ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3150/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3150/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată în data

de 23 iunie 2011 la Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, astfel cum

a fost precizată, reclamanta SC R.M.S.C. SRL a chemat în judecată pârâta SC P.T.

SRL, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să fie

obligată aceasta la plata sumei de 435.697,27 lei reprezentând diferența

neachitată din prețul aferent unei convenții de vânzare-cumpărare a unui

autobuz, încheiată între părți.

Prin sentința

civilă nr. 11710 pronunțată la 18 septembrie 2012 Tribunalul București, secția

a Vl-a civilă, a respins excepția prematurătății invocată de pârâtă și cererea

de chemare în judecată, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut, sub aspectul nerespectării dispozițiilor art.

720

1

C. proc. civ., că deși procedura prealabilă a concilierii

directe efectuate în cauză nu îndeplinește toate condițiile prevăzute de

dispozițiile textului legal sus menționat, aceasta nu a produs o vătămare

pârâtei, iar nerespectarea prevederilor legale menționate nu atrage automat

nulitatea procedurii de conciliere.

În ceea ce

privește fondul cauzei, prima instanță a reținut că, pentru a fi cert,

prejudiciul trebuie să fie sigur nu numai în privința existenței ci și a

posibilității de evaluare, iar sub acest aspect sarcina probei revenea

reclamantei, potrivit art. 1169 C. civ. însă la cererea instanței aceasta a

precizat că nu solicită administrarea altor probatorii în afara înscrisurilor

și interogatoriului și nu mai insistă în administrarea probei cu expertiza

contabilă.

Împotriva

acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta SC R.M.S.C. SRL criticând-o

ca fiind nelegală și netemeinică.

Prin Decizia

civilă nr. 50 din 14 februarie 2013 Curtea de Apel București, secția a Vl-a

civilă, a admis apelul și a schimbat în tot sentința atacată, astfel: a admis

în parte cererea; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de

366.233,58 lei, diferența preț neachitat și a obligat pârâta la plata către

reclamantă a sumei de 11.669,4 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa

judiciară de timbru și timbrul judiciar în fond și în apel.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că litigiul părților privește, în concret,

neplata în totalitate de către pârâtă a prețului din convenția de

vânzare-cumpărare a unui autobuz, încheiată între părți, astfel cum rezultă din

factura din 19 septembrie 2008. în lipsa unei convenții de vânzare-cumpărare

scrisă, distinctă, voința părților privind vânzarea rezultă din cuprinsul

facturii menționate, precum și al celorlalte acte depuse la dosar.

Astfel, în

condițiile în care obiectul cererii de chemare în judecată, privind pretențiile

reclamantei, a fost pe deplin clarificat, prima instanță, fără nici o altă

mențiune lămuritoare în considerentele sentinței apelate, a reținut în mod

greșit spre analiză doar aspectul certitudinii prejudiciului suferit de

reclamantă, deși acest aspect trebuie demonstrat în cazul răspunderii civile

delictuale sau în cazul solicitării de daune interese pentru un prejudiciu

produs reclamantei prin neplata diferenței de preț, în contextul unei

răspunderi contractuale.

A mai reținut

instanța de apel că prima instanță a apreciat în mod eronat că referitor la

suma solicitată de reclamantă nu există posibilitatea de evaluare, în raport

doar cu facturile depuse la doar, iar reclamanta nu a solicitat administrarea

unor probe concludente în acest sens, deși inclusiv sub acest din urmă aspect

tribunalului îi revenea, în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ. obligația

manifestării rolului activ pentru stabilirea faptelor și aplicarea corectă a

legii.

Cu privire la

prețul convenit de părți, instanța de apel a reținut că potrivit mențiunilor

din cuprinsul facturii din 19 septembrie 2008, semnată de ambele părți, prețul

vânzării a fost apreciat la suma de 149 940 euro, cu precizarea că plata

acestuia se efectuează la cursul B.N.R. al zilei, indicându-se în factură

cursul B.N.R. al euro de la data emiterii facturii -19 septembrie 2008 și

prețul calculat în lei (553.233,58 lei) incluzând T.V.A., rezultând astfel că

părțile au convenit fără echivoc efectuarea plății prețului în lei, înțelegând

prin „cursul B.N.R. al zilei" pentru euro, chiar cursul zilei de 19

septembrie 2008 când a fost emisă factura în discuție.

