ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 979/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 979/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 87 din 8 februarie 2011

pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 3237/115/2010, s-a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL Zalău împotriva pârâtei SC

"P.F." SRL Timișoara pârâta fiind obligată să plătească reclamantei

suma de 82.237,89 RON (19.440 euro) reprezentând contravaloarea chiriei pentru

spațiul situat în Reșița, B-dul R., la etajul complexului comercial I., pentru

perioada 10 martie 2009 - 31 mai 2009, actualizată cu indicele de inflație,

până la data plății efective; obligă pârâta să plătească reclamantei suma de

12.953 RON, reprezentând cheltuieli efectuate cu plata salariilor, a

contribuțiilor la asigurările sociale, sănătate și șomaj pentru angajații de la

punctul de lucru Reșița în perioada 10 martie 2009 - 31 mai 2009, actualizată

cu indicele de inflație, până la data plății efective.

A fost obligată

pârâta să plătească reclamantei dobânda legală la sumele sus-menționate,

calculată de la data pronunțării sentinței până la data achitării debitului.

A fost respins

petitul de cerere al acțiunii reclamantei privind obligarea pârâtei la plata

contravalorii beneficiului nerealizat în perioada 10 martie 2009 - 31 mai 2009.

A fost obligată

pârâta să plătească reclamantei suma de 3.519,82 RON, cheltuieli de judecată,

compusă din suma de 3.514,82 RON, taxă timbru și suma de 5 RON, timbru

judiciar.

Anterior pronunțării

acestei hotărâri instanța, prin încheierea din data de 30 noiembrie 2010, a

respins în temeiul art. 12 raportat la prevederile art. 10 alin. (1) pct. 8 C.

proc. civ., excepția de necompetență teritorială invocată de pârâtă.

În pronunțarea

evocatei sentințe instanța de fond a reținut, în esență, că motivul producerii

faptului păgubitor pentru reclamantă l-a constituit declanșarea incendiului în

incinta spațiului închiriat de pârâta SC P.F. SRL Timișoara, determinat de

ignorarea de către acesta a măsurilor pe care trebuia să le prevadă și să le

realizeze la sistemul instalațiilor și aparatelor electrice precum și oricăror

alte condiții care ar fi putut declanșa un eventual incendiu și pe care pârâta

putea și trebuia să le prevadă că, deși pârâta nu a determinat în mod

nemijlocit producerea faptei păgubitoare, în sarcina ei s-a reținut

neîndeplinirea unor obligații de diligentă ce constau în sarcina de a controla

periodic instalația electrică - cabluri electrice de alimentare, în spațiul

închiriat, lucru care ar fi determinat înlăturarea situației păgubitoare.

Cu privire la

prejudiciul produs reclamantei, instanța a constatat că, așa cum rezultă din

Contractul de închiriere nr. 23 din 18 octombrie 2007, contravaloarea chiriei

lunare este de 7.200 euro + TVA, pentru perioada 1 martie 2009 - 31 mai 2009.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii beneficiului

nerealizat în perioada 10 martie 2009 - 31 mai 2009 instanța de fond a

constatat că potrivit dispozițiilor art. 1084 C. civ., daunele datorate cuprind

în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit creditorul

obligației de despăgubire, că în ceea ce privește dobânda legală, având în

vedere necesitatea reparării integrale a prejudiciului, această reparare

integrală presupunând atât prejudiciul efectiv cât și beneficiul nerealizat,

această dobândă se datorează, în cazul răspunderii delictuale întemeiate, ca în

cauză, pe prevederile art. 1000 alin. (1) C. civ. de la momentul la care

creanța reprezentând prejudiciul suferit de creditor este certă, lichidă și

exigibilă.

A mai reținut

instanța de fond că actualizarea în funcție de rata inflației este fundamentată

pe natura și scopurile diferite ale celor două instituții; dobânda este prețul

lipsei de folosință, iar actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea

valorii reale a obligației bănești.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâta SC "P.F." SRL Timișoara, solicitând

admiterea acestuia așa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței

apelate și pe fond, respingerea în totalitate a cererii formulate de reclamantă

cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată din prima instanță și

din apel, apelanta invocând faptul că nu pot fi aplicate în același timp

dispozițiile art. 998, art. 999 C. civ., (răspunderea pentru fapta proprie) cât

și dispozițiile art. 1000 C. civ. (răspunderea pentru fapta altuia), că pe de

altă parte, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 1086 C. civ., daunele

interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecință directă și

necesară a neexecutării obligației.

