ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3931/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3931/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă

Camera de Comerț și Industrie a României sub nr. 455 din 02 septembrie 2007

reclamanta CNADNR a solicitat, în contradictoriu cu pârâta liderul asocierii SC

Construcții Generale România SA obligarea acesteia la restituirea sumei totale

de 2.307.000 RON reprezentând penalități privind neexecutarea la termen a

lucrărilor astfel cum s-au prevăzut în graficul de execuție fizic și în oferta

tehnico-economică conform Contractului de execuție nr. 1.930/2002 -

"Reabilitare primară DN 1D Albești - Urziceni" și contract de

execuție nr. 1931/2002 - "Reabilitare primară DN 14 km 0+000 - km 89+850

Sibiu-Sighișoara".

În

motivarea în fapt a cererii reclamanta a arătat, în esență, că prin Contractul

de execuție lucrări nr. 1930/2002 - "Reabilitare primară DN 1D Albești -

Urziceni" încheiat între CNADNR și asocierea C.G.R. "Construcții

Generale România", I.S. Roma și SC "I." SRL în calitate de executant,

aceasta s-a obligat să execute în întregime și să predea achizitorului

lucrările pentru obiectivul "Reabilitare primară DN 1D Albești -

Urziceni" ce fac obiectul contractului, complet terminate, în condițiile

calitative și cantitative prevăzute în lege și în conformitate cu obligațiile

asumate prin prezentul contract.

De

asemenea, prin Contractul nr. 1931/2002 "Reabilitare primara DN 1D Albești

- Urziceni" încheiat între CNADNR și Asocierea CGR Construcții Generale

România, I.S. Roma și SC "S." SRL în calitate de executant, aceasta

s-a obligat sa execute în întregime și să predea achizitorului lucrările pentru

obiectivul "Reabilitare primară DN 14 km 0+000- km 89+850 Sibiu -

Sighișoara" ce fac obiectul contractului, complet terminate, în condițiile

calitative și cantitative prevăzute în lege și în conformitate cu obligațiile

asumate prin prezentul contract.

A

mai susținut că, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (2) din contracte

"Lucrările trebuie să se deruleze conform graficului general de execuție

și să fie terminate la data stabilită. Datele intermediare prevăzute în

graficul de execuție se consideră date contractuale" iar în conformitate

cu prevederile art. 23.1 din contracte beneficiarul are dreptul de a deduce din

prețul contractului ca penalități o sumă echivalentă cu 0,1% pentru lucrările

execute peste termenele stabilite în graficul de lucrări.

Calculul

penalităților s-a făcut conform art. 23.1 din contractele de execuție care

stipulează dreptul achizitorului de a percepe penalități, coroborat cu art.

14.2 care prevede respectarea termenelor intermediare ca termene contractuale,

iar penalitățile au fost calculate pentru diferența dintre lucrările ce

trebuiau executate conform graficului și lucrările executate conform

situațiilor de lucrări.

În

urma verificării modului de derulare a contractelor de execuție s-au constatat

întârzieri privind executarea la termen a contractelor mai sus menționate, iar

în urma calculării acestor penalități s-au emis: factura nr. 5587671 din 22

septembrie 2006 pentru suma de 2.307.000 RON.

La

data de 26 septembrie 2006 prin adresa nr. 93/15850 s-au comunicat liderului

asocierii SC "CGR Construcții Generale" SA factura și modul de calcul

al penalităților, factură ce a fost returnată și neacceptată la plată.

În

ceea ce privește termenul de prescripție, s-a arătat că acesta curge de la

nașterea dreptului, respectiv data întocmirii Raportului "Comisiei de

analiza și determinare a penalităților pentru neîndeplinirea în termen a

lucrărilor aferente contractelor de Reabilitare primară a drumurilor

naționale" ce a fost înființată prin Decizia Directorului General al

CNADNR nr. 298 din 19 septembrie 2006, iar raportul datează din 20 septembrie

contractele se aflau în perioada de garanție.

În

drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 23.1 și art. 14.2 din

Contractul nr. 1930/2002 și art. 23.1 și art. 14.2 din Contractul nr.

1931/2002, coroborat cu art. 1073 - 1075 C. civ.

