ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4079/2013

Deliberând, în condițiile art. 256

alin. (1) C. proc. civ., asupra contestației în anulare;

Prin

decizia civilă nr. 4685 din 21 iunie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția 1 civilă, a respins ca nefondate

recursurile declarate de reclamantul C.I.A. și de pârâta SC T.H.R.M.N. SA împotriva

deciziei n. 346/C din 5 iulie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a

reținut, cu privire la recursul declarat de reclamant, că în primul ciclu procesual

s-a stabilit că obiectul cauzei pendinte îl constituie cererea reclamantului de

restituire în natură a terenului în suprafață de 196,72 mp, că notificarea din

8 iulie 2005 a fost formulată în termen; că reclamantul, în calitate de persoană

îndreptățită, are dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul a cărui restituire

a solicitat-o și că pârâta SC T.H.R.M.N. SA are calitatea de unitate deținătoare.

Instanța de apel, respectând principiul

disponibilității prevăzut de art. 129 C. proc. civ., în conținutul căruia intră,

așa cum corect s-a reținut, dreptul reclamantului de a determina limitele cererii

de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfășura judecata

cu privire la obiect și părți, a procedat la administrarea de probe noi pentru a

stabili în mod concret măsurile reparatorii ce se cuvin celui îndreptățit.

În

circumstanțele cauzei pendinte, pe deplin stabilite și consemnate

în expunerea de motive, s-a apreciat că reclamantul nu poate beneficia de restituirea

în natură a terenului, întrucât imobilul în litigiu a fost înstrăinat, astfel că

singura variantă a fost acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, fapt pentru

care unitatea deținătoare a fost obligată să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Hotărârea pronunțată nu poate fi astfel

criticată pe temeiul prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

întrucât tocmai în considerarea noțiunii de proces echitabil, ce presupune cu necesitate

ca o instanță de judecată să examineze în mod real problemele care i-au fost supuse

atenției, au fost configurate circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, începând

cu aspectele referitoare la învestirea instanței, de ordin procedural, până la chestiunile

ce țin de fondul raportului juridic dedus judecății.

Instanța de apel a respectat întrutotul

și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ținând cont de dispozițiile obligatorii

ale instanței supreme, întrucât „hotărârile instanței de recurs asupra problemelor

de drept dezlegate precum și a necesității administrării de noi probe sunt obligatorii

pentru judecătorii fondului”, notificarea a fost formulată în termen; reclamantul,

în calitate de persoană îndreptățită, are dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul

a cărui restituire a solicitat-o; pârâta SC T.H.R.M.N. SA are calitatea de unitate

deținătoare.

În

privința administrării de noi probatorii, instanța de apel

a avut în vedere atât pretenția concretă a reclamantului referitoare la identificarea

cât mai corectă a măsurilor reparatorii ce i se cuvin pentru terenul în suprafață

de 196,72 mp, cât și principiul disponibilității, astfel cum, prin propria sa voință,

reclamantul l-a valorificat în contextul cauzei pendinte.

În

jurisprudența instanțelor de judecată s-a stabilit că regimul

juridic al reparației pentru imobilele aflate în patrimoniul societăților comerciale

care sunt privatizare integral sau într-o proporție ce nu permite aplicarea

art. 21 din lege și au făcut obiectul unor proceduri de privatizare îndeplinite

cu respectarea legii, impune soluția acordării măsurilor reparatorii prin echivalent.

Cu privire la nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare nr. 1557 din 27 iunie 2003, s-a reținut corect că doctrina

și jurisprudența instanțelor au definit deja noțiunea de bună-credință, prin prisma

prevederilor de principiu ale art. 1898 C. civ., ca fiind acea convingere a posesorului

că persoana de la care a dobândit bunul, avea toate însușirile cerute de lege pentru

a-i transmite proprietatea.

Cum buna-credință se presupune întotdeauna,

sarcina probei revine celui ce invocă existența relei-credințe. în speță, prezumția

de bună-credință nu a fost răsturnată de către reclamant.

