ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6542/2010

Asupra recursului

civil de față constată următoarele:

Judecata în primă

instanță

Prin sentința civilă nr. 124 din 17 martie

2004, Tribunalul Bacău, secția civilă, rejudecând cauza în fond după casarea cu

trimitere, a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâta SC

C. SA Onești, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.A., a obligat-o pe

pârâtă să plătească reclamantului suma de 370.155.764 lei vechi, reprezentând

despăgubiri civile, reactualizată până la data executării, de la data plății în

funcție de rata inflației.

Totodată, a obligat-o

pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 3.517.500 lei reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr.

451 din 19 decembrie 2000, Tribunalul Bacău, secția civilă, a obligat-o pe

pârâta SC C. SA să plătească reclamantului C.A. suma de 924.043.155 lei vechi

reprezentând drepturi bănești reactualizate cuvenite în baza unui brevet de

invenție ca fiind suma netă calculată conform art. 67 din Legea nr. 64/1991

pentru perioada 1995-1998.

Hotărârea a devenit

irevocabilă prin anularea apelului ca insuficient timbrat urmată de respingerea

recursului ca nefondat.

Prin expertiza pe

baza căreia s-a pronunțat hotărârea s-a stabilit suma brută de 1.161.249.685

lei și suma netă de 924.043.155 lei, ca urmare a obligației pârâtei de

calculare a sumelor nete, prin reținerea la sursă a impozitelor legale datorate

statului.

Creanța stabilită

prin titlul executoriu a fost executată silit, în cuantum reactualizat în anul

2001, de către pârâtă, aceasta întocmind fișa fiscală ce a stat la baza

deciziei de impunere din anul 2001, prin care s-a reținut că pentru suma

primită, calificată ca venit net din cedarea folosinței bunurilor, reclamantul

datorează impozit în cuantum de 370.155.764 lei.

Debitul a fost plătit

de reclamant la data de 5 noiembrie 2002 pe baza chitanței din 5 noiembrie

2000, eliberat de Trezoreria Onești.

În raport de această

situație de fapt, nu există autoritate de lucru judecat, deoarece în procesul

anterior cauza acțiunii a constituit-o repararea prejudiciului provocat

reclamantului prin nerespectarea clauzelor contractuale privind dreptul de

autor al invenției iar cauza prezentei acțiuni o reprezintă repararea

prejudiciului izvorât din îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei în daune reclamantului.

Pe fond, tribunalul a

reținut că pârâtei îi revenea obligația de plată a impozitului în raport de

dispozițiile O.U.G. nr. 85/1997 aprobată prin Legea nr. 246/1998 deoarece art. 78

din O.U.G. nr. 73/1999, în baza căreia s-a calculat impozitul prevede că

impunerea veniturilor realizate anterior datei în vigoare a prezentei ordonanțe

de urgență se face în conformitate cu legislația în vigoare la acea dată.

Chiar dacă executarea

silită a avut loc în anul 2001, aceasta privește venituri realizate și cuvenite

reclamantului pentru perioada 1995-1998, executarea obligației cu întârziere

datorându-se pârâtei.

Art. 17 din O.U.G. nr.

85/1997 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 246/1998 revede că,

veniturile din opera de creație intelectuală se supun anual impunerii de

unitatea plătitoare. De asemenea, conform art. 26 alin. (1) și art. 27 alin.

(1) din același act normativ, agenții economici sunt obligați să calculeze, să

rețină și să verse impozit pe sumele brute datorate persoanei fizice pentru

serviciile prestate și lucrările executate.

În mod greșit pârâta

a întocmit fișa fiscală în baza căreia s-a emis decizia de impunere unde suma

primită a fost încadrată ca venit din salariu iar nu ca venit net din valoarea

drepturilor de proprietate intelectuală, cu consecința plății impozitului de

către reclamant în locul pârâtei.