Prin

Sentința arbitrală nr. 59 din 18 martie 2010 pronunțată de Tribunalul arbitral

al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și

Industrie a României a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune

și respinsă acțiunea formulată de reclamantă ca fiind prescris dreptul la

acțiune.

Pentru

a pronunță această sentință Curtea de arbitraj internațional a reținut în

esență că, în speță, în temeiul art. 7 alin. (1) și (1

2

) din

Decretul nr. 167/1958, coroborate cu art. 14.2 și art. 23.1 din Contractele nr.

1930 și 1931/2002, prescripția dreptului la acțiune privind plata penalităților

de întârziere pentru nerespectarea de către pârâtă a graficului de execuție

începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă,

respectiv din ziua următoare celei în care penalitatea calculată pe fiecare zi

de întârziere este datorată, iar nu de la data expirării termenului

(intermediar) de execuție ori de la data finalizării lucrărilor neexecutate în

termen - interval în care curg și se calculează penalitățile de întârziere, și,

cu atât mai mult, nici de la data recepției lor finale ori de la data încetării

contractului prin împlinirea termenului, după caz.

Pentru

aceste motive s-a apreciat că nu poate fi reținută susținerea reclamantei, în

sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 20

septembrie 2006, respectiv de la data întocmirii Raportului "Comisiei de

analiză și determinare a penalităților pentru neîndeplinirea în termen a

lucrărilor aferente contractelor de Reabilitare primară a drumurilor naționale",

comisie înființată prin Decizia Directorului General al CNADNR nr. 298 din 19

septembrie 2006, întrucât, pe de o parte, începutul prescripției este fixat în

mod expres de lege (art. 7 alin. (3) și art. 12 din Decretul nr. 167/1958), iar

pe de altă parte, dacă s-ar reține această dată ca fiind momentul de la care

începe să curgă termenul de prescripție, s-ar ajunge la concluzia că momentul

nașterii dreptului la acțiune putea fi determinat exclusiv de voința

reprezentanților reclamantei, concluzie care contravine dispozițiilor

imperative ale Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Cât

privește momentul începutului prescripției, în speță, din calculul

penalităților pentru lucrări neexecutate întocmit de către reclamantă, rezultă

că primele termene, 30 septembrie 2003 și 30 octombrie 2003, nu sunt termenele

intermediare de executare a lucrărilor, stabilite potrivit graficului de

execuție, termene socotite de art. 14.2 "date contractuale" ci înseși

termenele de finalizare a întregii lucrări, astfel cum au fost prorogate prin

acte adiționale încheiate de părți, iar celelalte două termene, 23 iulie 2004

și 18 iulie 2005, sunt termenele la care a avut loc recepția finală a

lucrărilor, conform proceselor-verbale de recepție la terminarea lucrărilor,

termene până la care au fost calculate penalitățile de întârziere.

Împotriva

Sentinței arbitrale nr. 59 din 18 martie 2010 a formulat acțiune în anulare

CNADNR - SA, în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ., solicitând desființarea

acesteia și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la achitarea sumei de

2.307.000 RON reprezentând penalități privind neexecutarea la termen a

lucrărilor, astfel cum s-au prevăzut în graficul de execuție fizic și în oferta

tehnico-economică conform Contractului de execuție nr. 1.930/2002 -

"Reabilitare primară DN 1D Albești - Urziceni" și contract de

execuție nr. 1.931/2002 - "Reabilitare primara DN 14 km 0+000- km 89+850

Sibiu - Sighișoara".

Reclamanta

a susținut cu privire la calificarea eronată a instanței de fond în sensul că

datele contractuale nu reprezintă termene intermediare de executare ale celor

două contracte, că această calificare se încadrează în dispozițiile art. 364

lit. i) C. proc. civ., în sensul că o asemenea calificare încalcă ordinea

publică, bunele moravuri și dispoziții imperative ale legii.

Dispozițiile

art. 14 alin. (2) din cadrul celor doua contracte au fost asumate de ambele

părți, părțile acceptând astfel să considere datele contractuale ca fiind

termene intermediare de execuție.