Prevederile art. 1898 C. civ. au valoare

de principiu, ele bazându-se pe considerații de echitate și utilitate socială și

dând expresie necesității de a se asigura securitatea dinamică a circuitului civil.

S-a apreciat cu justețe că simpla notificare

adresată autorității locale nu prezumă, în absența unor probe indubitabile, că adevăratul

deținător al unei părți din imobilul solicitat în procedura specială cunoștea demersurile

efectuate de persoana care se consideră îndreptățită la restituire.

Instanțele fondului nu au putut identifica

niciun înscris depus la dosar care să ateste reaua-credință a celor două societăți

la momentul încheierii actului juridic de înstrăinare, câtă vreme momentul determinării

bunei ori relei-credințe se raportează exclusiv la cel al încheierii actului, cu

atât mai mult cu cât reclamantul l-a notificat pe vânzător la doi ani după încheierea

actului.

Prevederile Legii nr. 10/2001 prescriu,

într-adevăr, că imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în

prezent, se restituie în natură, această măsură fiind prioritară în fața oricărei

alte măsuri, însă situația cauzei pendinte nu poate ignora dispozițiile speciale,

favorabile pârâtei, de care aceasta s-a și folosit în apărare.

Nu poate fi primită nici critica întemeiată

pe nesocotirea dispozițiilor art 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform cărora

„sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative

sau juridice este interzisă înstrăinarea sub orice forma a imobilelor notificate”,

față de momentul expedierii notificării către unitatea deținătoare, respectiv data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Cât timp instanța de apel a ținut cont

de dispozițiile obligatorii ordonate de instanța supremă, acestea fiind în mod evident

favorabile recurentului-reclamant, nu se poate susține cu deplin temei că i s-ar

fi creat acestuia o situație mai grea în propria cale de atac, cu atât mai mult

cu cât casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, s-a dispus pentru

suplimentarea probatoriului și stabilirea deplină a situației de fapt.

Chiar dacă recurentul-reclamant a formulat

critici întemeiate în mod formal și pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

din expunerea de motive nu rezultă invocarea vreunui act juridic (în înțelesul lui

de negotium iuris), interpretat greșit de către instanță, dându-i-se conținutului

acestuia o semnificație contrară celei impuse de natura actului.

Împotriva acestei decizii, în termen legal,

a formulat contestație în anulare contestatorul C.I.A.,

solicitând anularea deciziei

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

A invocat dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea contestației a arătat că instanța

de recurs nu a cercetat motivul de modificare privind contestarea valabilității

contractului de vânzare-cumpărare din 27 iunie 2003 încheiat între SC

T.H.R.M.N. SA și SC I. SA și constatarea nulității lui absolute, hotărârea fiind

doar o copiere a altor hotărâri judecătorești date cu ocazia judecării sau rejudecării

cauzei. În motivare nu se regăsește nicio referire cu privire la înscrisurile depuse

la dosar în susținerea acestui motiv de recurs. Anularea unui act juridic este o

chestiune de strictă interpretare, iar din motivarea hotărârii pronunțate în recurs

nu se poate stabili dacă contractul de vânzare-cumpărare în discuție este sau nu

anulabil.

Aplicarea art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 și a normelor metodologice aferente are semnificații imperative care

duc la indisponibilizarea tuturor imobilelor restituibile începând cu 14

februarie 2001, chiar dacă notificarea a fost făcută ulterior, cu scopul primordial

de restituire în natură către adevăratul proprietar. Pe cale de consecință, orice

act de înstrăinare a unui imobil retrocedabil, încheiat după data de 14

februarie 2001 este nul. De rezolvarea acestui capăt de cerere, care constituia

unul din motivele de modificare sau casare a depins soluția dată de Înalta Curte,

întrucât s-a dat o soluție greșită neanalizându-se valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare.

