ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2125/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2125/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra
recursului de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 717 din
1 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, s-a
admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A.D.
SA în contradictoriu cu pârâta AVAS (actuala AAAS) și a fost obligată pârâta la
plata către reclamantă a sumei de 257.660,55 RON, precum și la plata dobânzii
legale aferente acestei sume, de la data de 30 martie 2011 și până la data
plății efective, cu cheltuieli de judecată în sumă de 6.692,61 RON.
Pentru a pronunța
această soluție, prima instanță a reținut că prin art. ll din actul adițional
din 27 decembrie 2004 la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02
iulie 1999, încheiat între AVAS și R. SA, vânzătorul s-a obligat să garanteze pe
cumpărător împotriva oricărei și tuturor plăților ulterioare care ar trebui să fie
efectuate de către societate în favoarea d-lui S.I.R., în temeiul unei hotărâri
judecătorești irevocabile în legătură cu pretențiile ce fac obiectul acțiunilor
menționate la alin. (3), cu condiția ca aceste plăți să depășească suma de 100.000
dolari SUA (în echivalent în RON).
Actul adițional
a fost încheiat în baza mandatului acordat AVAS prin H.G. nr. 1390/2004, conform
O.U.G. nr. 70/2004. Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004, AVAS, în condițiile
și în limitele stabilite potrivit mandatului, efectuează plata către SC A.D. SA
a sumelor menționate în hotărârile judecătorești irevocabile.
S-a mai reținut
că prin decizia civilă nr. 456R din 02 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș,
secția civilă, s-a admis recursul formulat de contestatorul S.I.R. împotriva sentinței
civile nr. 5563/7 din 07 octombrie 2008 pronunțată de Judecătoria Pitești în Dosarul
nr. 1460/280/2008 în sensul modificării sentinței și respingerii contestației la
executare formulată de SC A.D. SA și AVAS, reținându-se că în mod corect s-a procedat
de către executorul judecătoresc la înființarea popririi pentru suma de 250.242,08
RON, reprezentând cheltuieli de executare aferente procedurii de executare a titlului
executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 329/1998 pronunțată de Tribunalul
Argeș. Suma a fost plătită de către reclamantă prin ordinul de plată din 02
aprilie 2009, astfel cum rezultă și din adresa din 02 aprilie 2009 emisă de Banca
R.D.
Prin ordinul de
plată din 31 martie 2011, reclamanta a achitat executorului judecătoresc și suma
de 7.418,99 RON, reprezentând diferență actualizare aferentă perioadei 01
martie 2008-17 aprilie 2009 și cheltuieli de executare, conform deciziei civile
nr. 375/R din 23 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă.
Tribunalul a mai
reținut că prin decizia civilă nr. 2097 din 11 martie 2009 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a
dispus obligarea AVAS la plata către reclamanta din cauza de față, SC A.D. SA, a
sumei de 130.000 RON (plus dobânda). Conform adreselor din 02 decembrie 2011 și
din 05 martie 2012, AVAS a aprobat plata către reclamantă a sumei de 130.000 RON,
precum și a sumei de 8.963 RON, în temeiul deciziei nr. 2097 din 11 martie 2009
pronunțată; de asemenea, s-a aprobat plata sumei de 35.028 RON, reprezentând onorariul
de avocat și cheltuielile de executare în dosarul de executare nr. 752/2009.
Prin aceleași
adrese, pârâta AVAS a învederat refuzul plății sumelor de 250.242,08 RON și 7.418,99
RON, conform deciziilor civile nr. 456R din 02 martie 2009 și nr. 375/R din 23
februarie 2010 pronunțate de Tribunalul Argeș, secția civilă, arătând că aceste
sume nu depășesc plafonul de 100.000 dolari SUA, prevăzut de actul adițional
din 27 decembrie 2004.
Sumele de 250.242,08
RON și 7.418,99 RON fac obiectul litigiului de față, pârâta invocând prin întâmpinarea
formulată în cauză aceeași apărare, cu privire la plafonul de 100.000 dolari
SUA, menționat în actul adițional din 27 decembrie 2004.
Prima instanță
a reținut, din cuprinsul actului adițional din 27 decembrie 2004, că obligația de
garanție asumată de către pârâta AVAS și, pe cale de consecință, obligația acesteia
de a efectua plățile ulterioare care ar trebui să fie efectuate de reclamantă în
favoarea d-lui S.I.R., în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile, există
dacă plățile depășesc cumulat suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent în RON).
Această interpretare rezultă din chiar formularea clauzei, care se referă expres
la obligația de garanție împotriva „tuturor plăților ulterioare care ar trebui să
fie efectuate de către societate în favoarea d-lui S.I.R., în temeiul unei hotărâri
judecătorești irevocabile în legătură cu pretențiile ce fac obiectul acțiunilor
menționate la alin. (3), cu condiția ca aceste plăți să depășească suma de 100.000
dolari SUA (în echivalent în RON)".
