ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 979/2013

Asupra recursurilor de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 87 din 8 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 3237/115/2010, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL Zalău împotriva pârâtei SC "P.F." SRL Timișoara pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 82.237,89 RON (19.440 euro) reprezentând contravaloarea chiriei pentru spațiul situat în Reșița, B-dul R., la etajul complexului comercial I., pentru perioada 10 martie 2009 - 31 mai 2009, actualizată cu indicele de inflație, până la data plății efective; obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 12.953 RON, reprezentând cheltuieli efectuate cu plata salariilor, a contribuțiilor la asigurările sociale, sănătate și șomaj pentru angajații de la punctul de lucru Reșița în perioada 10 martie 2009 - 31 mai 2009, actualizată cu indicele de inflație, până la data plății efective.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei dobânda legală la sumele sus-menționate, calculată de la data pronunțării sentinței până la data achitării debitului. A fost respins petitul de cerere al acțiunii reclamantei privind obligarea pârâtei la plata contravalorii beneficiului nerealizat în perioada 10 martie 2009 - 31 mai 2009. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 3.519,82 RON, cheltuieli de judecată, compusă din suma de 3.514,82 RON, taxă timbru și suma de 5 RON, timbru judiciar. Anterior pronunțării acestei hotărâri instanța, prin încheierea din data de 30 noiembrie 2010, a respins în temeiul art. 12 raportat la prevederile art. 10 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., excepția de necompetență teritorială invocată de pârâtă.

În pronunțarea evocatei sentințe instanța de fond a reținut, în esență, că motivul producerii faptului păgubitor pentru reclamantă l-a constituit declanșarea incendiului în incinta spațiului închiriat de pârâta SC P.F. SRL Timișoara, determinat de ignorarea de către acesta a măsurilor pe care trebuia să le prevadă și să le realizeze la sistemul instalațiilor și aparatelor electrice precum și oricăror alte condiții care ar fi putut declanșa un eventual incendiu și pe care pârâta putea și trebuia să le prevadă că, deși pârâta nu a determinat în mod nemijlocit producerea faptei păgubitoare, în sarcina ei s-a reținut neîndeplinirea unor obligații de diligentă ce constau în sarcina de a controla periodic instalația electrică - cabluri electrice de alimentare, în spațiul închiriat, lucru care ar fi determinat înlăturarea situației păgubitoare.

Cu privire la prejudiciul produs reclamantei, instanța a constatat că, așa cum rezultă din Contractul de închiriere nr. 23 din 18 octombrie 2007, contravaloarea chiriei lunare este de 7.200 euro + TVA, pentru perioada 1 martie 2009 - 31 mai 2009. În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii beneficiului nerealizat în perioada 10 martie 2009 - 31 mai 2009 instanța de fond a constatat că potrivit dispozițiilor art. 1084 C. civ., daunele datorate cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit creditorul obligației de despăgubire, că în ceea ce privește dobânda legală, având în vedere necesitatea reparării integrale a prejudiciului, această reparare integrală presupunând atât prejudiciul efectiv cât și beneficiul nerealizat, această dobândă se datorează, în cazul răspunderii delictuale întemeiate, ca în cauză, pe prevederile art. 1000 alin. (1) C. civ.

de la momentul la care creanța reprezentând prejudiciul suferit de creditor este certă, lichidă și exigibilă. A mai reținut instanța de fond că actualizarea în funcție de rata inflației este fundamentată pe natura și scopurile diferite ale celor două instituții; dobânda este prețul lipsei de folosință, iar actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC "P.F." SRL Timișoara, solicitând admiterea acestuia așa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței apelate și pe fond, respingerea în totalitate a cererii formulate de reclamantă cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată din prima instanță și din apel, apelanta invocând faptul că nu pot fi aplicate în același timp dispozițiile art. 998, art. 999 C. civ., (răspunderea pentru fapta proprie) cât și dispozițiile art. 1000 C. civ.