A mai reținut

instanța de apel că, ulterior, în contul prețului de 553.233,58 lei pârâta i-a

vândut reclamantei două autobuze, conform facturilor din 28 octombrie 2008 și

25 mai 2009, semnate și acestea de ambele părți, pentru un preț total de 187.000

lei, astfel încât pârâta mai avea obligația de plată către reclamantă a unei

diferențe de preț neachitată în sumă de 366.233,58 lei.

Având în vedere

că pe de-o parte nu a fost dovedită în cauză existența și remiterea către

reclamantă a Ordinului de plată D.A.R emis la 26 mai 2009, cu scadența la 25

noiembrie 2009, prin care pârâta pretinde că a achitat diferența de 366.233,58

lei, iar pe de altă parte reclamanta nu a justificat în fapt și în drept,

solicitarea diferenței până la suma de 435.697,27 lei instanța de apel a

reținut că suma datorată reclamantei cu titlu de diferență de preț neachitată

este în cuantum de 366.233,58 lei.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P.T. SRL București invocând ca și

motive de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea

motivelor de recurs invocate recurenta-pârâtă a arătat că în mod corect prima

instanță a reținut că în cauză prejudiciul nu este cert învederând totodată că

un prejudiciu nu este cert dacă nu rezultă din înscrisuri oficiale, or, din

documentele depuse de reclamantă, nu rezultă un prejudiciu cert.

A mai arătat

recurenta-pârâtă că în mod greșit instanța de apel, invocând prevederile art.

129 alin. (5) C. proc. civ., a înlăturat motivarea primei instanțe conform

căreia prejudiciul nu poate fi evaluat, precizând că în cauză, reclamanta a

fost cea care a refuzat efectuarea unei expertize de specialitate.

Totodată

recurenta-pârâtă a arătat că a achitat toată suma datorată reclamantei prin

predarea a două autobuze și a unui ordin de plată pentru suma de 366.233, 58

lei, astfel încât în mod greșit instanța de apel a concluzionat că are un debit

către reclamantă, înlăturând ordinul de plată pe motiv că nu mai este deținut

de părți.

La data de 02

octombrie 2013, recurenta-pârâtă a formulat cerere de completare a recursului

invocând excepția lipsei calității procesuale actve a reclamantei întrucât prin

contractul de cesiune de creanță din data de 10 ianuarie 2012 aceasta a

transmis creanța de face obiectul prezentului dosar către SC A. SRL, fără a

aduce acest fapt la cunoștința instanței.

Examinând

pretinsa lipsă a calității pocesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă

direct în recurs, Înalta Curte constată că aceasta nu reprezintă, în fapt, o

veritabilă excepție, neavând relevanță în analiza raportului juridic dedus

judecății împrejurarea că, la un moment dat, a intervenit o cesiune de creanță.

Astfel, fiind

un contract consensual, cesiunea de creanță își produce pe deplin efectele

între cedent și cesionar din momentul încheierii contractului de cesiune, dar,

pentru opozabilitatea ei față de terți, trebuie îndeplinite anumite formalități

de publicitate prin intermediul cărora să se realizeze opozabilitatea cesiunii

față de terți, respectiv față de debitorul cedat sau alți terți față de care ar

putea exista un interes.

Sancțiunea

nerealizării operațiunilor de publicitate sus amintite constă în

inopozabilitate cesiunii de creanță față de terți, inclusiv debitorul cedat,

astfel încât acesta se poate libera de datorie plătind cedentului.

Prin urmare, în

speță, nu se pune problema constatării lipsei calității procesuale active a

reclamantei, atâta vreme cât cesiunea de creanță nenotificată debitorului cedat

și neacceptată de acesta conduce la inopozabilitatea cesiunii față de acesta,

cu consecința păstrării cadrului obligațional inițial.

