ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3114/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3114/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara,

reclamantul Ș.S., Primarul comunei Densuș a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi Hunedoara:

- anularea Încheierii

numărul VI.95 din 14 martie 2011 emise de Curtea de Conturi a României,

- anularea parțială a

Deciziei numărul 33 din 9 noiembrie 2010, respectiv a pct. B1 și B2, emise de

Camera de Conturi Hunedoara,

- suspendarea

aplicării măsurilor contestate dispuse prin Decizia nr. 33/2010 până la

soluționarea prezentei acțiuni.

În motivarea

acțiunii, s-a arătat că prin Decizia nr. 33/2010, Primarul Comunei Densuș a

fost obligat să ia o serie de măsuri pentru intrarea în legalitate, fără a

exista o justificare pentru acestea.

Astfel, cu ocazia

controlului efectuat de Camera de Conturi Hunedoara, s-a constatat că a fost

acordat fără temei legal sporul de dispozitiv, pentru anul 2009, funcționarilor

publici ai primăriei, persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică și

personalului contractual și, pe cale de consecință, s-a dispus recuperarea

sumelor plătite cu acest titlu, apreciindu-se ca fiind încălcate dispozițiile

din O.U.G. nr. 108/2005, Legii nr. 53/2003, Legii nr. 273/2006, Legii nr.

188/1999 și Legii nr. 130/1996 (Pct. B1).

Reclamantul a

apreciat că sporul de dispozitiv a fost corect acordat, raportat la

dispozițiile din Contractul Colectiv de Muncă, înregistrat la Direcția de Muncă

și Protecție Socială a județului Hunedoara sub numărul 714 din 30 ianuarie

2008.

Pârâta Curtea de

Conturi a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de

suspendare ca inadmisibilă, iar, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată,

justificat de împrejurarea că drepturile salariale ale personalului bugetar se

stabilesc numai prin lege, iar contractul de muncă invocat nu poate deroga de

la aceste dispoziții, în caz contrar el fiind nul absolut.

De asemenea, s-a

invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Hunedoara.

Prin Sentința nr.

2100/CA/2011 Tribunalul Hunedoara a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia în data de 31 august 2011, în

cauză formulându-se o cerere de intervenție accesorie de către Sindicatul Liber

al Salariaților din Primăria Municipiului Timișoara și din Serviciile Publice

aflate în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara în numele

următorilor membri, angajați ai Primăriei Densuș: B.L., S.M., C.N., A.S., G.V.,

T.R., B.P., S.V., S.M.M.M., S.Gh., B.F., M.I., S.L.

În motivarea cererii

s-a arătat că sporurile în discuție au fost corect acordate, raportat la

dispozițiile din Contractul Colectiv de Muncă, înregistrat la Direcția de Muncă

și Protecție Socială a județului Hunedoara sub numărul 714 din 30 ianuarie

2008.

Prin Încheierea din

data de 14 noiembrie 2011 instanța a admis în principiu cererea de intervenție

formulată, iar prin Sentința nr. 388/2011 din 12 decembrie 2011 a Curții de

Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, acțiunea

formulată a fost respinsă, ca neîntemeiată. A fost de asemenea respinsă cererea

de intervenție accesorie, precum și cererea de suspendare formulată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut, în esență, că prin Decizia numărul 33 din

9 noiembrie 2010 emisă de Camera de Conturi Hunedoara s-au constatat, abateri

de la legalitate și regularitate care nu au determinat producerea de prejudicii

(pct. A1 - A3) și abateri de la legalitate și regularitate care au determinat

producerea de prejudicii (pct. B1 - B2), din această din urmă categorie

reclamantul înțelegând să conteste abaterile de la pct. B1 - B2 cu privire la

care s-a reținut:

La pct. B1 s-a

constatat că a fost acordat fără temei legal sporul de dispozitiv, pentru anul

2009, funcționarilor publici ai primăriei, unei părți a personalului

contractual și persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, iar la pct.

B2 din decizie s-a constatat că a fost acordat fără temei legal unui funcționar

public și unei persoane aparținând personalului contractul un spor de

confidențialitate în procent de 25% din salariul de bază.

Pentru înlăturarea

acestor abateri s-au dispus măsurile 1 - 3 (pentru abaterile de la pct. A1 -

A3), respectiv măsurile 4 - 5 (pentru abaterile de la pct. B1 - B2).

Împotriva acestei

decizii s-a formulat contestație care însă a fost respinsă prin Încheierea

numărul VI.95 din 14 martie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României.