S-a

mai susținut că nu se poate considera că părțile nu ar fi cunoscut existența

acestor termene intermediare de execuție atâta timp cât intimatul, specializat

în materie de construcții-montaj, și-a asumat atât un grafic de lucrări cât și

situații intermediare de plăți.

În

ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, se susține că

lucrările care făceau obiectul celor doua contracte au avut ambele o durată de

6 luni, inițial, durata care s-a prelungit însă pe parcursul unei perioade mult

mai lungi; cele două procese-verbale la care face referire pârâta nu reprezintă

procese-verbale de recepție finală; termenul de prescripție de la care curge

prescrierea sumelor solicitate este de la nașterea dreptului, respectiv data de

la care compania a cunoscut prejudiciul produs numai de la data semnării

procesului-verbal de recepție al lucrărilor, părțile erau în măsură să facă o

desocotire între sumele plătite de Companie, valoarea lucrărilor executate,

plățile efectuate pe baza situațiilor de lucrări și sumele de restituit sau de

plătit conform H.G. nr. 273/1994.

La

data de 26 septembrie 2006 prin adresa nr. 93/15850 s-au comunicat liderului

asocierii SC "C.G.R. Construcții Generale" SA factura și modul de

calcul al penalităților. Termenul de prescripție în speță, curge de la nașterea

dreptului, respectiv data întocmirii Raportului "Comisiei de analiză și

determinare a penalităților pentru neîndeplinirea în termen a lucrărilor

aferente contractelor de Reabilitare primară a drumurilor naționale" ce a

fost înființată prin Decizia Directorului General al CNADNR nr. 298 din 19

septembrie 2006, iar raportul datează din 20 septembrie 2006.

De

la aceasta data CNADNR a avut cunoștință de prejudiciul cauzat, iar contractele

se aflau în perioada de garanție.

Prin

întâmpinare, pârâta a invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii în

anulare, arătând că niciuna dintre criticile dezvoltate de reclamantă în

cuprinsul acțiunii în anulare nu pot fi subsumate motivelor expres și limitativ

prevăzute în art. 364 C. proc. civ., împrejurare în raport de care acțiunea în

anulare introdusă de CNADNR se impune a fi respinsă ca inadmisibilă, iar pe

fond a solicitat respingerea acțiunii în anulare ca neîntemeiată.

Prin

Sentința civilă nr. 981 din 10 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția

inadmisibilității, invocată de pârâtă și a respins acțiunea în anulare

formulată de reclamanta CNADNR SA ca neîntemeiată, obligând reclamanta la plata

către pârâtă a sumei de 20.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (admise

în parte).

În

privința excepției de inadmisibilitate a acțiunii în anulare, Curtea de apel a

reținut că temeiul de drept invocat este art. 364 lit. i) C. proc. civ., care

prevede că "hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în

anulare pentru unul din următoarele motive (...) i) hotărârea arbitrală încalcă

ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii."

Curtea

de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

României a soluționat cauza constatând prescris dreptul material la acțiune,

excepția prescripției fiind o excepție de ordine publică, iar criticile

reclamantei vizează greșita apreciere a instanței arbitrale în sensul admiterii

excepției, prin urmare prin acțiunea în anulare se invocă motive care se

încadrează pe acest text de lege.

Pe

fondul acțiunii, instanța a reținut următoarele:

Tribunalul

arbitral a constatat, în mod corect, că momentul începutului prescripției,

pentru Contractul de execuție nr. 1930/2002 este 30 septembrie 2003 și

respectiv 30 octombrie 2003 pentru Contractul de execuție nr. 1931/2002, aceste

termene nefiind termene intermediare de executare a lucrărilor, ci înseși

termenele de finalizare a întregii lucrări, astfel cum au fost prorogate prin

acte adiționale încheiate de părți, iar celelalte două termene, 23 iulie 2004

și 18 iulie 2005, sunt termenele la care a avut loc recepția finală a

lucrărilor, conform proceselor-verbale de recepție la terminarea lucrărilor,

termene până la care au fost calculate penalitățile de întârziere.

Potrivit

art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la

"data nașterii dreptului la acțiune", iar potrivit art. 12 din

același act normativ, "în cazul când un debitor este obligat la

prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste

prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită".

