ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3161/2012

Asupra recursului penal de față;

Examinând actele și lucrările dosarului,

constată următoarele:

Prin

Încheierea de ședință din 18 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția I a penală s-a menținut starea de arest preventiv a

apelantului inculpat T.M.C. arestat în baza mandatului de arestare preventivă

nr. H6/UP din 17 mai 2012 emis de Tribunalul București, secția I a penală în

Dosarul nr. 17913/3/2012.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de apel a constatat că inculpatul T.M.C. a fost trimis în judecată pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.,

reținându-se în sarcina acestuia că la data de 16 mai 2012 a vândut martorului

denunțător G.C.M., pentru suma de 80 RON, două doze ce conțineau cantitatea de

0,18 gr.heroină, iar în imobilul în care locuiește fără forme legale, a deținut

fără drept, în vederea traficului, un număr de 18 punguțe ce conțineau

cantitatea totală de 1,62 gr heroină.

S-a arătat că în cauză există indicii

temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis fapta

pentru care a fost condamnat printr-o hotărâre de condamnare în primă instanță,

iar între deținerea preventivă a inculpatului și condamnare există o legătură

suficientă pentru a se constata că reținerea este legală, astfel cum s-a

statuat constant în art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția Europeană pentru

Drepturile Omului.

S-a mai arătat că acuzațiile aduse

inculpatului, legitimează în continuare detenția preventivă a acestuia în

sensul că interesul public al menținerii ordinii în cauza dată, trece înaintea

dreptului inculpatului arestat preventiv, la libertate. Temeiurile de fapt și

de drept care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu

s-au modificat sau estompat, neputându-se susține depășirea unei durate

rezonabile a arestării preventive.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

inculpatul, arătând că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive s-au schimbat întrucât a fost deja condamnat de o

primă instanță, conform procedurii prev. de art. 320

1

C. proc. pen.

și nu mai poate influența probele dosarului. A solicitat admiterea recursului

și revocarea măsurii arestării preventive.

Recursul declarat nu este fondat.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului

rezultă că inculpatul T.M.C. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic de droguri de mare risc prev. de art. 2 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., reținându-se în

sarcina acestuia că la data de 16 mai 2012 a vândut martorului denunțător

G.C.M., pentru suma de 80 RON, două doze ce conțineau cantitatea de 0,18 gr

heroină, iar în imobilul în care locuiește rară forme legale, a deținut rară

drept, în vederea traficului, un număr de 18 punguțe ce conțineau cantitatea

totală de 1,62 gr heroină.

Împotriva inculpatului s-a luat măsura

arestării preventive la data de 17 mai 2012 în baza mandatului de arestare

preventivă nr. 116/UP emis de Tribunalul București, secția penală, în temeiul

art. 143, art. 148 lit. f), art. 149

1

și art. 151 C. proc. Pen., iar

prin Sentința penală nr. 663/F din 256 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția ala penală a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 8 ani

și 2 luni închisoare.

Având în vedere materialul probator

administrat, precum și faptul că în cauză s-a pronunțat deja o hotărâre de

condamnare, chiar nedefinitivă, există presupunerea rezonabilă că inculpatul se

face vinovat de săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în

judecată.

Ținând cont de gradul ridicat al pericolului

social al faptelor presupus a fi săvârșite de către acesta, concretizat prin

limitele de pedeapsă prevăzute de normele de drept încălcate, Înalta Curte

constată că instanța de apel a considerat în mod corect că lăsarea inculpatului

în libertate, reprezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Pericolul pentru ordinea publică nu se

confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte de interferență,

astfel că, în practica judiciară s-a conturat un punct de vedere majoritar, în

sensul că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât în raport

cu datele referitoare la fapte, adică natura și gravitatea infracțiunilor

comise, cât și cu rezonanța socială negativă produsă în comunitate ca urmare a

săvârșirii acestora, datele referitoare la persoana inculpatului.

Deși numai criteriul referitor la pericolul

social concret sau generic al infracțiunilor săvârșite de inculpat nu poate

constitui temei pentru luarea sau menținerea măsurii arestării preventive, s-a

susținut în doctrină că pentru infracțiuni deosebit de grave, cum sunt și cele

pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, probele referitoare la

existența acestor infracțiuni și identificarea făptuitorului constituie tot

atâtea probe cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât

prin natura lor au o rezonanță și implicații negative asupra siguranței

colective.

Prin urmare, există anumite tipuri de

infracțiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol concret pentru

ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracțional pe care

îl presupun și îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivități, și

care justifică luarea măsurii arestării preventive.

Din probele dosarului rezultă fără putință de tăgadă

că luarea măsurii arestării preventive a inculpatului T.M.C., s-a tăcut atât cu

respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și

la dispozițiile constituționale cât și la cele din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În acest context, Înalta Curte apreciază că

lăsarea în libertate a inculpatului prezintă nu numai un real pericol pentru

ordinea publică, dar și pentru buna desfășurare a procesului penal, pentru a-l

împiedica pe inculpat să tergiverseze judecarea cauzei și să se sustragă de la

judecată și de la executarea pedepsei.

Față de cele menționate, Înalta Curte

constată că încheierea instanței de apel este legală și temeinică, iar recursul

declarat de inculpat este nefondat, urmând ca în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. să fie respins.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C.

proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

inculpatul T.M.C.

Împotriva încheierii din 18 septembrie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I a penală în Dosarul nr.

21194/3/2012 (2818/2012).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care suma de 25 RON

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 4 octombrie

2012.

Procesat de GGC - LM