Tribunalul a

înlăturat apărarea pârâtei privitoare la nefolosirea căii de atac împotriva

deciziei de impunere, considerând că sentința civilă nr. 1142/2001 a Curții de

Apel Bacău este obligatorie pentru instanța de trimitere conform art. 315 C.

proc. civ., cu privire la problema de drept conform căreia prezentul litigiu

reprezintă accesoriul la cauza principală izvorâtă din drept de autor.

De asemenea,

reclamantul nu avea interes pentru formularea cererilor întemeiate pe art. 281

1

C. proc. civ., suma stabilită prin titlu executoriu fiind conformă cu

dispozițiile legale în vigoare.

În drept, tribunalul

a mai reținut incidența art. 371

2

alin. (3) C. proc. civ. și art. 274

C. proc. civ.

Judecata în apel.

Prin decizia civilă nr. 898 din 2 iunie 2004

Curtea de Apel Bacău, secția civilă și pentru cauze cu minori, familie,

conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâtă

împotriva sentinței, a schimbat în parte sentința, a admis în parte acțiunea și

a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 237.206.540 lei vechi,

respingând ca inadmisibilă acțiunea pentru diferența de 132.949.234 lei; a

menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a dispus restituirea către

apelantă a sumei de 9.200.000 lei reprezentând taxă judiciară de timbru

achitată în plus față de cea datorată.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Prin sentința civilă nr.

451 din 19 decembrie 2000 Tribunalul Bacău a obligat-o pe pârâtă la plata sumei

de 924.043.155 lei, reprezentând despăgubiri reactualizate către reclamant.

În considerentele

acestei hotărâri, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a precizat că suma

menționată în dispozitiv respectiv suma de 924.043.155 lei, reprezintă suma

netă pe care o are de primit C.A. iar considerentele sentinței, explicând

dispozitivul, fac corp comun cu acesta și au autoritate de lucru judecat.

Așadar, pârâta

trebuia să plătească reclamantului suma brută de 1.161.249.685 lei din care

urma să fie achitat impozitul aferent, la nivelul sumei de 237.206.530 lei,

astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică efectuat în Dosarul

nr. 5282/2000.

Reclamantul a achitat

impozitul la suma primită într-un cuantum mai mare decât cel stabilit prin

raportul de expertiză așa încât este îndreptățit să recupereze de la pârâtă

doar diferența de 237.206.530 lei, ca reprezentând impozitul datorat.

Pentru restul de sumă

dintre impozitul achitat și cel stabilit prin expertiză, 132.949.234 lei,

reclamantul putea formula contestație împotriva deciziei de impunere iar pentru

această sumă acțiunea îndreptată împotriva pârâtei este inadmisibilă.

În drept, cu privire

la taxa judiciară de timbru curtea de apel a avut în vedere dispozițiile art. 23

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 146/1997.

Judecata în recurs.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamantul invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În motivarea cererii

recurentul susține că pretențiile sale s-au întemeiat pe principiul îmbogățirii

fără justă cauză și că suma solicitată de 370.155.764 lei, reprezintă impozitul

pe care pârâta ar fi trebuit să-l plătească și nu el.

Instanța de apel face

o distincție interesantă dar greșită din punct de vedere legal atunci când

apreciază că reclamantul datora statului cu titlu de impozit doar suma de

237.206.530 lei și că diferența până la suma de 370.155.764 lei, trebuia

pretinsă înapoi de la Direcția Generală a Finanțelor Publice Bacău printr-o

contestație împotriva deciziei de impunere.

Cu alte cuvinte,

reclamantul trebuia să nu respecte legea impozitului pe venitul global în

sensul de a refuza plata impozitului stabilit de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Bacău.

În realitate, arată

recurentul, el nu a făcut decât să execute hotărârea judecătorească obținută

împotriva pârâtei iar prin neplata la timp a sumei datorate și prin neplata

impozitului aferent de către pârâtă, în temeiul legii impozitului pe venitul

global a trebuit să achite el însuși impozitul pe care potrivit legii vechi, îl

datora pârâta.

