ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3114/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamantul Ș.S., Primarul comunei Densuș a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi Hunedoara: - anularea Încheierii numărul VI.95 din 14 martie 2011 emise de Curtea de Conturi a României, - anularea parțială a Deciziei numărul 33 din 9 noiembrie 2010, respectiv a pct. B1 și B2, emise de Camera de Conturi Hunedoara, - suspendarea aplicării măsurilor contestate dispuse prin Decizia nr. 33/2010 până la soluționarea prezentei acțiuni. În motivarea acțiunii, s-a arătat că prin Decizia nr. 33/2010, Primarul Comunei Densuș a fost obligat să ia o serie de măsuri pentru intrarea în legalitate, fără a exista o justificare pentru acestea.

Astfel, cu ocazia controlului efectuat de Camera de Conturi Hunedoara, s-a constatat că a fost acordat fără temei legal sporul de dispozitiv, pentru anul 2009, funcționarilor publici ai primăriei, persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică și personalului contractual și, pe cale de consecință, s-a dispus recuperarea sumelor plătite cu acest titlu, apreciindu-se ca fiind încălcate dispozițiile din O.U.G. nr. 108/2005, Legii nr. 53/2003, Legii nr. 273/2006, Legii nr. 188/1999 și Legii nr. 130/1996 (Pct. B1).

Reclamantul a apreciat că sporul de dispozitiv a fost corect acordat, raportat la dispozițiile din Contractul Colectiv de Muncă, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a județului Hunedoara sub numărul 714 din 30 ianuarie 2008. Pârâta Curtea de Conturi a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare ca inadmisibilă, iar, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, justificat de împrejurarea că drepturile salariale ale personalului bugetar se stabilesc numai prin lege, iar contractul de muncă invocat nu poate deroga de la aceste dispoziții, în caz contrar el fiind nul absolut. De asemenea, s-a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Hunedoara.

Prin Sentința nr. 2100/CA/2011 Tribunalul Hunedoara a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia în data de 31 august 2011, în cauză formulându-se o cerere de intervenție accesorie de către Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria Municipiului Timișoara și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara în numele următorilor membri, angajați ai Primăriei Densuș: B.L., S.M., C.N., A.S., G.V., T.R., B.P., S.V., S.M.M.M., S.Gh., B.F., M.I., S.L.

În motivarea cererii s-a arătat că sporurile în discuție au fost corect acordate, raportat la dispozițiile din Contractul Colectiv de Muncă, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a județului Hunedoara sub numărul 714 din 30 ianuarie 2008. Prin Încheierea din data de 14 noiembrie 2011 instanța a admis în principiu cererea de intervenție formulată, iar prin Sentința nr. 388/2011 din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată a fost respinsă, ca neîntemeiată. A fost de asemenea respinsă cererea de intervenție accesorie, precum și cererea de suspendare formulată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, că prin Decizia numărul 33 din 9 noiembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Hunedoara s-au constatat, abateri de la legalitate și regularitate care nu au determinat producerea de prejudicii (pct. A1 - A3) și abateri de la legalitate și regularitate care au determinat producerea de prejudicii (pct. B1 - B2), din această din urmă categorie reclamantul înțelegând să conteste abaterile de la pct. B1 - B2 cu privire la care s-a reținut: La pct. B1 s-a constatat că a fost acordat fără temei legal sporul de dispozitiv, pentru anul 2009, funcționarilor publici ai primăriei, unei părți a personalului contractual și persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, iar la pct. B2 din decizie s-a constatat că a fost acordat fără temei legal unui funcționar public și unei persoane aparținând personalului contractul un spor de confidențialitate în procent de 25% din salariul de bază.

Pentru înlăturarea acestor abateri s-au dispus măsurile 1 - 3 (pentru abaterile de la pct. A1 - A3), respectiv măsurile 4 - 5 (pentru abaterile de la pct. B1 - B2). Împotriva acestei decizii s-a formulat contestație care însă a fost respinsă prin Încheierea numărul VI.95 din 14 martie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României.

În ce privește susținerea reclamantului privind lipsa competenței Curții de Conturi de a analiza legalitatea Contractului colectiv de muncă semnat și înregistrat la DMIS Hunedoara sub nr. 714 din 30 ianuarie 2008, instanța a reținut că art. 1 și 22 din Legea nr. 94/1992 permite Curții de Conturi să verifice legalitatea întrebuințării resurselor financiare ale sectorului public, inclusiv a cheltuielilor cu privire la drepturile de natură salarială și implicit să stabilească, pe cale incidentală, dacă acordul colectiv încheiat de funcționarii publici/contractul colectiv încheiat de personalul contractual bugetar în 2007 și actele adiționale erau legal încheiate prin prisma legislației în vigoare la data încheierii.

A apreciat instanța fondului că, sub un prim aspect, trebuie observat că potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 „Contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale." Contractele colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor publice au un regim juridic special, determinat de situația deosebită a părților acestor contracte. Astfel, cheltuielile necesare pentru funcționarea instituțiilor publice, inclusiv drepturile salariale ale salariaților, sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale ale comunelor, ale orașelor și ale județelor.