Curtea de Apel

Timișoara, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 281/A din 19 decembrie 2011,

a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a

obligat pârâta la plata sumei de 3360 euro, în echivalent RON la cursul din

ziua plății și 960 RON reprezentând contravaloare chirie și salarii pentru

perioada 11 martie 2009 și 24 martie 2009, respingând în rest pretențiile

reclamantei și a compensat cheltuielile de judecată ale părților.

În privința excepției

de necompetență materială a primei instanțe, Curtea a considerat că excepția nu

este incidență în cauză, data înregistrării acțiunii fiind anterioară intrării

în vigoare a Legii micii reforme, astfel că, în mod corect a apreciat instanța

de fond litigiul fiind comercial, dat în primă instanță în competența

tribunalelor, conform disp. art. 2 C. proc. civ., în vigoare la data promovării

acțiunii.

Referitor la fondul

litigiului, instanța de control judiciar a reținut în esență că magazinul P.,

în care chiar a avut loc incendiul, s-a redeschis după 5 zile, în condițiile în

care suprafața este mult mai mare decât a magazinului reclamantei, iar spațiul

a fost chiar afectat de către incendiu, nu doar de niște degajări de fum, cum

s-a întâmplat în cazul reclamantei, că în această perioadă de 5 zile,

societatea pârâtă a efectuat și inventarul și igienizarea spațiului închiriat,

care fusese parțial distrus urmare a incendiului, câtă vreme reclamanta a

adoptat o atitudine de pasivitate și a ales să deschidă magazinul propriu după

2 luni și jumătate de la degajările de fum din propriul spațiu, neputându-se

astfel imputa pârâtei că în această perioadă s-a efectuat un inventar, eronat,

datorită culpei reclamantei, și, în același timp, parte din angajații pentru

care a fost obligată la plata salariilor și contribuțiilor, au fost trimiși de

către reclamantă în concediu de odihnă. Astfel, depășirea termenului de

inventariere (stabilit, oricum, la o durată foarte mare de 14 zile) se

datorează culpei exclusive a reclamantei intimate, așa cum rezultă și din

mențiunile inserate în cuprinsul procesului-verbal încheiat la data de 28 mai

2009, pretențiile reclamantei intimate nefiind justificate și nedovedindu-se

culpa pârâtei pentru durata de timp menționată.

A mai reținut

instanța de control judiciar că și dacă instanța de fond a ajuns la concluzia

că societatea pârâtă ar fi răspunzătoare pentru sumele reprezentând chiria

aferentă spațiului sau cheltuielile efectuate cu plata salariilor și

contribuțiilor aferente acestora, aceste sume ar fi trebuit să fie limitate la

perioada pentru care sumele reprezentând chirii, salarii și contribuții ar fi calculate

nu trebuia să depășească data de 24 martie 2009, întrucât nefinalizarea

inventarierii în termenul stabilit se datorează culpei exclusive a reclamantei

intimate și într-adevăr, societatea pârâtă nu are nici o răspundere pentru

indemnizațiile de concediu și contribuțiile aferente acestora plătite de

reclamanta intimată pentru perioadele în care angajații reclamantei intimate au

fost în concediu legal de odihnă.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs atât reclamanta SC A. SRL cât și pârâta SC P.F. SRL.

I.

Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea în tot a

deciziei atacate în sensul respingerii apelului pârâtei și menținerea ca legală

și temeinică a sentinței instanței de fond, subsumându-și criticile motivelor

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

Într-o primă critică

recurenta-reclamantă arată că decizia recurată este lipsită de temei legal,

fiind dată cu aplicarea greșită a legii, încălcând-se prin această hotărâre

principiul reparării integrale a prejudiciului ce i-a fost cauzat întrucât, în

mod greșit a reținut instanța de apel că pretențiile sunt întemeiate doar

pentru perioada 10 martie 2009 - 24 martie 2009.

În argumentarea

acestei critici recurenta-reclamantă reiterează situația de fapt prezentată

prin acțiune, arătând modul în care s-a făcut inventarierea mărfii după

producerea incendiului, se raportează la procesele-verbale de constatare

întocmite de societatea asigurătoare, la probatoriile administrate, conchizând

în sensul că instanța de apel s-a pronunțat asupra acestor aspecte, deși la

dosarul cauzei nu există nicio dovadă, decât simplele susțineri ale

intimatei-pârâte cum că ar fi efectuat inventarul și ar fi redeschis magazinul

în cinci zile, astfel, în absența oricărei probe, nefiind administrate probe

noi în apel, instanța de apel a cenzurat pretențiile reclamantei, în condițiile

în care în magazinul acesteia era marfa de aproximativ 1.150.000 RON.

