ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3150/2013

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată în data de 23 iunie 2011 la Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, astfel cum a fost precizată, reclamanta SC R.M.S.C. SRL a chemat în judecată pârâta SC P.T. SRL, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să fie obligată aceasta la plata sumei de 435.697,27 lei reprezentând diferența neachitată din prețul aferent unei convenții de vânzare-cumpărare a unui autobuz, încheiată între părți. Prin sentința civilă nr. 11710 pronunțată la 18 septembrie 2012 Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins excepția prematurătății invocată de pârâtă și cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut, sub aspectul nerespectării dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., că deși procedura prealabilă a concilierii directe efectuate în cauză nu îndeplinește toate condițiile prevăzute de dispozițiile textului legal sus menționat, aceasta nu a produs o vătămare pârâtei, iar nerespectarea prevederilor legale menționate nu atrage automat nulitatea procedurii de conciliere. În ceea ce privește fondul cauzei, prima instanță a reținut că, pentru a fi cert, prejudiciul trebuie să fie sigur nu numai în privința existenței ci și a posibilității de evaluare, iar sub acest aspect sarcina probei revenea reclamantei, potrivit art. 1169 C. civ. însă la cererea instanței aceasta a precizat că nu solicită administrarea altor probatorii în afara înscrisurilor și interogatoriului și nu mai insistă în administrarea probei cu expertiza contabilă.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta SC R.M.S.C. SRL criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică. Prin Decizia civilă nr. 50 din 14 februarie 2013 Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a admis apelul și a schimbat în tot sentința atacată, astfel: a admis în parte cererea; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 366.233,58 lei, diferența preț neachitat și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.669,4 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar în fond și în apel.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că litigiul părților privește, în concret, neplata în totalitate de către pârâtă a prețului din convenția de vânzare-cumpărare a unui autobuz, încheiată între părți, astfel cum rezultă din factura din 19 septembrie 2008. în lipsa unei convenții de vânzare-cumpărare scrisă, distinctă, voința părților privind vânzarea rezultă din cuprinsul facturii menționate, precum și al celorlalte acte depuse la dosar.

Astfel, în condițiile în care obiectul cererii de chemare în judecată, privind pretențiile reclamantei, a fost pe deplin clarificat, prima instanță, fără nici o altă mențiune lămuritoare în considerentele sentinței apelate, a reținut în mod greșit spre analiză doar aspectul certitudinii prejudiciului suferit de reclamantă, deși acest aspect trebuie demonstrat în cazul răspunderii civile delictuale sau în cazul solicitării de daune interese pentru un prejudiciu produs reclamantei prin neplata diferenței de preț, în contextul unei răspunderi contractuale. A mai reținut instanța de apel că prima instanță a apreciat în mod eronat că referitor la suma solicitată de reclamantă nu există posibilitatea de evaluare, în raport doar cu facturile depuse la doar, iar reclamanta nu a solicitat administrarea unor probe concludente în acest sens, deși inclusiv sub acest din urmă aspect tribunalului îi revenea, în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. obligația manifestării rolului activ pentru stabilirea faptelor și aplicarea corectă a legii. Cu privire la prețul convenit de părți, instanța de apel a reținut că potrivit mențiunilor din cuprinsul facturii din 19 septembrie 2008, semnată de ambele părți, prețul vânzării a fost apreciat la suma de 149 940 euro, cu precizarea că plata acestuia se efectuează la cursul B.N.R. al zilei, indicându-se în factură cursul B.N.R. al euro de la data emiterii facturii -19 septembrie 2008 și prețul calculat în lei (553.233,58 lei) incluzând T.V.A., rezultând astfel că părțile au convenit fără echivoc efectuarea plății prețului în lei, înțelegând prin „cursul B.N.R. al zilei" pentru euro, chiar cursul zilei de 19 septembrie 2008 când a fost emisă factura în discuție.

A mai reținut instanța de apel că, ulterior, în contul prețului de 553.233,58 lei pârâta i-a vândut reclamantei două autobuze, conform facturilor din 28 octombrie 2008 și 25 mai 2009, semnate și acestea de ambele părți, pentru un preț total de 187.000 lei, astfel încât pârâta mai avea obligația de plată către reclamantă a unei diferențe de preț neachitată în sumă de 366.233,58 lei. Având în vedere că pe de-o parte nu a fost dovedită în cauză existența și remiterea către reclamantă a Ordinului de plată D.A.R emis la 26 mai 2009, cu scadența la 25 noiembrie 2009, prin care pârâta pretinde că a achitat diferența de 366.233,58 lei, iar pe de altă parte reclamanta nu a justificat în fapt și în drept, solicitarea diferenței până la suma de 435.697,27 lei instanța de apel a reținut că suma datorată reclamantei cu titlu de diferență de preț neachitată este în cuantum de 366.233,58 lei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P.T. SRL București invocând ca și motive de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În argumentarea motivelor de recurs invocate recurenta-pârâtă a arătat că în mod corect prima instanță a reținut că în cauză prejudiciul nu este cert învederând totodată că un prejudiciu nu este cert dacă nu rezultă din înscrisuri oficiale, or, din documentele depuse de reclamantă, nu rezultă un prejudiciu cert. A mai arătat recurenta-pârâtă că în mod greșit instanța de apel, invocând prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a înlăturat motivarea primei instanțe conform căreia prejudiciul nu poate fi evaluat, precizând că în cauză, reclamanta a fost cea care a refuzat efectuarea unei expertize de specialitate.

