ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4690/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4690/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 55/CA din 15

februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal, a fost admisă, în parte,

contestația reclamantei SC P.T. SRL în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. -

Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea și a anulat Decizia nr. 71/2007

emisă de D.G.F.P. Tulcea pentru suma de 27.750 RON reprezentând TVA colectată

aferentă transportului mărfurilor importate și 8.484 RON reprezentând TVA

colectată aferentă transportului intracomunitar de bunuri, precum și a

accesoriilor aferente acestor sume, cu consecința anulării actelor care au stat

la baza emiterii Deciziei nr. 71/2007 dar și a actelor subsecvente în limita

sumelor mai sus arătate. S-a luat act de renunțarea la cererea de suspendare și

a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs reclamanta SC P.T. SRL Jurilovca și pârâta Agenția

Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice

Tulcea.

În motivarea cererii

sale de recurs, reclamanta SC P.T. S.R.L. Jurilovca a invocat în esență

următoarele:

- în mod nelegal și

netemeinic instanța de judecată a admis în parte acțiunea reclamantei, fără a

soluționa toate problemele invocate și nu s-a pronunțat asupra excepției de

nelegalitate invocate, înlăturând concluziile raportului de expertiză;

- se arată că

instanța nu s-a pronunțat asupra faptului că cel care a efectuat controlul nu

poate participa sub nici o formă la soluționarea contestației, în acest sens

fiind invocată excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 71/7 noiembrie 2007;

- instanța de fond nu

s-a pronunțat asupra nelegalității actului administrativ ca urmare a emiterii

acestuia de un organ necompetent, arată recurenta că în cauză trebuia să

soluționeze contestația Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din

cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală - întrucât suma totală

reținută în decizia contestată era de 1.001.854 RON;

- în mod eronat a

apreciat instanța de fond că celelalte sume reținute în raport și decizia de

impunere și care exced sumei de 585.525 RON nu au făcut obiectul contestației

și apoi a Deciziei nr. 71/2007 și nu pot fi analizate de instanță, deși s-au

încuviințat obiective pentru expertiza contabilă.

Or, arată recurenta

că a solicitat anularea deciziei de impunere în tot și nu în parte, astfel

încât în conformitate cu pct. 2.1. din Ordinul Agenției Naționale de

Administrare Fiscală nr. 519 din 27 septembrie 2005 contestația se consideră

făcută împotriva tuturor sumelor.

Instanța de fond a

soluționat greșit problema sumelor reprezentând TVA pentru realizarea

investiției L., a lucrărilor la depozitul de pește din București și TVA aferent

prestațiilor la nava P., considerând că au fost legal calculate de organul

fiscal și înlăturând expertiza contabilă.

În drept, cererea se

întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii

de recurs, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea arătat în esență

următoarele:

Instanța de fond nu a

analizat pe deplin fondul cauzei, pronunțând o soluție greșită.

Privind suma de

27.750 RON se arată că din documentele deținute de contestatoare nu s-a putut

reține includerea valorii transportului în valoarea în vamă a bunurilor

importate, întrucât actele în cauză fac dovada transportului transfrontalier

dar nu și dovada includerii acestei operațiuni în valoarea bunului în vamă.

Cu privire la suma de

8.484 RON instanța a reținut că aceasta a fost în mod eronat stabilită de

organul fiscal în sarcina reclamantei.

Se arată că deși

reclamanta putea beneficia de scutire de TVA pentru transportul aferent

exportului, această scutire nu poate opera întrucât reclamantul nu a depus

toate documentele menționate de art. 5 alin. (2) din Ordinul nr. 2222/2006.

A mai arătat

recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice Tulcea că în mod netemeinic și

nelegal a admis cererea privind cheltuielile de judecată, nefiind reținută

culpa procesuală, reaua-credință sau exercitarea abuzivă a drepturilor

procesuale.

În drept, cererea de

recurs s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 1077

din 28 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, au fost respinse ca nefondate recursurile

declarate.

Instanța de recurs,

pentru a motiva această soluție a reținut că:

În ceea ce privește

recursul reclamantei SC P.T. SRL, Înalta Curte a constatat că este nefondat.