Precizează această

recurentă că prejudiciul pe care l-a încercat, în urma închiderii magazinului

din cauza incendiului produs în spațiul SC P.F. SRL, constând în cheltuieli cu

chiria pentru spațiu și cheltuielile cu personalul (salarii și contribuții)

constituie o consecință directă a incendiului, întrucât pe perioada 10 martie

2009 - 31 mai 2009 magazinul a fost închis tocmai din cauza incendiului produs

în spațiul apelantei, reclamata fiind privată de folosința normală a

magazinului din Reșița, B-dul R., complex comercial I., neputând efectua

operațiunile comerciale obișnuite, de vânzare a produselor din magazin pe

întreaga perioada 10 martie 2009 - 31 mai 2009, considerând astfel că în speță

sunt întrunite toate condițiile privind răspunderea civilă delictuală pentru

fapta proprie, instituită prin art. 998 și 999 C. civ. român, care constituie temeiul

pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii, respectiv culpa,

prejudiciu, raport de cauzalitate între culpă și prejudiciu cât și condițiile

privind răspunderea obiectivă pentru fapta lucrului, instituită prin art. 1000

alin. (1) C. civ.

Apreciază recurenta

că în speță, cauza procedurii faptului păgubitor a constituit-o declanșarea

incendiului în incinta spațiului închiriat de intimata-pârâta SC P.F. SRL,

determinat de ignorarea de către aceasta a măsurilor pe care trebuia să le

prevadă și să le realizeze la sistemul instalațiilor și aparatelor electrice

precum și oricăror alte condiții care ar fi putut declanșa un eventual incendiu

și pe care intimata-pârâtă putea și trebuia să le prevadă, fiind de necontestat

că incendiul s-a produs în incinta spațiului închiriat de către

intimata-pârâtă, care la data producerii incendiului deținea un punct de

lucru-magazin situat în Localitatea Reșița, B-dul R., la parterul complexului

comercial I., care avea obligația de control asupra spațiului și, deci

îndreptățită să ia măsurile necesare pentru ca lucrul spațiul închiriat să nu

se afle în situația de a cauza prejudicii subscrisei prin afectarea mărfii din

spațiul pe care subscrisa o deținea la etajul clădirii, în cauză operând

răspunderea pricinuită de lucruri - bazată pe prezumția culpei - prin lucruri

susceptibile de a cauza prejudiciu înțelegându-se orice bunuri mobile sau

imobile care se află sau nu în mișcare, între care și electricitatea.

Consideră

recurenta-reclamantă că astfel instanța de apel a nesocotit dispozițiile art.

999 C. civ., potrivit cărora "omul este responsabil nu numai de

prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin

neglijența sau prin imprudența sa" și dispozițiile art. 1000 alin. (1) C.

civ. (forma în vigoare la data nașterii raportului juridic - 10 martie 2009),

încălcând astfel principiul de drept al reparării integrale a prejudiciului,

răspunderea civilă delictuală, având funcția printre altele, de a repara paguba

produsă, presupunând repararea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta

ilicită, înlăturând efectele acestuia în totalitate.

O altă critică pe

care recurenta-reclamantă o aduce deciziei recurate se referă la faptul că

instanța de apel s-a pronunțat și asupra petitelor 2 și 3 din acțiunea introductivă

(care vizau acordarea dobânzii legale și actualizarea cu indicele de inflație a

sumelor solicitate la petitul 1), deși acestea nu au fost cerute pe calea

apelului de către SC P.F. SRL.

Consideră

recurenta-reclamantă că instanța de apel a soluționat și aceste capete de

cerere în dispozitiv prin sintagma "respinge în rest pretențiile

reclamantei", deși în considerente nu se face nicio mențiune a motivelor

pentru care au fost înlăturate aceste petite.

II. Recurenta-pârâtă

SC P.F. SRL Timișoara solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate

și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Timișoara iar în

subsidiar modificarea în parte a deciziei recurate și pe fond respingerea în

totalitate a cererii formulată de către reclamantă și obligarea acesteia la

plata cheltuielilor de judecată din prima instanță și din apel.

Recurenta-pârâtă își

subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 3

și 9 C. proc. civ.

Într-o primă critică

recurenta-pârâtă invocă soluționarea eronată de către instanța de apel a

excepției de necompetență materială, în raport de natura cauzei și de suma

pretinsă prin acțiune, considerând că instanța în mod eronat a reținut că la

data înregistrării cererii introductive normele de competență a instanței

prevedeau că era competent tribunalul câtă vreme reclamanta a calificat

acțiunea, prin petitele introduse și temeiurile de drept invocate, ca fiind

civilă și nu comercială.