Astfel, pârâta s-a

îmbogățit fără just temei pe seama sa cu suma de 370.155.764 lei, așa cum

corect a stabilit prima instanță.

Recurentul solicită

admiterea recursului, casarea deciziei și menținerea sentinței tribunalului.

La data de 28

octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis cererea formulată de intimată și a dispus

suspendarea judecății recursului în baza art. 42 din Legea nr. 64/1995,

constatând că în ceea ce o privește pe intimată s-a deschis procedura

reorganizării judiciare.

La data de 10

septembrie 2010 cauza a fost repusă pe rol pentru a se verifica dacă se mai

justifică menținerea suspendării, ocazie cu care din adresa nr. 2322 din 2

iunie 2010 emisă de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Bacău

s-a constatat că intimata SC C. SA se află în faliment, având ca lichidator

judiciar SC F.C. SRL.

Înalta Curte a dispus

citarea intimatei prin lichidatorul judiciar și a constatat că se impune

continuarea judecății pentru următoarele considerentele:

Conform art. 42 din

Legea nr. 64/1995 de la data deschiderii procedurii de reorganizare judiciară

se suspendă toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea

creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale.

În speță, intimata se

află în reorganizare judiciară și așa cum ea însăși a arătat recurentul C.A.

s-a înscris în tabloul preliminar al creditorului cu suma stabilită prin

sentința tribunalului respectiv 309.608.390 lei, în legătură cu care a

solicitat administratorului judiciar majorarea acesteia.

Or, câtă vreme

cuantumul creanței pe care recurentul urmează să o realizeze împotriva

intimatei este contestat, pentru a se ști care este întinderea acestei creanțe,

cu care se poate înscrie reclamantul în tabloul creditorilor, este imperios

necesar să fie soluționat mai întâi recursul împotriva deciziei curții de apel.

Referitor la cererea

de recurs, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

au fost greșit indicate, deoarece critica dezvoltată de recurent nu se referă

la nemotivarea deciziei sau la existența unor considerente contradictorii sau

străine de natura pricinii.

În realitate,

recurentul se plânge de nelegalitatea deciziei prin care, susține recurentul,

că i s-a imputat în mod greșit tocmai respectarea legii impozitului pe venitul

global.

Această critică este

nefondată.

Curtea de apel a

reținut ca și tribunalul, că în raport de data la care s-a născut obligația de

plată a impozitului și de actul normativ contemporan, respectiv O.U.G. nr. 85/1997,

cea care avea obligația plății impozitului aferent sumei datorate cu titlul de

drept de inventator era pârâta și nu reclamantul.

Achitând impozitul în

locul pârâtei, în baza deciziei de impunere emisă de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Bacău, pârâta s-a îmbogățit fără justă cauză iar reclamantul

are dreptul la recuperarea sumei.

În ceea ce privește

cuantumul sumei datorate cu titlu de impozit, curtea de apel a reținut că

acesta fusese deja stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă,

intrată în puterea lucrului judecat și că, în măsura în care decizia de

impunere a stabilit o sumă mai mare, reclamantul trebuia să parcurgă procedura contestării

acesteia.

Faptul că a plătit

din greșeală o sumă mai mare decât cea legal datorată, nu îi deschide calea

recuperării diferenței de la pârâtă care, sub acest aspect nu are nicio culpă.

Principiul

îmbogățirii fără justă cauză invocat de reclamant presupune că acesta a plătit

o sumă legal datorată de pârâtă în locul acesteia, și nu acoperă situația

plății unei sume pe care pârâta nu o datora.

În atare situație,

decizia curții de apel apare ca fiind legală și va fi menținută.

În baza art. 312 C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul C.A.

împotriva deciziei civile nr. 898 din 2 iunie

2004 a Curții de Apel Bacău, secția civilă

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 03 decembrie 2010.