Excepția de

nelegalitate a Deciziei de soluționare a contestației nr. 71 din 7 noiembrie

2007 a fost socotită de instanța de fond ca fiind un motiv ce privește

nelegalitatea acestui act administrativ - în sensul larg al art. 1 din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, nefiind incidente dispozițiile art.

4 din Legea nr. 554/2004 - pentru considerentul că reprezintă însăși obiectul

acțiunii ce face analiza instanței de fond. După soluționarea unei asemenea

excepții, motiv de nelegalitate practic nu mai există un act administrativ care

să fie soluționat pe fond în accepțiunea art. 4 alin. (1) din Legea nr.

554/2004.

Nelegalitatea

Deciziei nr. 71/2007 ca urmare a emiterii acesteia de către un organ fiscal

necompetent - nu se poate reține. În primul rând, se observă că instanța de

fond a motivat cu privire la acest aspect în mod corect că organul fiscal a

soluționat contestația privind suma de 568.825 RON și în limitele învestirii

sale și a normelor de competență.

S-a reținut că

accesoriile sunt aferente obligației fiscale în principal stabilite și sunt

variabile în funcție de data efectivă a executării datoriei principale (art.

108 din O.G. nr. 92/2003). Prin urmare Direcția Generală a Finanțelor Publice

Tulcea era competentă să soluționeze contestația conform art. 209 alin. (1) din

O.G. nr. 92/2003.

Referitor la

soluționarea contestației împotriva Deciziei nr. 44/2008 și a RIF nr. 8090/2007

de către aceeași persoană care a efectuat controlul, nu este susținută, în

condițiile în care RIF și decizia de impunere sunt emise și semnate de

reprezentanții autorității - consilier superior - econ. C.D. și inspector

asistent econ. N.M., avizați de șef serviciu econ. R.M. iar Decizia de

soluționare nr. 71/2007 a fost avizată de director executiv econ. C.M.

Împrejurarea că

argumentele folosite în soluționarea contestației sunt similare sau identice,

nu reprezintă un motiv de incompatibilitate prevăzut de lege.

În ceea ce privește

nesoluționarea de către instanța de fond a acțiunii privind celelalte sume care

exced sumei de 585.525 RON - întrucât nu au făcut obiect al contestației și al

Deciziei nr. 71/2007 - s-a reținut că din modul de formulare al contestației

reclamantei nu rezultă că au fost contestate și celelalte sume la care se

referă reclamanta recurentă.

Recurenta-reclamantă,

a invocat prevederile pct. 2.1. din ordinul A.N.A.F. nr. 519/2005 potrivit

căruia "În situația în care contestatorul precizează că obiectul

contestației îl formează actul administrativ atacat fără a menționa (...)

cuantumul sumei totale contestate, individualizată pe feluri de impozite, taxe,

datorie vamală, contribuții și accesorii aferente acestora sau măsurile pe care

le contestă, contestația se consideră formulată împotriva întregului act

administrativ fiscal".

Însă potrivit pct.

2.4. din același act normativ "Organul de soluționare competent nu se

poate substitui contestatorului cu privire la motivele de fapt și de drept

pentru care s-a contestat actul administrativ-fiscal respectiv".

Prin urmare,

recurenta-reclamantă a specificat suma contestată și motivele contestației -

respectiv TVA accesorii - pentru sumele individualizate astfel:

- 27.750 RON - TVA

aferentă operațiunilor de transport mărfuri importate,

- 8.484 RON - TVA -

pe transport internațional de mărfuri,

- 469.945 RON - TVA -

investiție L.,

- 34.515 RON -

investiție P.,

- 23.066 RON -

investiții depozit București,

- 5.065 RON -

investiție magazin București

totalizând suma de 568.825 RON și accesorii

aferente.

Prin Decizia nr.

71/2007 - organul de soluționare a contestației s-a referit strict la sumele

individualizate contestate și motivele invocate, în conformitate cu prevederile

legale, iar instanța de fond nu se poate pronunța asupra legalității

operațiunilor înaintea organului fiscal competent.

Argumentele

recurentei-reclamante privind nelegala înlăturare de către instanța de fond a

expertizei contabile referitoare la TVA pentru realizare investiție L., a

lucrărilor la depozitul și magazinul din București, pentru prestațiile aferente

navei P. - nu au fost reținute.

