ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6706/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 28 iulie 2006, reclamantul P.V. a chemat în judecată pe pârâții B.P. și T.I., solicitând instanței să fie obligați aceștia la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri și cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că pârâții, în complicitate cu organele de anchetă din cadrul poliției, prin modalitatea prin care au soluționat anumite dosare, din anul 2004 și până în prezent, i-au produs o gravă tulburare psihică, ceea ce-l îndreptățește să solicite daune morale.

La data de 10 august 2006, reclamantul a precizat cuantumul pretențiilor solicitate, respectiv suma de 3.500.000 lei noi.

Judecătoria Sectorului 3 București, prin sentința civilă nr. 642 din 29 noiembrie 2006, a admis excepția netimbrării și a anulat, ca netimbrată, cererea formulată de reclamantul P.V., în contradictoriu cu pârâții B.P. și T.I.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că cererea formulată de reclamant este supusă dispozițiilor art. 2 lit. g) din Legea nr. 146/1997 și că acesta datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 38.186,5 lei și 5 lei timbru judiciar. Reclamantul nu s-a conformat acestei obligații, astfel încât s-a procedat la anularea cererii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul P.V., criticând soluția pentru nelegalitate, susținând că nu are bani să timbreze, urmând să plătească taxă de timbru după obținerea despăgubirilor de la pârât.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul P.V., solicitând admiterea căii de atac și să i se dea posibilitatea de a timbra după ce va încasa banii de la pârâți.

Prin decizia civilă nr. 840 din 06 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant, cu motivarea că instanța de fond a pus în vedere reclamantului obligația de a plăti taxa judiciară de timbru în cuantum de 38.186,5 lei și timbru judiciar de 5 lei, iar acesta nu s-a conformat.

Împotriva deciziei menționate mai sus a declarat recurs reclamantul P.V. care a susținut că instanța de apel a apreciat injust circumstanțele care au dus la acordarea despăgubirilor solicitate de reclamant, invocând dispozițiile art. 489 și art. 385

15

C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 87 din 22 ianuarie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, a admis recursul declarat de recurentul-reclamant P.V. împotriva deciziei civile nr. 840/06 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosar nr. 14201/30112006, în contradictoriu cu intimații-pârâți B.P. și T.I., a casat decizia tribunalului, a admis apelul formulat de reclamantul P.V., a desființat sentința civilă nr. 642 din 26 noiembrie 2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, în Dosarul nr. 14201130112006 și a trimis cauza spre rejudecare instanței competente, ca instanță de fond, respectiv Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1064 din 30 septembrie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului, reținând în considerente, având în vedere decizia nr. 778 din 12 mai a Curții Constituționale, publicată în 6 iulie 2009, cu privire la timbrajul acțiunii pentru despăgubiri ce vizează prejudicii morale, că reclamantul nu datorează taxa de timbru solicitată anterior acestei decizii.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul, având în vedere că precizările de la filele 23 și 27 nu sunt o completare a acțiunii, că obiectul și cauza acțiunii privesc fapte din 2004 și că acțiunea a fost înregistrată în anul 2006, a reținut că, în cauză, termenul de 3 ani pentru formularea cererii a fost respectat ( potrivit dispozițiilor art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958 ).

Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că reclamantul nu a produs dovezi în susținerea celor arătate în acțiunea înregistrată în 2006.

Referitor la înscrisurile de la filele 28-43, acestea dovedesc acțiunile penale ale reclamantului, finalizate irevocabil, și care privesc fapte din 1994, iar nu din 2004, dată indicată atât în cererea inițială, cât și în cererea de la fila 10 din prezentul dosar.

Cât privește faptele din 1994, acestea au format obiectul cercetărilor în 1996-1998 și nu s-a putut reține vreun motiv pentru care reclamantul a depășit termenul de 3 ani de la comunicarea soluțiilor penale pentru formularea acțiunii civile.

Prin raportare la rezoluția Parchetului din 30 iunie 2006, nu există nicio probă privind fapte ilicite ale pârâților în legătură cu acest act.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel P.V., susținând că în fața instanței de apel i-a fost încălcat grav dreptul la un proces echitabil.