De aceea, solicită rejudecarea cauzei,

cu cercetarea și analizarea motivelor de recurs invocate și nerezolvate nemotivat

de instanța supremă, ținându-se cont și de dezlegările obligatorii din primul ciclu

procesual, referitoare la stabilirea în mod unitar a măsurilor reparatorii ce se

cuvin reclamantului, în calitate de persoană îndreptățită, pentru terenul aferent

construcției, având în vedere măsurile reparatorii ce se vor acorda pentru vila

R.M.

Contestatorul a făcut, de asemenea, o serie

de considerații cu privire la fondul cauzei, pentru a fi avute în vedere cu ocazia

rejudecării.

Prin concluziile orale formulate la termenul

din 26 septembrie 2013, precum și prin concluziile scrise depuse la același termen,

contestatorul a înțeles să invoce explicit încă un motiv de contestație în anulare,

constând în eroarea materială strecurată în motivarea deciziei atacate, de natură

să arunce o altă lumină asupra dezlegării pricinii, în sensul că instanța de recurs

a reținut că imobilul a fost înstrăinat în anul 1994, iar nu în anul 2003, după

apariția Legii nr. 10/2001, dată în raport cu care operase indisponibilizarea cu

caracter obligatoriu a imobilului notificat.

Analizând contestația în anulare, în raport

de prevederile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată,

urmând a fi respinsă, pentru considerentele ce succed:

Art. 318 C. proc. civ. dispune: „Hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l

numai parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare.”

Mai întâi, Înalta Curte observă că singurul

motiv de contestație în anulare ce urmează a fi analizat este cel formulat prin

cererea din 27 februarie 2013, prin care s-a exercitat calea de atac extraordinară.

Formularea unui nou, motiv de contestație

în anulare cu ocazia dezbaterilor pe fond nu poate învesti în mod legal instanța,

atâta vreme cât, potrivit dispozițiilor art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc.

civ.: „împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale

de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data

când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de

la data când hotărârea a rămas irevocabilă.”

Or, față de data pronunțării hotărârii

atacate, respectiv 21 iunie 2012, formularea unui nou motiv de contestație în anulare

la 26 septembrie 2013 apare ca tardivă.

Nu în ultimul rând, pretinsa eroare materială,

nu se află în partea din considerente în care instanța analizează motivele de recurs,

ci în partea în care sunt rezumate hotărârile pronunțate în ciclurile procesuale

anterioare, așadar fără relevanță pentru hotărârea pronunțată în recurs.

Motivele invocate prin cererea introductivă

nu pot fi primite.

În

analizarea susținerilor contestatorului trebuie făcută distincția

între motivele de casare și argumentele arătate în sprijinirea acestor motive. Art.

318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de

casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt și de drept

indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate unui motiv

de modificare sau de casare. Instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele

folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare pentru a răspunde printr-un

considerent comun.

Astfel, este suficient ca instanța de recurs

să arate considerentele pentru care a găsit că motivul de casare este neîntemeiat,

chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentului. În situația în care mai

multe motive de recurs au fost discutate și respinse în bloc, prin analizarea lor

sistematică, dispozițiile art. 318 C.

proc. civ. nu-și găsesc aplicarea.

Prin decizia atacată, instanța de recurs

a analizat punctual problematica bunei credințe a părților la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu, față de capătul de cerere privind

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 27 iunie 2003, iar în

acest context a analizat și regimul juridic al imobilelor aflate în patrimoniul

societăților comerciale care sunt privatizate integral sau într-o proporție ce nu

permite aplicarea art. 21 din lege și au făcut obiectul unei proceduri de privatizare

îndeplinite cu respectarea legii. Așadar, motivul de recurs formulat de reclamant

privind nulitatea actului de vânzare-cumpărare din 27 august 2003 din perspectiva

art. 21 din Legea nr. 10/2001 a fost analizat sistematic în decizia contestată.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondătă contestația în anulare

formulată de contestatorul C.I.A. împotriva deciziei civile nr. 4685 din 21 iunie

2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publicat astăzi 26

septembrie 2013.