Așa

cum rezultă din graficele de execuție și din actele adiționale la cele două

contracte, datele de 30 septembrie 2003 și respectiv 30 octombrie 2003, au fost

stabilite de părți ca momente de finalizare a lucrărilor, nefiind date

intermediare, stipulându-se clar că "lucrările de reabilitare primară

(...) vor fi finalizate până la data de 30 septembrie 2003", în cazul

Contractului nr. 1930/2002, o prevedere asemănătoare existând și la actul

adițional la Contractul nr. 1931/2002, părțile tratând fiecare lucrare ca un

tot unitar, în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 10/1995 privind calitatea

în construcții.

În

ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, se susține că cele

două procese-verbale la care face referire pârâta nu reprezintă procese-verbale

de recepție finală, însă aceste procese-verbale sunt procese-verbale de

terminare a lucrărilor, prin care Comisia de recepție, admite recepția,

potrivit art. 1 din H.G. nr. 273 din 14 iunie 1994 privind aprobarea

Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente

acestora, art. 23.1 din Contractele nr. 1930 și 1931/2002 referindu-se la

termenul de terminare a lucrărilor și nu la procesul-verbal de recepție finală,

la încheierea căruia au fost obligate părțile prin Deciziile arbitrale nr.

252/2008 și nr. 253/2008 pronunțate de Curtea de Arbitraj Comercial

Internațional în dosarele arbitrale nr. 416/2005 și nr. 417/2005.

A

concluzionat instanța de fond că, în mod corect s-a reținut că în raport de

perioada pentru care au fost calculate penalitățile, termenul de prescripție a

drepturilor la acțiune privind plata penalităților aferente Contractelor nr.

1930 și 1931/2002, prin raportare la data introducerii acțiunii arbitrale (02

septembrie 2009), era de mult împlinit, la data de 30 septembrie 2006, dar nu

mai târziu de 23 iulie 2007, pentru penalitățile calculate în temeiul Contractului

nr. 1930/2002 și la data de 30 octombrie 2006, dar nu mai târziu de 18 iulie

2008, pentru penalitățile calculate conform Contractului nr. 1.931/2002.

În

ceea ce privește cererea privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor

de judecată s-a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., apreciindu-se

în raport de complexitatea pricinii și munca depusă de avocat, depunerea

întâmpinării și reprezentarea la două termene de judecată, onorariul în sumă de

39.068 RON, aferent celor două facturi din datele de 17 ianuarie 2011 și 27

octombrie 2010, este nepotrivit de mare, urmând a proceda la micșorarea

acestuia în mod corespunzător, la un cuantum rezonabil.

Împotriva

acestei sentințe au declarat recurs reclamanta C.N.A.D.N.R. SA și pârâta SC

"Construcții Generale România" SA.

Cererea

de recurs formulată de CNADNR SA a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., coroborate cu art. 304

1

C. proc. civ., în

motivarea ei arătându-se în esență că hotărârea curții de apel este lipsită de

temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Criticile au vizat: 1)

greșita apreciere a momentului începutului prescripției de la care se

calculează penalitățile aferente Contractelor nr. 1930 și nr. 1.931/2012

solicitate de autoritatea contractantă și 2) verificarea în concret a

criteriilor prevăzute de art. 274(3) C. proc. civ. pentru acordarea

cheltuielilor de judecată cerute de partea adversă.

Referitor

la excepția prescripției dreptului la acțiune, recurenta a apreciat că se

impune respingerea acesteia având în vedere următoarele:

-

art. 14 alin. (2) din Contract;

-

art. 23.1 din Contract;

-

lucrările care făceau obiectul celor două contracte au avut ambele o durată de

6 luni, inițial, durată care s-a prelungit însă pe parcursul unei perioade mai

lungi;

-

cele două procese-verbale de recepție finală.

Totodată,

prin Deciziile arbitrale nr. 252/2008 și 253/2008 ale Curții de Arbitraj

Comercial Internațional s-a dispus în anul 2008 ca CNADNR SA să procedeze la

încheierea proceselor-verbale de recepție finală în cadrul celor două

contracte, aspect necontestat de pârâtă.