(răspunderea pentru fapta altuia), că pe de altă parte, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 1086 C. civ., daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecință directă și necesară a neexecutării obligației. Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 281/A din 19 decembrie 2011, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 3360 euro, în echivalent RON la cursul din ziua plății și 960 RON reprezentând contravaloare chirie și salarii pentru perioada 11 martie 2009 și 24 martie 2009, respingând în rest pretențiile reclamantei și a compensat cheltuielile de judecată ale părților.

În privința excepției de necompetență materială a primei instanțe, Curtea a considerat că excepția nu este incidență în cauză, data înregistrării acțiunii fiind anterioară intrării în vigoare a Legii micii reforme, astfel că, în mod corect a apreciat instanța de fond litigiul fiind comercial, dat în primă instanță în competența tribunalelor, conform disp. art. 2 C. proc. civ., în vigoare la data promovării acțiunii.

Referitor la fondul litigiului, instanța de control judiciar a reținut în esență că magazinul P., în care chiar a avut loc incendiul, s-a redeschis după 5 zile, în condițiile în care suprafața este mult mai mare decât a magazinului reclamantei, iar spațiul a fost chiar afectat de către incendiu, nu doar de niște degajări de fum, cum s-a întâmplat în cazul reclamantei, că în această perioadă de 5 zile, societatea pârâtă a efectuat și inventarul și igienizarea spațiului închiriat, care fusese parțial distrus urmare a incendiului, câtă vreme reclamanta a adoptat o atitudine de pasivitate și a ales să deschidă magazinul propriu după 2 luni și jumătate de la degajările de fum din propriul spațiu, neputându-se astfel imputa pârâtei că în această perioadă s-a efectuat un inventar, eronat, datorită culpei reclamantei, și, în același timp, parte din angajații pentru care a fost obligată la plata salariilor și contribuțiilor, au fost trimiși de către reclamantă în concediu de odihnă.

Astfel, depășirea termenului de inventariere (stabilit, oricum, la o durată foarte mare de 14 zile) se datorează culpei exclusive a reclamantei intimate, așa cum rezultă și din mențiunile inserate în cuprinsul procesului-verbal încheiat la data de 28 mai 2009, pretențiile reclamantei intimate nefiind justificate și nedovedindu-se culpa pârâtei pentru durata de timp menționată.

A mai reținut instanța de control judiciar că și dacă instanța de fond a ajuns la concluzia că societatea pârâtă ar fi răspunzătoare pentru sumele reprezentând chiria aferentă spațiului sau cheltuielile efectuate cu plata salariilor și contribuțiilor aferente acestora, aceste sume ar fi trebuit să fie limitate la perioada pentru care sumele reprezentând chirii, salarii și contribuții ar fi calculate nu trebuia să depășească data de 24 martie 2009, întrucât nefinalizarea inventarierii în termenul stabilit se datorează culpei exclusive a reclamantei intimate și într-adevăr, societatea pârâtă nu are nici o răspundere pentru indemnizațiile de concediu și contribuțiile aferente acestora plătite de reclamanta intimată pentru perioadele în care angajații reclamantei intimate au fost în concediu legal de odihnă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC A. SRL cât și pârâta SC P.F. SRL. I. Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului pârâtei și menținerea ca legală și temeinică a sentinței instanței de fond, subsumându-și criticile motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.

Într-o primă critică recurenta-reclamantă arată că decizia recurată este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, încălcând-se prin această hotărâre principiul reparării integrale a prejudiciului ce i-a fost cauzat întrucât, în mod greșit a reținut instanța de apel că pretențiile sunt întemeiate doar pentru perioada 10 martie 2009 - 24 martie 2009. În argumentarea acestei critici recurenta-reclamantă reiterează situația de fapt prezentată prin acțiune, arătând modul în care s-a făcut inventarierea mărfii după producerea incendiului, se raportează la procesele-verbale de constatare întocmite de societatea asigurătoare, la probatoriile administrate, conchizând în sensul că instanța de apel s-a pronunțat asupra acestor aspecte, deși la dosarul cauzei nu există nicio dovadă, decât simplele susțineri ale intimatei-pârâte cum că ar fi efectuat inventarul și ar fi redeschis magazinul în cinci zile, astfel, în absența oricărei probe, nefiind administrate probe noi în apel, instanța de apel a cenzurat pretențiile reclamantei, în condițiile în care în magazinul acesteia era marfa de aproximativ 1.150.000 RON.