Totodată recurenta-pârâtă a arătat că a achitat toată suma datorată reclamantei prin predarea a două autobuze și a unui ordin de plată pentru suma de 366.233, 58 lei, astfel încât în mod greșit instanța de apel a concluzionat că are un debit către reclamantă, înlăturând ordinul de plată pe motiv că nu mai este deținut de părți. La data de 02 octombrie 2013, recurenta-pârâtă a formulat cerere de completare a recursului invocând excepția lipsei calității procesuale actve a reclamantei întrucât prin contractul de cesiune de creanță din data de 10 ianuarie 2012 aceasta a transmis creanța de face obiectul prezentului dosar către SC A. SRL, fără a aduce acest fapt la cunoștința instanței.

Examinând pretinsa lipsă a calității pocesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă direct în recurs, Înalta Curte constată că aceasta nu reprezintă, în fapt, o veritabilă excepție, neavând relevanță în analiza raportului juridic dedus judecății împrejurarea că, la un moment dat, a intervenit o cesiune de creanță. Astfel, fiind un contract consensual, cesiunea de creanță își produce pe deplin efectele între cedent și cesionar din momentul încheierii contractului de cesiune, dar, pentru opozabilitatea ei față de terți, trebuie îndeplinite anumite formalități de publicitate prin intermediul cărora să se realizeze opozabilitatea cesiunii față de terți, respectiv față de debitorul cedat sau alți terți față de care ar putea exista un interes.

Sancțiunea nerealizării operațiunilor de publicitate sus amintite constă în inopozabilitate cesiunii de creanță față de terți, inclusiv debitorul cedat, astfel încât acesta se poate libera de datorie plătind cedentului. Prin urmare, în speță, nu se pune problema constatării lipsei calității procesuale active a reclamantei, atâta vreme cât cesiunea de creanță nenotificată debitorului cedat și neacceptată de acesta conduce la inopozabilitatea cesiunii față de acesta, cu consecința păstrării cadrului obligațional inițial. Referitor la criticile formulate de recurenta-pârâtă prin memoriul depus la dosar, analizând decizia atacată în raport de criticile astfel formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Dispozițiile citate supun spre analiză prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. care obligă instanța de judecată să arate în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea sa precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Din analiza textului legal mai sus evocat rezultă că nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se întemeiază decizia, ci și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Analizând considerentele deciziei atacate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că se arată motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cu privire la existența unei creanțe a reclamantei împotriva pârâtei în cuantum de 366.233, 58 lei și nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuție aplicarea de către instanța de apel a prevederilor legale referitoare la stabilirea prejudiciului și greșita apreciere a acesteia cu privire la existența debitului în cuantum de 366.233, 58 lei.

În conformitate cu prevederile art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a obține de la debitor îndeplinirea exactă a prestației la care el este obligat, respectiv executarea directă sau în natură a obligațiilor. Atunci când din diferite motive, executarea în natură nu mai este cu putință, creditorul va putea pretinde echivalentul prejudiciului suferit din această cauză, respectiv executarea indirectă sau prin echivalent a obligației, angajându-se astfel răspunderea civilă contractuală a debitorului. Condițiile care fac să se nască răspunderea civilă contractuală sunt: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale; existența unui prejudiciu; raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția celui care a săvârșit fapta ilicită.

În speță, se constată că fiind vorba despre o obligație de a da având drept obiect o sumă de bani, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la executarea în natură a obligației asumate, respectiv plata integrală a prețului. Fiind astfel vorba despre o executare în natură iar nu prin echivalent a obligației pârâtei, în cauză nu se punea problema îndeplinirii condițiilor angajării răspunderii civile contractuale, printre care și existența prejudiciului și caracterul cert al acestuia ci probarea existenței obligației de plată a prețului corelat cu lipsa dovezii achitării acestuia.

Prin urmare, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în speță, în mod corect reținând că aspectul certitudinii prejudiciului suferit de reclamantă trebuie demonstrat numai în cazul răspunderii civile delictuale sau în cazul solicitării de daune interese pentru un prejudiciu produs reclamantei prin neplata diferenței de preț, în contextul unei răspunderi contractuale. Astfel, constatând că reclamanta a solicitat executarea în natură a obligației de plată a prețului și apreciind ca dovedită existența obligației de plată a pârâtei, constatând totodată că aceasta din urmă nu a făcut dovada stingerii prin plată a respectivei obligații, justificat instanța de apel a obligat pârâta la plata diferenței de preț rămasă neachitată.

Cât privește criticile recurentei-pârâte privind modul în care instanțele devolutive au interpretat probatoriul administrat în cauză, rspectiv facturile depuse la dosarul cauzei de către reclamantă și copia ordinului de plată depusă de pârâtă, acestea vizează aspecte ce țin de temeinicia iar nu de legalitatea deciziei atacate, motiv pentru care nu pot face obiectul analizei instanței de recurs. Așa fiind, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantului va fi respins ca nefondat. Având în vedere că intimata-reclamantă nu a depus la dosar documente justificative din care să rezulte că onorariul de avocat solicitat este aferent recursului, cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată urmează să fie respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC P.T. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 50 din 14 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2013.