S-a

mai arătat că termenul de prescripție curge de la nașterea dreptului, respectiv

data de la care Compania a cunoscut prejudiciul produs, că numai de la data

semnării procesului-verbal de recepție a lucrărilor părțile erau în măsură să

facă o desocotire între sumele plătite de Companie, valoarea lucrărilor

executate, plățile efectuate pe baza situațiilor de lucrări și sumele de

restituit sau de plătit conform H.G. nr. 273/1994 privind aprobarea

Regulamentului de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente

acestora (art. 1). Termenele intermediare conform contractului, care reprezintă

legea părților potrivit art. 960 C. civ., sunt considerate termene contractuale

astfel că la terminarea contractului se analizează executarea acestuia și se

pot solicita anumite sume sau penalități pentru executarea defectuoasă a

acestuia.

A

apreciat recurenta CNADNR că dreptul său de a solicita obligarea la plata unei

sume reprezentând penalități de întârziere, ca urmare a nefinalizării în termen

a lucrărilor aferente celor două contracte, s-a născut la data de 20 septembrie

2006, data întocmirii Raportului Comisiei de analiză și determinare a

penalităților pentru neîndeplinirea în termen a lucrărilor aferente

contractelor de Reabilitare primară a drumurilor naționale (Comisia înființată

prin Decizia Directorului General nr. 298 din 19 septembrie 2006), mai exact la

data când autoritatea contractantă a avut cunoștință de prejudiciul cauzat.

Or,

prin soluția instanței de fond au fost încălcate prevederile art. 7(1) din

Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data

când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

În

privința modului în care s-au aplicat dispozițiile art. 274(3) C. proc. civ.

pentru cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă, recurenta a apreciat că

aceste cheltuieli au fost acordate într-un cuantum exagerat (20.000 RON) având

în vedere atât valoarea pricinii (2.307.000 RON) cât și proporționalitatea

onorariului de avocat cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în

cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea

litigiului.

Calea

de atac a recursului exercitată de SC CGR Construcții Generale SRL, întemeiată

pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., a vizat numai cererea de

obligare a CNADNR la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă,

subliniindu-se că în mod inechitabil s-a procedat la o diminuare a onorariului

de avocat, ignorându-se, pe de o parte, valoarea litigiului, iar pe de altă

parte, diligența profesională a avocatului care a contribuit la soluționarea

litigiului în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii în anulare

formulate de CNADNR.

Prin

soluția instanței, care a considerat onorariul acordat "nepotrivit de

mare" procedând la reducerea acestuia la un cuantum "rezonabil",

s-a minimalizat calitatea și complexitatea prestației apărătorului, precum și

dificultatea cauzei, a timpului și a volumului de muncă necesar; totodată a

apreciat recurenta-pârâtă ca nerelevant faptul că litigiul a fost soluționat

după două termene de judecată și că atâta vreme cât CNADNR a căzut în pretenții

se impune ca prejudiciul cauzat de acesta să fie recuperat în integralitate de

partea care a câștigat procesul, prin despăgubirea sa cu cheltuielile de

judecată constând în onorariul de avocat conform dovezilor depuse la dosar.

Prin

întâmpinări, atât CNADNR SA cât și SC Construcții Generale România SA au

combătut motivele de recurs ale părții adverse, reiterând motivele aduse în

sprijinul căii de atac exercitate.

Potrivit

argumentelor expuse în practicaua prezentei decizii, Înalta Curte a respins ca

neîntemeiată excepția tardivității recursului declarat de recurenta-pârâtă,

excepție invocată de recurenta-reclamantă CNADNR SA.

Examinând

cauza prin prisma motivelor de recurs prezentate rezumativ, precum și a

normelor legale incidente prin raportare la probatoriul administrat, Înalta

Curte reține că recursurile sunt nefondate și vor fi respinse în consecință,

pentru cele ce vor fi punctate în continuare:

Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost

învestită de către reclamanta CNADNR SA cu acțiunea formulată în contradictoriu

cu pârâta SC Construcții Generale SA (liderul asocierii dintre CGR Construcții

Generale România, I.S. Roma și SC I. SA) pentru anularea Sentinței arbitrale

nr. 59 din 18 martie 2010 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe

lângă Camera de Comerț și Industrie a României, invocându-se ca temei juridic

art. 364(1) lit. i) din C. proc. civ. (Cartea IV - Cap. VIII Desființarea

hotărârii arbitrale), conform căruia "Hotărârea arbitrală poate fi

desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul din următoarele motive:

lit. i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori alte

dispoziții imperative ale legii".