În ce privește

susținerea reclamantului privind lipsa competenței Curții de Conturi de a

analiza legalitatea Contractului colectiv de muncă semnat și înregistrat la

DMIS Hunedoara sub nr. 714 din 30 ianuarie 2008, instanța a reținut că art. 1

și 22 din Legea nr. 94/1992 permite Curții de Conturi să verifice legalitatea

întrebuințării resurselor financiare ale sectorului public, inclusiv a

cheltuielilor cu privire la drepturile de natură salarială și implicit să

stabilească, pe cale incidentală, dacă acordul colectiv încheiat de

funcționarii publici/contractul colectiv încheiat de personalul contractual

bugetar în 2007 și actele adiționale erau legal încheiate prin prisma

legislației în vigoare la data încheierii.

A apreciat instanța

fondului că, sub un prim aspect, trebuie observat că potrivit art. 12 alin. (1)

din Legea nr. 130/1996 „Contracte colective de muncă se pot încheia și pentru

salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia

clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite

prin dispoziții legale."

Contractele colective

de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor publice au un regim juridic

special, determinat de situația deosebită a părților acestor contracte. Astfel,

cheltuielile necesare pentru funcționarea instituțiilor publice, inclusiv

drepturile salariale ale salariaților, sunt suportate de la bugetul de stat ori

de la bugetele locale ale comunelor, ale orașelor și ale județelor.

Așa cum s-a stabilit,

prin Decizia nr. 768/2007 emisă de Curtea Constituțională, în interpretarea

dispozițiilor art. 137 alin. (1) din Constituție raportat la art. 12 din Legea

nr. 130/1996, se impune ca și drepturile salariale ale salariaților

instituțiilor publice să fie stabilite prin lege în limite precise, care nu pot

constitui obiect al negocierilor și nu pot fi modificate prin convenții

colective.

Ca atare, conținutul

acordului nu poate cuprinde alte dispoziții decât cele limitativ enumerate în

lege și implicit nici prevederi referitoare la drepturi salariale suplimentare

față de cele stabilite prin lege.

În ce privește

drepturile salariale ale persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică,

au fost apreciate relevante prevederile art. 57 alin. (5) din Legea nr.

215/2001, potrivit cărora, pe durata mandatului, primarul și viceprimarul

primesc o indemnizație lunară, conform art. 57 alin. (5) din Legea 215/2001 și

art. 3 alin. (4) din O.G. nr. 10/2008, ca unică formă de remunerare a

activității corespunzătoare funcției de primar, respectiv de viceprimar și care

reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor care se

determină în raport cu venitul salarial.

Cu privire la acest

aspect instanța fondului a conchis că primarul și viceprimarul, persoane alese

în funcții de demnitate publică, nu pot beneficia pe lângă indemnizația lunară

și de alte drepturi de natură salarială chiar dacă în contractul/acordul

colectiv de muncă s-a prevăzut acordarea unor sporuri sau alte drepturi

suplimentare de natură salarială, prevederi ce nu pot modifica dispozițiile

legale imperative în lipsa unor noi reglementări.

Referitor la drepturile

salariale acordate funcționarilor publici și personalului contractual, s-a

reținut că dispozițiile art. 1 și 13 din Legea nr. 138/1999, prevăd în mod

limitativ categoriile de personal care beneficiază de sporul de dispozitiv, iar

personalul contractual și funcționarii din cadrul entității verificate nu se

încadrează în prevederile menționate, astfel că nu beneficiază de sporul de

dispozitiv.

În ceea ce privește

punctul pct. B2 din decizia atacată, s-a constatat că prin aceasta s-a reținut

că nu au fost respectate prevederile legale referitoare la acordarea sporului

de confidențialitate.

Sporul de

confidențialitate se regăsește, pentru funcționarii publici, în dispozițiile

art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 6/2007, text conform căruia sporul de

confidențialitate se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al

Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și

funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului

Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor

Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului

delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului,

Consiliului Legislativ.

Referitor la

personalul contractual sunt aplicabile dispozițiile art. 13 alin. (1) din O.G.

nr. 10/2008, conform căruia se acordă un spor de confidențialitate în cuantum

de până la 15% din salariul de bază personalului contractual din aparatul de

lucru al Guvernului, personalului contractual din instituțiile și autoritățile

publice pentru care, prin acte normative specifice, se prevede acordarea

acestui spor, precum și personalului preluat de către autorități și instituții

publice de la Ministerul Integrării Europene, care în cursul anului 2007 și-a

încetat activitatea.