Cu privire la
interpretarea clauzei în discuție în sensul sus menționat s-a făcut referire la
decizia nr. 2907 din 11 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția
civilă și de proprietate intelectuală, care, soluționând cererea de chemare în garanție
formulată de SC A.D. SA împotriva AVAS, a constatat că apărarea AVAS, în sensul
că pretențiile reclamantului S.I.R. nu depășesc suma de 100.000 dolari SUA, este
eronată și ignoră conținutul contractului de mandat, anexă la H.G. nr. 1930/2004.
A reținut Înalta Curte că instituirea sumei de 100.000 dolari SUA, ca plafon de
la care funcționează obligația de garanție, nu are în vedere fiecare proces în parte,
ci vizează limita de la care AVAS trebuie să răspundă în calitate de garant. S-a
reținut că este vorba nu de fiecare plată în parte, ci de sarcina totală care îl
poate greva pe cumpărător ca urmare a preluării societății și care face ca de la
nivelul sumei de 100.000 dolari SUA (deja atins prin executarea unei hotărâri anterioare)
să oblige AVAS să acționeze în calitate de garant (fără a depăși, evident, prețul
total al privatizării).
Față de cele expuse,
tribunalul a reținut, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004, obligația pârâtei
AVAS de a plăti reclamantei SC A.D. SA suma de 257.660,55 RON (compusă din sumele
de 250.242,08 RON și 7.418,99 RON, conform deciziilor civile nr. 456R din 02
martie 2009 și nr. 375/R din 23 februarie 2010 pronunțate de Tribunalul Argeș,
secția civilă), potrivit obligației asumate prin actul adițional din 27
decembrie 2004.
De asemenea, în
condițiile art. 1088 C. civ., s-a constatat că pârâta datorează, cu titlu de daune-interese
pentru neexecutarea obligației de plată, și dobânda legală de la data introducerii
cererii de chemare în judecată – 30 martie 2011 - și până la data plății efective,
pârâta nefiind de drept în întârziere.
Au fost înlăturate
apărările pârâtei în sensul că prin acordarea dobânzii s-ar ajunge la o dublă reparație
a prejudiciului, căci obligația în cauză vizează raporturile dintre părți cu privire
la sume reprezentând cheltuieli de executare și actualizarea debitului în procedura
de executare demarată de creditorul S.I.R., sume achitate de către reclamantă, refuzul
plății de către AVAS dând naștere obligației de a repara paguba rezultând din neexecutare.
Pentru considerentele
expuse, prima instanță a admis în parte cererea de chemare în judecată și a dispus
obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 257.660,55 RON, precum și
la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la data de 30 martie 2011 și
până la data plății efective.
Împotriva acestei
sentințe a declarat apel pârâta AAAS (fosta AVAS) iar prin decizia civilă nr. 323
din 3 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,
a fost respins apelul ca nefondat. Prin aceeași decizie, a fost obligată apelanta-pârâtă
la plata către intimata-reclamantă a sumei de 6.820 RON reprezentând cheltuieli
de judecată în apel (onorariu avocat).
În argumentarea
soluției pronunțate, s-a reținut în ceea ce privește critica pârâtei referitoare
la greșita interpretare de către prima instanță a dispozițiilor O.U.G. nr. 70/2004
și ale actului adițional din 27 decembrie 2004 că nu este întemeiată.
Astfel, s-a constatat
că prin art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 70/2004 a fost mandatată pârâta AAAS să
negocieze și să semneze un act adițional de modificare și completare a contractului
de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 iulie 1999 încheiat cu intimata-reclamantă
SC A.D. SA, conținutul mandatului urmând a fi stabilit prin hotărâre a Guvernului.
Totodată, conform
art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004, s-a prevăzut ca AAAS să efectueze plata către SC
A.D. SA a sumelor prevăzute în hotărârile judecătorești irevocabile în condițiile
și limitele stabilite în mandat.
În aplicarea dispozițiilor
O.U.G. nr. 70/2004, prin H.G. nr. 1930 din 10 noiembrie 2004 s-a stabilit conținutul
mandatului acordat AAAS pentru negocierea și semnarea unui act adițional de modificare
și completare a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 iulie 1999 încheiat
cu intimata-reclamantă SC A.D. SA.
Ulterior, în executarea
mandatului acordat prin O.U.G. nr. 70/2004 și H.G. nr. 1930/2003, pârâta AAAS a
încheiat cu reclamanta actul adițional din 27 decembrie 2004 la contractul de vânzare-cumpărare
de acțiuni din 02 iulie 1999, vânzătorul obligându-se să achite societății (SC A.D.