Instanța de fond a

apreciat corect că, faptul că reclamanta este acționar la SC T.A. nu o

îndreptățește să deducă TVA pentru lucrările de construcții efectuate de altă

societate pentru că nu era beneficiara lucrărilor și trebuie să respecte

prevederile art. 145 C. fisc.

Aceleași argumente au

fost reținute corect și în privința TVA aferentă prestațiilor la nava P. și la

depozitul, magazinele din București - în sensul că au reprezentat prestări

servicii în favoarea altei persoane și nu au fost emise facturi, nu au fost

respectate dispozițiile privind aportul în natură.

În ceea ce privește

recursul Direcției Generale a Finanțelor Publice - s-a reținut că este de

asemenea nefondat pentru considerentele următoare:

Referitor la suma de

27.750 RON, s-a apreciat că în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 143 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003 - privind

scutirea de TVA pentru transporturile de mărfuri importate a cărei

contravaloare a fost inclusă în valoarea de vamă.

Astfel, potrivit

dispozițiilor mai sus enunțate, scutirea se justifică cu contractul încheiat cu

importatorul, casa de expediție ori cu furnizorul din străinătate, copie de pe

carnetul TIR sau de pe documentul de tranzit comunitar T, documentul de

transport internațional din care să rezulte că bunurile transportate prin

import sau copie de pe acestea pentru casele de expediție.

Nu există vreo dovadă

că recurenta-reclamantă nu a inclus valoarea transportului în valoarea în vamă

a bunurilor importate, iar aceasta din urmă a depus înscrisurile pentru a

dovedi scutirea de TVA.

În ceea ce privește

suma de 8.484 RON, s-a constatat că nu este incidentă dispoziția art. 5 alin.

(2) din Ordinul nr. 2222/2006, întrucât nu este vorba de un transport care se

referă la importul de mărfuri, ci, după cum rezultă din documente, este vorba

de un transport de stuf în alte state comunitare.

Referitor la

cheltuielile de judecată, s-a constatat că având în vedere cuantumul acestora

și totodată admiterea în parte a acțiunii, nu sunt motive pentru respingerea

sau modificarea cuantumului acestora, instanța de fond a făcut o corectă

aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Împotriva Deciziei

nr. 1077 din 28 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost

formulată contestație în anulare de către SC P.T. SRL și a solicitat admiterea

contestației în anulare, retractarea Deciziei nr. 1077 din 28 februarie 2012 și

fixarea unui termen pentru retractarea recursului, fiind invocate dispozițiile

art. 318 C. proc. civ.

În ceea ce privește

greșelile materiale s-a avut în vedere eroarea comisă de instanță în aprecierea

neîndeplinirii condițiilor art. 145 și 155 C. fisc., cu privire la deducerea

TVA-ului aferent lucrărilor de investiții la Complexul hotelier L. deoarece

instanța de recurs a preluat și a perpetuat greșeala materială comisă de

judecătorul fondului care a apreciat în mod eronat că pentru efectuarea

lucrărilor ce au făcut obiectul investiției nu a fost emisă factura fiscală,

fără a observa că există factura fiscală seria X aferentă lucrărilor în

discuție.

Din interpretarea

dispozițiilor art. 304

1

teza finală coroborat cu art. 316 și cu

aplicarea art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanța de recurs avea

posibilitatea și obligația de a analiza cauza sub toate aspectele, atât prin

prisma motivelor de recurs invocate în mod expres, cât și a apărărilor de fond,

chiar nereluate în motivarea căii de atac, iar instanța de control judiciar a

omis a se pronunța asupra unor motive de casare ce vizau atât nelegalitatea cât

și netemeinicia sentinței Curții de Apel Constanța.

Astfel, prin Decizia

nr. 71 din 7 noiembrie 2007 a A.N.A.F. - D.G.F.P. Tulcea a reținut că lucrările

efectuate la Complexul Hotelier L. nu pot fi încadrate în categoria investiții

pentru că la 7 noiembrie 2011 nu era majorat capitalul social al SC T.A. SA,

deși la dosar s-a depus Hotărârea AGA nr. 4 din 5 octombrie 2007, iar faptul că

aceasta a fost înregistrată la un an după finalizarea investiției nu duce la

pierderea dreptului de deducere TVA pentru că legea nu prevede un termen limită

în acest sens.