Așa cum s-a stabilit, prin Decizia nr. 768/2007 emisă de Curtea Constituțională, în interpretarea dispozițiilor art. 137 alin. (1) din Constituție raportat la art. 12 din Legea nr. 130/1996, se impune ca și drepturile salariale ale salariaților instituțiilor publice să fie stabilite prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor și nu pot fi modificate prin convenții colective. Ca atare, conținutul acordului nu poate cuprinde alte dispoziții decât cele limitativ enumerate în lege și implicit nici prevederi referitoare la drepturi salariale suplimentare față de cele stabilite prin lege. În ce privește drepturile salariale ale persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, au fost apreciate relevante prevederile art. 57 alin. (5) din Legea nr. 215/2001, potrivit cărora, pe durata mandatului, primarul și viceprimarul primesc o indemnizație lunară, conform art. 57 alin. (5) din Legea 215/2001 și art. 3 alin. (4) din O.G.

nr. 10/2008, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției de primar, respectiv de viceprimar și care reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în raport cu venitul salarial. Cu privire la acest aspect instanța fondului a conchis că primarul și viceprimarul, persoane alese în funcții de demnitate publică, nu pot beneficia pe lângă indemnizația lunară și de alte drepturi de natură salarială chiar dacă în contractul/acordul colectiv de muncă s-a prevăzut acordarea unor sporuri sau alte drepturi suplimentare de natură salarială, prevederi ce nu pot modifica dispozițiile legale imperative în lipsa unor noi reglementări.

Referitor la drepturile salariale acordate funcționarilor publici și personalului contractual, s-a reținut că dispozițiile art. 1 și 13 din Legea nr. 138/1999, prevăd în mod limitativ categoriile de personal care beneficiază de sporul de dispozitiv, iar personalul contractual și funcționarii din cadrul entității verificate nu se încadrează în prevederile menționate, astfel că nu beneficiază de sporul de dispozitiv. În ceea ce privește punctul pct. B2 din decizia atacată, s-a constatat că prin aceasta s-a reținut că nu au fost respectate prevederile legale referitoare la acordarea sporului de confidențialitate. Sporul de confidențialitate se regăsește, pentru funcționarii publici, în dispozițiile art. 15 alin. (1) din O.G.

nr. 6/2007, text conform căruia sporul de confidențialitate se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ. Referitor la personalul contractual sunt aplicabile dispozițiile art. 13 alin. (1) din O.G.

nr. 10/2008, conform căruia se acordă un spor de confidențialitate în cuantum de până la 15% din salariul de bază personalului contractual din aparatul de lucru al Guvernului, personalului contractual din instituțiile și autoritățile publice pentru care, prin acte normative specifice, se prevede acordarea acestui spor, precum și personalului preluat de către autorități și instituții publice de la Ministerul Integrării Europene, care în cursul anului 2007 și-a încetat activitatea. În raport cu aceste dispoziții legale, prima instanță a constatat că reclamantul nu se regăsește printre instituțiile enumerate în mod limitativ, astfel că acordarea acestui spor este contrară dispozițiilor legale.

În ceea ce privește cererea de suspendare, instanța fondului a reținut că natura măsurii dispuse prin actul a cărui suspendare se solicită nu constituie prin ea însăși un caz bine justificat, iar motivele de nelegalitate invocate de reclamant în susținerea cazului bine justificat nu subzistă. S-a mai reținut că suspendarea executării este o măsură de excepție care se justifică numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu grav sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, condiție care nu este îndeplinită în cauză întrucât actul în discuție îl obligă pe reclamant să ia la rândul său măsuri de remediere a unor deficiențe stabilite de Camera de Conturi de natură a acoperi prejudiciul cauzat bugetului local.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurentul-intervenient Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria Municipiului Timișoara și din Serviciile Publice aflate în Subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara, criticând hotărârea pronunțată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 1 C. proc. civ. Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea competenței materiale a primei instanțe. Obiectul acțiunii îl constituie anularea Încheierii numărul VI.95 din 14 martie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României, respectiv anularea parțială a Deciziei nr. 33 din 9 noiembrie 2010, în speță a pct. B1 și B2, emisă de Camera de Conturi Hunedoara.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice". În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și dispozițiile menționate, se impune a se stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.O. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor.

Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația". Din aceste dispozițiile legale, rezultă că actul administrativ care produce efecte juridice, ce este supus obligației executării, este decizia structurii Curții de Conturi, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele pentru a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Într-adevăr, regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de Comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ''.

Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială. Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Cum obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, deci de o autoritate publică de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

În ședința Plenului Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 20 februarie 2012 s-a hotărât că aparține tribunalului competența de soluționare a litigiilor având ca obiect acțiuni prin care se solicită: (1) anularea încheierii emise de Curtea de Conturi a României în soluționarea contestației administrative formulate împotriva măsurilor prevăzute prin decizia emisă de Camera de Conturi Județeană; (2) anularea deciziei emisă de Camera de Conturi Județeană; (3) anularea procesului-verbal de constatare încheiat de Camera de Conturi Județeană. Soluțiile de principiu adoptate la nivelul secției reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine pronunțarea unor soluții neunitare, mai ales că rolul Înaltei Curți este acela de unificare a practicii judiciare, iar soluțiile acesteia nu pot constitui sursă de insecuritate a raporturilor juridice.

De altfel, Înalta Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență, cât și în astfel de litigii, cum este și cel care formează obiectul cauzei deduse judecății, că revine tribunalelor competența materială și teritorială de soluționare a acestor cauze (Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr. 5658/2011, Decizia nr. 498 și nr. 499/2012). Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 304 pct. 3 coroborat cu art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Hunedoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria Municipiului Timișoara și din Serviciile Publice aflate în Subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara împotriva Sentinței nr. 388/2011 din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Hunedoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2013. Procesat de GGC - LM