Cea de-a doua critică

formulată de recurenta-pârâtă vizează netemeinicia deciziei atacate din

perspectiva faptului că instanța nu a ținut cont de două înscrisuri, respectiv

declarația formulată de recurenta-reclamantă și înregistrată la asigurător sub

nr. 9229 din 9 iulie 2009 și de procesul-verbal din 28 mai 2009 care ar

reprezenta recunoașteri fără echivoc ale reclamantei cu privire la cuantumul

prejudiciului suferit, singurul prejudiciu care poate fi caracterizat ca o

consecință directă și necesară fiind acela pentru care reclamanta-intimată a

primit deja dezdăunări de la lichidator.

Cea de-a treia

critică vizează, de asemenea, netemeinicia deciziei recurate întrucât are în

vedere cuantumul sumelor la care recurenta-pârâtă a fost obligată, instanța

recurenta-pârâtă considerând că instanța de apel ar fi trebuit să cenzureze

pretențiile intimatei-reclamante care aveau în vedere o perioadă mai mare de 5

zile, în opinia acestei recurente suma maximă la care ar fi putut fi obligată

de instanță fiind de 1200 euro + 288 RON.

Recurenta-pârâtă a

formulat întâmpinare, invocând în principal excepția de tardivitate a

recursului reclamantei iar în subsidiar solicitând respingerea recursului ca

nefondat.

Înalta Curte,

examinând excepția tardivității recursului reclamantei constată că aceasta este

nefondată întrucât, față de data primirii deciziei recurate, 20 ianuarie 2012

și de cea a introducerii recursului, 3 februarie 2012, recurenta-reclamantă a

formulat recursul în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

I. Înalta Curte,

examinând cererea de recurs a reclamantei, din perspectiva criticilor invocate,

reține nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în

art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Recursul, cale

extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de

nelegalitate, în reglementarea expresă și limitativă redată în art. 304 C.

proc. civ.

Recurenta-reclamantă

își circumscrie criticile în mod global motivelor de modificare prevăzute de

art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., raportându-se la hotărârea instanței de

control judiciar, din perspectiva situației de fapt reținută și a probatoriului

administrat. Chiar dacă în dezvoltarea criticilor recurenta-reclamantă face

referire la dispozițiile art. 998. 999 și 1000 alin. (1) C. civ., trimiterea

este pur formală, neregăsindu-se în argumente care să susțină eventuale motive

de nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva art. 304 C. proc. civ.

Așadar, simpla

prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurent, reiterarea unor

situații de fapt, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile

în sfera temeiurilor de modificare indicate fac imposibilă exercitarea efectivă

a controlului de legalitate al instanței de recurs.

Practic, prin

criticile invocate recurenta-reclamantă își exprimă nemulțumirea cu privire la

soluțiile pronunțate de instanțe, dar aduce în susținere argumente ce își

propun să repună în discuție situații de fapt precum și reinterpretarea

probatoriului, împrejurare care situează analiza acestora în sfera controlului

de temeinicie și nu în aceea a controlului de legalitate configurat expres și

limitativ de art. 304 C. proc. civ.

În considerarea celor

ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației

reglementată de dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și

inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs în temeiul art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

II. Înalta Curte,

examinând recursul declarat de SC P.F. SRL, constată că acesta este nefondat

pentru motivele ce se vor arăta.

Prima critică nu

poate fi primită întrucât dezlegarea dată de instanța de apel excepției de

necompetență materială este conformă cu legea, instanța stabilind corect natura

comercială a cauzei și determinând competența în raport de dispozițiile art. 2

C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, 30 iulie

2010, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind mica

reformă în justiție, publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010.

Următoarele critici

formulate de recurenta-pârâtă vizează netemeinicia deciziei recurate, întrucât

supun analizei reinterpretarea probatoriului administrat și reevaluarea

cuantumului pretențiilor în litigiu prin raportare la reconsiderarea situației

de fapt și a probatoriului administrat aspecte reflectate în calculul prezentat

de recurenta-pârâtă.

Așadar, aceste din

urmă critici nu vor fi analizate întrucât situează analiza în sfera controlului

de temeinicie și nu în aceea a controlului de legalitate configurat expres și

limitativ de art. 304 C. proc. civ.

În considerarea celor

ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul

pârâtei SC P.F. SRL ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea

cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă SC A. SRL Zalău împotriva

Deciziei nr. 281/A din 19 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția a II-a civilă.

Respinge recursul

declarat de recurenta-pârâtă SC P.F. SRL Timișoara împotriva Deciziei nr. 281/A

din 19 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 12 martie 2013.

Procesat

de GGC - NN