Referitor la

criticile formulate de recurenta-pârâtă prin memoriul depus la dosar, analizând

decizia atacată în raport de criticile astfel formulate, în limitele

controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii.

Dispozițiile citate

supun spre analiză prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. care obligă

instanța de judecată să arate în considerentele hotărârii motivele de fapt și

de drept care au format convingerea sa precum și motivele pentru care au fost

înlăturate cererile părților.

Din analiza

textului legal mai sus evocat rezultă că nemotivarea constituie un motiv de

casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se întemeiază decizia,

ci și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura

pricinii.

Analizând

considerentele deciziei atacate se constată că aceasta cuprinde motivele pe

care se sprijină, în sensul că se arată motivele de fapt și de drept care au

format convingerea instanței cu privire la existența unei creanțe a reclamantei

împotriva pârâtei în cuantum de 366.233, 58 lei și nu cuprinde motive

contradictorii sau străine de natura pricinii.

Modificarea sau

casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva

acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuție aplicarea de către

instanța de apel a prevederilor legale referitoare la stabilirea prejudiciului

și greșita apreciere a acesteia cu privire la existența debitului în cuantum de

366.233, 58 lei.

În conformitate

cu prevederile art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a obține de la

debitor îndeplinirea exactă a prestației la care el este obligat, respectiv executarea

directă sau în natură a obligațiilor.

Atunci când din

diferite motive, executarea în natură nu mai este cu putință, creditorul va

putea pretinde echivalentul prejudiciului suferit din această cauză, respectiv

executarea indirectă sau prin echivalent a obligației, angajându-se astfel

răspunderea civilă contractuală a debitorului.

Condițiile care

fac să se nască răspunderea civilă contractuală sunt: existența unei fapte

ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale; existența unui

prejudiciu; raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția

celui care a săvârșit fapta ilicită.

În speță, se

constată că fiind vorba despre o obligație de a da având drept obiect o sumă de

bani, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la executarea în natură a

obligației asumate, respectiv plata integrală a prețului.

Fiind astfel

vorba despre o executare în natură iar nu prin echivalent a obligației pârâtei,

în cauză nu se punea problema îndeplinirii condițiilor angajării răspunderii

civile contractuale, printre care și existența prejudiciului și caracterul cert

al acestuia ci probarea existenței obligației de plată a prețului corelat cu

lipsa dovezii achitării acestuia.

Prin urmare, se

constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale

incidente în speță, în mod corect reținând că aspectul certitudinii

prejudiciului suferit de reclamantă trebuie demonstrat numai în cazul

răspunderii civile delictuale sau în cazul solicitării de daune interese pentru

un prejudiciu produs reclamantei prin neplata diferenței de preț, în contextul

unei răspunderi contractuale.

Astfel,

constatând că reclamanta a solicitat executarea în natură a obligației de plată

a prețului și apreciind ca dovedită existența obligației de plată a pârâtei,

constatând totodată că aceasta din urmă nu a făcut dovada stingerii prin plată

a respectivei obligații, justificat instanța de apel a obligat pârâta la plata

diferenței de preț rămasă neachitată.

Cât privește

criticile recurentei-pârâte privind modul în care instanțele devolutive au

interpretat probatoriul administrat în cauză, rspectiv facturile depuse la

dosarul cauzei de către reclamantă și copia ordinului de plată depusă de

pârâtă, acestea vizează aspecte ce țin de temeinicia iar nu de legalitatea

deciziei atacate, motiv pentru care nu pot face obiectul analizei instanței de

recurs.

Așa fiind,

pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ., recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.

Având în vedere

că intimata-reclamantă nu a depus la dosar documente justificative din care să

rezulte că onorariul de avocat solicitat este aferent recursului, cererea

intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată urmează să fie respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC P.T. SRL București împotriva

Deciziei civile nr. 50 din 14 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a Vl-a civilă.

Respinge

cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2013.