S-a solicitat

admiterea contestației în anulare, retractarea Deciziei nr. 1077 din 28

februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, și fixarea unui termen pentru rejudecarea recursului.

După examinarea

motivelor contestației în anulare se constată că aceasta este nefondată pentru

următoarele considerente:

Obiectul contestației

în anulare îl constituie Decizia nr. 1077 din 28 februarie 2012 a Înaltei

Curți, prin care au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de SC P.T.

SRL Jurilovca și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală

a Finanțelor Publice Tulcea împotriva Sentinței civile nr. 55/CA din 15

februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, iar contestația

în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere

însăși instanței care a pronunțat hotărârea atacată în cazurile și în condițiile

prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă

judecată.

Conform art. 318 C.

proc. civ. "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, sau

când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare. Dispozițiile alineatului

precedent se aplică în mod corespunzător și în cazul în care judecătoria,

potrivit prevederilor unei legi speciale, judecă în ultimă instanță".

Prin urmare, textul

se referă la două motive de contestație în anulare:

- hotărârea dată este

rezultatul unei greșeli materiale;

- instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze

recursul dintre motivele de modificare sau de casare.

În motivele

contestației în anulare s-au făcut referiri la ambele motive.

În privința

contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C.

proc. civ., aceasta va fi respinsă pentru că nu suntem în prezenta unei greșeli

materiale.

Acest text se referă

la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării

recursului ori erori pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea

fondului.

Este un text de

excepție iar noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv.

Noțiunea de greșeală

materială se referă la greșeli materiale cu caracter procedural care să ducă la

pronunțarea unei soluții eronate, dar care să vizeze confundarea unor elemente

sau date materiale iar nu "greșelile de judecată" pentru că s-ar

ajunge la anularea unei hotărâri irevocabile și la judecarea, încă odată, a

recursului.

Toate aspectele

invocate de contestatoare în contestațiile în anulare nu vizează greșeli materiale

în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., ci ele vizează

fondul cererii, astfel că va fi respinsă contestația în anulare.

Nu vor fi reținute

nici argumentele contestatoarei potrivit cărora instanța de recurs a omis să se

pronunțe asupra unor motive de casare ce vizau nelegalitatea cât și

netemeinicia sentinței atacate.

Mai întâi, se poate

observa că nu au fost indicate motivele de casare ce au fost omise de către

instanța de fond a fi analizate sau a se pronunța, ci s-a invocat o problemă de

fond a cauzei ce a fost analizată de instanța de recurs arătându-se că instanța

de fond a apreciat că faptul că reclamanta este acționar la SC T.A. nu o

îndreptățește să deducă lucrările de construcții efectuate de altă societate și

trebuia să respecte prevederile art. 145 C. fisc.

Contestatoarea nu a

făcut diferența între motivele de casare și argumentele arătate în sprijinul

acestor motive.

Art. 318 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din

motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de

fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt

întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs

este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui

motiv de casare și să răspundă printr-un considerent comun.

Susținerile din

motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de

recurs deja analizate de instanța ce a soluționat recursul, prin acestea

dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului.

De altfel, din modul

de redactare, dar și din conținutul motivelor contestației în anulare,

contestatorul tinde la anularea unei hotărâri pentru că, în opinia sa, nu a

fost bine soluționată cauza.

Or, motivele invocate

de către contestator nu pot fi încadrate în textele de lege invocate drept

temei al căii de atac exercitate în cauză.

Înalta Curte are în

vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant,

Curtea reamintește faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina

redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de

a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea

semnificația unui "apel-recurs deghizat" ci trebuie să fie

justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară

de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre

este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența

unui "defect fundamental". De asemenea Curtea, permanent subliniază

că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea

principiului res judicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri

definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil,

reglementat de art. 6 din Convenție (cauza Mitrea vs. România, 26105 din 03

Hotărârea din 29 iulie 2008).

De aceea, în baza

art. 320 C. proc. civ., va fi respinsă contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de SC P.T. SRL împotriva Deciziei nr. 1077 din 28

februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - GV