A arătat apelantul că s-a comis un abuz în serviciu contra intereselor persoanei atunci când s-a luat măsura administrativă a netimbrării cererii de chemare în judecată, pentru ca, ulterior, să fie avută în vedere decizia Curții Constituționale nr. 778/2009.

A mai precizat apelantul - reclamant că a probat cererea sa susținută în drept pe dispozițiile art. 998 și 1169 C. civ.

Ulterior, prin concluziile scrise depuse la 16 februarie 2010, apelantul - reclamant a invocat încălcarea dispozițiilor art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În apel nu au fost administrate probe noi.

Prin decizia civilă nr. 118/ A din 16 februarie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul P.V.

Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, având în vedere dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a constatat că apelul declarat de reclamantul P.V. nu este fondat pentru următoarele considerente:

Având în vedere că cererea de chemare în judecată a avut ca obiect obligarea pârâților B.P. și T.M. la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând daune morale și că, ulterior, pretențiile solicitate au fost precizate la valoarea de 3.500.000 lei. tribunalul a reținut, în mod corect, că reclamantul nu a produs dovezi de natură a conduce la admiterea acțiunii prin raportare la dispozițiile art. 998 C. civ.

Reglementând răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, Codul civil român nu se referă expres și la existența unei forme de răspundere patrimonială pentru daunele morale. O asemenea modalitate a fost admisă pe cale jurisprudențială, recunoscută legislativ, implicit, începând cu Legea nr. 146/1997 (art. 15 lit. f)1).

Simpla invocare a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la modalitatea de soluționare a cererii de chemare în judecată într-un prim ciclu procesual (determinată de opinia instanței asupra incidenței Legii nr. 146/1997), nu a condus la concluzia că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât acesta a beneficiat de o judecată asupra fondului, fără a fi vătămat prin vreo atingere adusă accesului liber la justiție, ca element fundamental al dreptului pretins încălcat.

Curtea a avut în vedere, în ceea ce privește aplicarea prevederile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că această împrejurare a fost invocată prin concluziile scrise depuse de reclamant după reținerea cauzei în pronunțare, astfel încât aceste apărări nu au putut face obiectul analizei în faza procesuală a apelului.

Împotriva deciziei respective,a la data de 08 martie 2010, a declarat recurs reclamantul P.V., criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, care să fie schimbată în totalitate, admițându-i-se acțiunea civilă în pretenții, așa cum a fost formulată.

Prin motivele de recurs depuse la aceeași dată, a criticat decizia instanței de apel, susținându-se că au fost încălcate prevederile art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, iar, pe de altă parte, procesul a fost soluționat fără a se intra în cercetarea fondului.

În drept, și-a întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc. civ.

Ulterior, pe data de 6 decembrie 2010, recurentul-reclamant a depus la dosar o cerere intitulată „Motivele cererii de completare dispozitiv recurs”, cerere prin care a dezvoltat motivele arătate inițial.

Analizând recursul declarat de reclamant, Înalta Curte constată faptul că este nulă calea de atac formulată de acesta, avându-se în vedere considerentele ce se succed:

Astfel, dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. stipulează faptul că - cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea acestora într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

În speță, deși recurentul a invocat aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., dezvoltarea motivelor de recurs arătate în cuprinsul cererii nu pot fi încadrate în niciunul din cazurile de modificare menționate de către reclamant.

De asemenea, recurentul s-a rezumat doar a face trimitere la încălcarea prevederilor art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, precum și la faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 297 C. proc. civ., soluționând procesul fără a intra în cercetarea fondului, însă, practic, nu a adus critici deciziei recurate prin prisma textelor de lege invocate.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurent a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

Succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Avându-se în vedere faptul că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurent nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamant, în conformitate cu art. 302

1

alin. 1 lit. c) C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivele de recurs formulate de către recurent pe data de 6 decembrie 2010, Înalta Curte nu le va lua în considerare întrucât au fost depuse cu depășirea termenului prevăzut de art. 301 și aer. 303 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul P.V. împotriva deciziei civile nr. 118/ A din 16 februarie 2010 a Curții de București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2010.