În raport cu aceste

dispoziții legale, prima instanță a constatat că reclamantul nu se regăsește

printre instituțiile enumerate în mod limitativ, astfel că acordarea acestui

spor este contrară dispozițiilor legale.

În ceea ce privește

cererea de suspendare, instanța fondului a reținut că natura măsurii dispuse

prin actul a cărui suspendare se solicită nu constituie prin ea însăși un caz

bine justificat, iar motivele de nelegalitate invocate de reclamant în

susținerea cazului bine justificat nu subzistă.

S-a mai reținut că

suspendarea executării este o măsură de excepție care se justifică numai dacă

actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire i-ar produce

reclamantului un prejudiciu grav sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării

actului, condiție care nu este îndeplinită în cauză întrucât actul în discuție

îl obligă pe reclamant să ia la rândul său măsuri de remediere a unor

deficiențe stabilite de Camera de Conturi de natură a acoperi prejudiciul

cauzat bugetului local.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs recurentul-intervenient Sindicatul Liber al

Salariaților din Primăria Municipiului Timișoara și din Serviciile Publice

aflate în Subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara, criticând

hotărârea pronunțată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304

1

C. proc. civ.

Examinând cu

prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că sentința atacată a fost pronunțată cu

încălcarea competenței materiale a primei instanțe.

Obiectul acțiunii îl

constituie anularea Încheierii numărul VI.95 din 14 martie 2011 emisă de Curtea

de Conturi a României, respectiv anularea parțială a Deciziei nr. 33 din 9

noiembrie 2010, în speță a pct. B1 și B2, emisă de Camera de Conturi Hunedoara.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

În raport cu obiectul

cererii de chemare în judecată și dispozițiile menționate, se impune a se

stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge

raporturi juridice, actul supus executării și care poate constitui obiectul

unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea

actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 130/2010 publicată în M.O. al României nr. 832 din 13 decembrie

2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi

județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă

obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare

a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data

comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor,

prin care se respinge integral sau parțial contestația".

Din aceste

dispozițiile legale, rezultă că actul administrativ care produce efecte

juridice, ce este supus obligației executării, este decizia structurii Curții

de Conturi, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele pentru a fi apreciat

ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este

definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare.

Într-adevăr,

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că

împotriva încheierii emise de Comisia de soluționare a contestațiilor,

conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit art. 228 din

același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de

soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ''.

Conform art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004:

„Litigiile privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și

județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se

soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluționează în

fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel,

dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr.

130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv

în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin

dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria

legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competența

materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare.

Cum obiectul

litigiului îl constituie un act administrativ emis de o structură județeană a

Curții de Conturi, deci de o autoritate publică de nivel local, competența de soluționare

a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

În ședința Plenului

Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și

Justiție din data de 20 februarie 2012 s-a hotărât că aparține tribunalului

competența de soluționare a litigiilor având ca obiect acțiuni prin care se

solicită: (1) anularea încheierii emise de Curtea de Conturi a României în

soluționarea contestației administrative formulate împotriva măsurilor

prevăzute prin decizia emisă de Camera de Conturi Județeană; (2) anularea

deciziei emisă de Camera de Conturi Județeană; (3) anularea procesului-verbal

de constatare încheiat de Camera de Conturi Județeană.

Soluțiile de

principiu adoptate la nivelul secției reprezintă un mecanism menit să

preîntâmpine pronunțarea unor soluții neunitare, mai ales că rolul Înaltei

Curți este acela de unificare a practicii judiciare, iar soluțiile acesteia nu

pot constitui sursă de insecuritate a raporturilor juridice.

De altfel, Înalta

Curte a stabilit, prin mai multe decizii pronunțate ca regulator de competență,

cât și în astfel de litigii, cum este și cel care formează obiectul cauzei

deduse judecății, că revine tribunalelor competența materială și teritorială de

soluționare a acestor cauze (Decizia nr. 6112/2011, nr. 5657/2011, nr.

5658/2011, Decizia nr. 498 și nr. 499/2012).

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 304 pct. 3 coroborat cu art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite

cauza spre competentă soluționare Tribunalului Hunedoara, secția de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria

Municipiului Timișoara și din Serviciile Publice aflate în Subordinea

Consiliului Local al Municipiului Timișoara împotriva Sentinței nr. 388/2011

din 12 decembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Hunedoara,

secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 martie 2013.

Procesat de GGC - LM