 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I a penală s-a menținut starea de arest preventiv a apelantului inculpat T.M.C. arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. H6/UP din 17 mai 2012 emis de Tribunalul București, secția I a penală în Dosarul nr. 17913/3/2012. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a constatat că inculpatul T.M.C.

a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., reținându-se în sarcina acestuia că la data de 16 mai 2012 a vândut martorului denunțător G.C.M., pentru suma de 80 RON, două doze ce conțineau cantitatea de 0,18 gr.heroină, iar în imobilul în care locuiește fără forme legale, a deținut fără drept, în vederea traficului, un număr de 18 punguțe ce conțineau cantitatea totală de 1,62 gr heroină. S-a arătat că în cauză există indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis fapta pentru care a fost condamnat printr-o hotărâre de condamnare în primă instanță, iar între deținerea preventivă a inculpatului și condamnare există o legătură suficientă pentru a se constata că reținerea este legală, astfel cum s-a statuat constant în art. 5 parag.

1 lit. a) din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. S-a mai arătat că acuzațiile aduse inculpatului, legitimează în continuare detenția preventivă a acestuia în sensul că interesul public al menținerii ordinii în cauza dată, trece înaintea dreptului inculpatului arestat preventiv, la libertate. Temeiurile de fapt și de drept care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au modificat sau estompat, neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a arestării preventive. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul, arătând că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive s-au schimbat întrucât a fost deja condamnat de o primă instanță, conform procedurii prev. de art. 320 1 C. proc.

pen. și nu mai poate influența probele dosarului. A solicitat admiterea recursului și revocarea măsurii arestării preventive. Recursul declarat nu este fondat. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul T.M.C. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., reținându-se în sarcina acestuia că la data de 16 mai 2012 a vândut martorului denunțător G.C.M., pentru suma de 80 RON, două doze ce conțineau cantitatea de 0,18 gr heroină, iar în imobilul în care locuiește rară forme legale, a deținut rară drept, în vederea traficului, un număr de 18 punguțe ce conțineau cantitatea totală de 1,62 gr heroină.

Împotriva inculpatului s-a luat măsura arestării preventive la data de 17 mai 2012 în baza mandatului de arestare preventivă nr. 116/UP emis de Tribunalul București, secția penală, în temeiul art. 143, art. 148 lit. f), art. 149 1 și art. 151 C. proc. Pen., iar prin Sentința penală nr. 663/F din 256 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția ala penală a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 8 ani și 2 luni închisoare. Având în vedere materialul probator administrat, precum și faptul că în cauză s-a pronunțat deja o hotărâre de condamnare, chiar nedefinitivă, există presupunerea rezonabilă că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

Ținând cont de gradul ridicat al pericolului social al faptelor presupus a fi săvârșite de către acesta, concretizat prin limitele de pedeapsă prevăzute de normele de drept încălcate, Înalta Curte constată că instanța de apel a considerat în mod corect că lăsarea inculpatului în libertate, reprezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte de interferență, astfel că, în practica judiciară s-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât în raport cu datele referitoare la fapte, adică natura și gravitatea infracțiunilor comise, cât și cu rezonanța socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârșirii acestora, datele referitoare la persoana inculpatului.

Deși numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracțiunilor săvârșite de inculpat nu poate constitui temei pentru luarea sau menținerea măsurii arestării preventive, s-a susținut în doctrină că pentru infracțiuni deosebit de grave, cum sunt și cele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, probele referitoare la existența acestor infracțiuni și identificarea făptuitorului constituie tot atâtea probe cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât prin natura lor au o rezonanță și implicații negative asupra siguranței colective. Prin urmare, există anumite tipuri de infracțiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracțional pe care îl presupun și îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivități, și care justifică luarea măsurii arestării preventive.

Din probele dosarului rezultă fără putință de tăgadă că luarea măsurii arestării preventive a inculpatului T.M.C., s-a tăcut atât cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale cât și la cele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă nu numai un real pericol pentru ordinea publică, dar și pentru buna desfășurare a procesului penal, pentru a-l împiedica pe inculpat să tergiverseze judecarea cauzei și să se sustragă de la judecată și de la executarea pedepsei. Față de cele menționate, Înalta Curte constată că încheierea instanței de apel este legală și temeinică, iar recursul declarat de inculpat este nefondat, urmând ca în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. să fie respins. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul T.M.C. Împotriva încheierii din 18 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I a penală în Dosarul nr. 21194/3/2012 (2818/2012). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 25 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 4 octombrie 2012. Procesat de GGC - LM