Prin

sentința arătată tribunalul a respins ca fiind prescrisă acțiunea formulată la

data de 2 septembrie 2009 de reclamanta CNADNR SA împotriva pârâtei SC CGR

Construcții Generale SA, acțiune ce a avut ca obiect obligarea pârâtei la

restituirea sumei de 2.307.000 RON reprezentând penalități privind neexecutarea

la termen de către aceasta a lucrărilor astfel cum acestea au fost prevăzute în

graficul de execuție și în oferta tehnico-economică, conform contractelor de

execuție nr. 1930/2002 - "Reabilitare primară DN 1D Albești -

Urziceni" și nr. 1931/2002 - "Reabilitare primară DN 14 km 0+000 km

89+850 Sibiu Sighișoara".

Observând

în mod judicios că excepția prescripției este o prescripție de ordine publică

și că prin acțiunea în anulare s-a susținut că hotărârea arbitrală încalcă

ordinea publică, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a analizat acțiunea CNADNR SA din perspectiva art. 364

(1) lit. i) C. proc. civ. și, răspunzând punctual motivelor de anulare invocate

de reclamantă, a concluzionat în mod corect că acțiunea în anularea Sentinței

arbitrale nr. 59/2010 este neîntemeiată.

Acțiunea

adresată tribunalului arbitral are un caracter patrimonial, având ca obiect

plata unor penalități contractuale pentru neexecutarea în termen a unei

obligații contractuale, astfel că dreptul la acțiunea este prescriptibil

extinctiv iar termenul de prescripție este cel reglementat de art. 3(1) din

Decretul nr. 167/1958, respectiv de 3 ani.

Regimul

prescripției extinctive este stabilit exclusiv prin lege (Decretul nr.

167/1958), așadar regulile privind cursul prescripției extinctive sunt

imperative și nu pot fi privite din perspectiva voinței părților.

Potrivit

art. 7(1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă,

"prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, iar

atunci când dreptul subiectiv este afectat de un termen sau de o condiție și

prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat

termenul" așa cum prevede art. 7(3) din același Decret.

Disputa

juridică privește momentul începutului prescripției de la care se calculează

penalitățile, solicitate de CNADNR SA, aferente Contractelor de execuție nr.

1930/2012 și 1931/2002, dispută pe care Înalta Cure reține că a tranșat-o în

mod corect și legal tribunalul arbitral prin sentința a cărei anulare s-a cerut

și pe care a menținut-o Secția contencios administrativ și fiscal a Curții de

Apel București prin soluția ce face obiectul controlului judiciar.

Conform

art. 7(1) și art. 12 din Decretul privind prescripția extinctivă, dreptul de a

cere penalități de întârziere pentru nerespectarea graficului de execuție, deci

încălcarea termenelor contractuale de execuție a lucrărilor, începe să curgă de

la data când a expirat termenul de execuție a fiecărei lucrări în parte. De la

această dată se naște dreptul subiectiv de a se pretinde penalități, dar și

dreptul material la acțiune.

Determinantă

în aprecierea momentului de la care începe să curgă prescripția extinctivă nu

este voința părților așa cum susține și prin cererea de recurs reclamanta care

se prevalează de dispozițiile art. 969 (1) din vechiul C. civ., ci legea, în

concret normele cuprinse în Decretul nr. 167/1958.

Pentru

Contractul de execuție nr. 1.930/2002 prescripția începe să curgă de la data de

30 septembrie 2003, iar pentru Contractul nr. 1.931/2002 de la data 30

octombrie 2003, acestea fiind chiar termenele de finalizare a întregii lucrări,

astfel cum au fost acestea prorogate prin acte adiționale încheiate între

părți.