Precizează această recurentă că prejudiciul pe care l-a încercat, în urma închiderii magazinului din cauza incendiului produs în spațiul SC P.F. SRL, constând în cheltuieli cu chiria pentru spațiu și cheltuielile cu personalul (salarii și contribuții) constituie o consecință directă a incendiului, întrucât pe perioada 10 martie 2009 - 31 mai 2009 magazinul a fost închis tocmai din cauza incendiului produs în spațiul apelantei, reclamata fiind privată de folosința normală a magazinului din Reșița, B-dul R., complex comercial I., neputând efectua operațiunile comerciale obișnuite, de vânzare a produselor din magazin pe întreaga perioada 10 martie 2009 - 31 mai 2009, considerând astfel că în speță sunt întrunite toate condițiile privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, instituită prin art. 998 și 999 C. civ.

român, care constituie temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii, respectiv culpa, prejudiciu, raport de cauzalitate între culpă și prejudiciu cât și condițiile privind răspunderea obiectivă pentru fapta lucrului, instituită prin art. 1000 alin. (1) C. civ. Apreciază recurenta că în speță, cauza procedurii faptului păgubitor a constituit-o declanșarea incendiului în incinta spațiului închiriat de intimata-pârâta SC P.F.

SRL, determinat de ignorarea de către aceasta a măsurilor pe care trebuia să le prevadă și să le realizeze la sistemul instalațiilor și aparatelor electrice precum și oricăror alte condiții care ar fi putut declanșa un eventual incendiu și pe care intimata-pârâtă putea și trebuia să le prevadă, fiind de necontestat că incendiul s-a produs în incinta spațiului închiriat de către intimata-pârâtă, care la data producerii incendiului deținea un punct de lucru-magazin situat în Localitatea Reșița, B-dul R., la parterul complexului comercial I., care avea obligația de control asupra spațiului și, deci îndreptățită să ia măsurile necesare pentru ca lucrul spațiul închiriat să nu se afle în situația de a cauza prejudicii subscrisei prin afectarea mărfii din spațiul pe care subscrisa o deținea la etajul clădirii, în cauză operând răspunderea pricinuită de lucruri - bazată pe prezumția culpei - prin lucruri susceptibile de a cauza prejudiciu înțelegându-se orice bunuri mobile sau imobile care se află sau nu în mișcare, între care și electricitatea.

Consideră recurenta-reclamantă că astfel instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 999 C. civ., potrivit cărora "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa" și dispozițiile art. 1000 alin. (1) C. civ. (forma în vigoare la data nașterii raportului juridic - 10 martie 2009), încălcând astfel principiul de drept al reparării integrale a prejudiciului, răspunderea civilă delictuală, având funcția printre altele, de a repara paguba produsă, presupunând repararea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, înlăturând efectele acestuia în totalitate.

O altă critică pe care recurenta-reclamantă o aduce deciziei recurate se referă la faptul că instanța de apel s-a pronunțat și asupra petitelor 2 și 3 din acțiunea introductivă (care vizau acordarea dobânzii legale și actualizarea cu indicele de inflație a sumelor solicitate la petitul 1), deși acestea nu au fost cerute pe calea apelului de către SC P.F. SRL. Consideră recurenta-reclamantă că instanța de apel a soluționat și aceste capete de cerere în dispozitiv prin sintagma "respinge în rest pretențiile reclamantei", deși în considerente nu se face nicio mențiune a motivelor pentru care au fost înlăturate aceste petite. II. Recurenta-pârâtă SC P.F.

SRL Timișoara solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Timișoara iar în subsidiar modificarea în parte a deciziei recurate și pe fond respingerea în totalitate a cererii formulată de către reclamantă și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată din prima instanță și din apel. Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. Într-o primă critică recurenta-pârâtă invocă soluționarea eronată de către instanța de apel a excepției de necompetență materială, în raport de natura cauzei și de suma pretinsă prin acțiune, considerând că instanța în mod eronat a reținut că la data înregistrării cererii introductive normele de competență a instanței prevedeau că era competent tribunalul câtă vreme reclamanta a calificat acțiunea, prin petitele introduse și temeiurile de drept invocate, ca fiind civilă și nu comercială.