Termenele

mai înainte menționate nu pot fi considerate termene intermediare de executare

a lucrărilor, stabilite potrivit graficului de execuție - termene socotite de

art. 14.2 din Contract ca "date contractuale".

Recepția

finală a lucrărilor s-a făcut la 23 iulie 2004 și la 18 iulie 2005, așa cum se

consemnează în procesele-verbale de recepție la terminarea lucrărilor,

întocmite în baza art. 1 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 273/1994 și la

încheierea cărora părțile au fost obligate prin Deciziile arbitrale nr.

252/2008 și nr. 253/2008 ale Curții de Arbitraj Internațional.

Termenele

prevăzute în procesele-verbale de recepție la terminarea lucrărilor au fost 23

iulie 2004 pentru Contractul nr. 1.930/2002 și 18 iulie 2005 pentru Contractul

nr. 1.931/2002, până la aceste termene calculându-se penalități de întârziere.

Orice

alt reper pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de

prescripție se situează în afara normelor legale care reglementează regimul

prescripției extinctive (Decretul nr. 167/1958).

Cum

data introducerii acțiunii arbitrale a fost 2 septembrie 2009, s-a constatat că

în raport de perioada pentru care au fost calculate penalitățile, termenul de

prescripție a dreptului la acțiune pentru plata penalităților aferente celor

două contracte era de mult împlinit, mai exact la data de 30 septembrie 2006,

dar nu mai târziu de 23 iulie 2007 pentru penalitățile calculate conform Contractului

nr. 1.930/2002 și respectiv la data de 30 octombrie 2006, dar nu mai târziu de

18 iulie 2008 pentru penalitățile calculate în temeiul Contractului nr.

1931/2002.

În

acest context, criticile recurentei-reclamante referitoare la dezlegarea dată excepției

prescripției extinctive nu au consistență juridică și nu pot fi primite.

Critica

ambelor recurente privitoare la modul în care au fost acordate cheltuielile de

judecată de către judecătorul fondului își găsește răspunsul în dispozițiile

art. 274(3) C. proc. civ. potrivit cărora "Judecătorii au însă dreptul să

mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în

tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt

nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca

îndeplinită de avocat".

Dispoziția

procedurală citată permite deci judecătorilor să aprecieze asupra cuantumului

cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, efectuate de parte

și care se impun a fi returnate acesteia ca urmare a căderii în pretenții a

părții adverse.

Recurenta-reclamantă

impută instanței de fond stabilirea unui cuantum exagerat al cheltuielilor de

judecată, iar recurenta-pârâtă reproșează diminuarea inechitabilă a acelorași

cheltuieli, însă, așa cum se poate lesne observa din considerentele sentinței,

în aplicarea art. 274 (3) C. proc. civ. judecătorul și-a motivat soluția pe

acest aspect apreciind că suma de 20.000 RON este o sumă rezonabilă prin

raportare la complexitatea pricinii și la munca depusă de avocat.

Onorariul

avocațial plătit de pârâta SC Construcții Generale România SA se ridică conform

dovezilor existente la dosar la suma totală de 39.068 RON, astfel că obligarea

părții reclamante (care a căzut în pretenții) la mai mult de jumătate din

valoarea arătată reprezintă și în opinia Înaltei Curți o sumă efectiv

rezonabilă, conform criteriilor general stabilite de textul legal în discuție

și constatându-se în concret în ce a constat munca depusă efectiv de avocat

(depunerea întâmpinării și reprezentarea la două termene de judecată), fără ca

prin reducerea onorariului să se minimalizeze efortul, diligența avocatului.

În

condițiile în care legiuitorul recunoaște judecătorului dreptul de apreciere

asupra cuantumului onorariului avocatului, sub condiția motivării măsurii de

mărire/reducere, iar în speță s-a procedat întocmai, nu vor fi primite

criticile niciuneia din cele două recurente pe acest aspect.

Așadar,

văzând și dispozițiile art. 312(1) C. proc. civ. coroborate cu art. 366(2) C.

proc. civ., precum și art. 20(1) din Legea nr. 554/2004 modificată și

completată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România SA și de SC Construcții Generale România SA împotriva Sentinței

civile nr. 981 din 10 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - AM