Cea de-a doua critică formulată de recurenta-pârâtă vizează netemeinicia deciziei atacate din perspectiva faptului că instanța nu a ținut cont de două înscrisuri, respectiv declarația formulată de recurenta-reclamantă și înregistrată la asigurător sub nr. 9229 din 9 iulie 2009 și de procesul-verbal din 28 mai 2009 care ar reprezenta recunoașteri fără echivoc ale reclamantei cu privire la cuantumul prejudiciului suferit, singurul prejudiciu care poate fi caracterizat ca o consecință directă și necesară fiind acela pentru care reclamanta-intimată a primit deja dezdăunări de la lichidator.

Cea de-a treia critică vizează, de asemenea, netemeinicia deciziei recurate întrucât are în vedere cuantumul sumelor la care recurenta-pârâtă a fost obligată, instanța recurenta-pârâtă considerând că instanța de apel ar fi trebuit să cenzureze pretențiile intimatei-reclamante care aveau în vedere o perioadă mai mare de 5 zile, în opinia acestei recurente suma maximă la care ar fi putut fi obligată de instanță fiind de 1200 euro + 288 RON. Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, invocând în principal excepția de tardivitate a recursului reclamantei iar în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, examinând excepția tardivității recursului reclamantei constată că aceasta este nefondată întrucât, față de data primirii deciziei recurate, 20 ianuarie 2012 și de cea a introducerii recursului, 3 februarie 2012, recurenta-reclamantă a formulat recursul în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc.

civ. I. Înalta Curte, examinând cererea de recurs a reclamantei, din perspectiva criticilor invocate, reține nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente: Recursul, cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, în reglementarea expresă și limitativă redată în art. 304 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă își circumscrie criticile în mod global motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., raportându-se la hotărârea instanței de control judiciar, din perspectiva situației de fapt reținută și a probatoriului administrat. Chiar dacă în dezvoltarea criticilor recurenta-reclamantă face referire la dispozițiile art. 998. 999 și 1000 alin. (1) C. civ., trimiterea este pur formală, neregăsindu-se în argumente care să susțină eventuale motive de nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva art. 304 C. proc.

civ. Așadar, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurent, reiterarea unor situații de fapt, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs. Practic, prin criticile invocate recurenta-reclamantă își exprimă nemulțumirea cu privire la soluțiile pronunțate de instanțe, dar aduce în susținere argumente ce își propun să repună în discuție situații de fapt precum și reinterpretarea probatoriului, împrejurare care situează analiza acestora în sfera controlului de temeinicie și nu în aceea a controlului de legalitate configurat expres și limitativ de art. 304 C. proc.

civ. În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs în temeiul art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. II. Înalta Curte, examinând recursul declarat de SC P.F. SRL, constată că acesta este nefondat pentru motivele ce se vor arăta. Prima critică nu poate fi primită întrucât dezlegarea dată de instanța de apel excepției de necompetență materială este conformă cu legea, instanța stabilind corect natura comercială a cauzei și determinând competența în raport de dispozițiile art. 2 C. proc.

civ., în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, 30 iulie 2010, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind mica reformă în justiție, publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010. Următoarele critici formulate de recurenta-pârâtă vizează netemeinicia deciziei recurate, întrucât supun analizei reinterpretarea probatoriului administrat și reevaluarea cuantumului pretențiilor în litigiu prin raportare la reconsiderarea situației de fapt și a probatoriului administrat aspecte reflectate în calculul prezentat de recurenta-pârâtă. Așadar, aceste din urmă critici nu vor fi analizate întrucât situează analiza în sfera controlului de temeinicie și nu în aceea a controlului de legalitate configurat expres și limitativ de art. 304 C. proc.

civ. În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei SC P.F. SRL ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă SC A. SRL Zalău împotriva Deciziei nr. 281/A din 19 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC P.F. SRL Timișoara împotriva Deciziei nr. 281/A din 19 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 12 martie 2013. Procesat de GGC - NN