SA) suma de 121.453.171.000 ROL, reprezentând plățile efectuate de societate ca
urmare a punerii în executare, la data de 16 martie 2004 a sentinței civile nr.
329/PI/1998.
De asemenea, părțile
au convenit ca orice alte sume care ar putea fi datorate în viitor d-lui S.I.R.
și/sau către oricare alt organ de executare, ca o consecință a unei hotărâri judecătorești
în legătură cu pretențiile ce fac obiectul acțiunilor menționate la alin. (3), vor
fi plătite de către vânzător direct d-lui S.I.R. și/sau oricărui organ de executare.
Dacă, din orice motiv, o asemenea plată directă nu este posibilă, iar sumele au
fost plătite de către societate d-lui S.I.R. și/sau oricărui organ de executare,
atunci vânzătorul, la cererea societății, va plăti sumele respective, fără a putea
depăși prețul de cumpărare, în termen de 15 zile de la data solicitării.
Ca atare, prin
dispozițiile O.U.G. nr. 70/2004, H.G. nr. 1930/2004 și ale actului adițional
din 27 decembrie 2004, pârâta AAAS și-a asumat o obligație de garanție a reclamantei
SC A.D. SA împotriva oricărei și tuturor plăților ulterioare care ar trebui să fie
efectuate de către societate în favoarea d-lui S.I.R., în temeiul unei hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile, în legătură cu pretențiile ce fac obiectul
acțiunilor menționate la alin. (3), cu condiția ca aceste plăți să depășească suma
de 100.000 dolari SUA (în echivalent RON).
S-a mai reținut
că modalitatea în care funcționează această obligație de garanție asumată de pârâta
AAAS (fosta AVAS) a fost dezlegată, în mod irevocabil, prin decizia nr. 2907 din
11 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă
și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 3860/46/2006, prin care s-a statuat
asupra plafonului de 100.000 dolari SUA în sensul că instituirea acestui plafon
de la care funcționează obligația de garanție nu are în vedere fiecare proces în
parte, ci vizează limita de la care AVAS trebuie să răspundă în calitate de garant.
Or, din conținutul
contractului de mandat rezultă că această condiție, necesară pentru declanșarea
răspunderii în garanție a fost îndeplinită la data de 16 martie 2004, când a fost
pusă în executare sentința civilă nr. 329/PI/1998 a Tribunalului Argeș privind plata
sumei de 121.453.171.000 ROL de către societatea A.D. SA.
S-a mai constatat
că o altfel de interpretare - în sensul că AVAS garantează dacă fiecare sumă, în
parte, depășește valoarea de 100 000 dolari SUA - ar veni în contradicție cu dispozițiile
art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004 potrivit cărora AVAS efectuează plata către A.D. SA
a sumelor prevăzute în hotărârile judecătorești irevocabile, conținutul și limitele
acestor plăți fiind date de contractul de mandat prin care a fost asumată necondiționat
calitatea de chemat în garanție a AVAS, atunci când aceste plăți depășesc suma de
100.000 dolari SUA.
S-a mai reținut
că dezlegarea dată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (decizia nr. 2907
din 11 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate
intelectuală) unei chestiuni litigioase în raporturile juridice dintre părți se
impune cu putere de lucru judecat într-un alt proces care are legătură cu problema
litigioasă, fără a exista posibilitatea de a se statua diferit.
Potrivit art.
1200 pct. 4 raportat la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția
lucrului judecat are caracter absolut, astfel că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional
într-un litigiu anterior va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor
în drepturi într-un proces ulterior care are legătură cu chestiunea de drept sau
cu raportul juridic deja soluționat, fără a exista posibilitatea dovezii contrare.
Prin urmare, în
prezenta cauză instanțele de judecată sunt obligate să aibă în vedere modalitatea
de funcționare a obligației de garanție asumată de pârâtă prin dispozițiile O.U.G.
nr. 70/2004, H.G. nr. 1930/2004 și ale actului adițional din 27 decembrie 2004,
astfel cum a fost stabilită prin decizia nr. 2907 din 11 martie 2009 pronunțată
de Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,
în Dosarul nr. 3860/46/2006.
În aceste condiții,
s-a constatat că prima instanță a apreciat în mod corect că obligația pârâtei AAAS
de a garanta plățile ulterioare efectuate de reclamanta SC A.D. SA în favoarea d-lui
S.I.R., în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile, există dacă plățile
depășesc cumulat suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent în RON).
Această modalitate
de interpretare a clauzelor actului adițional din 27 decembrie 2004 la contractul
de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 iulie 1999 s/a apreciat a fi logică și în
concordanță cu voința părților.
Din conținutul
actului adițional din 27 decembrie 2004 la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni
din 02 iulie 1999 rezultă că vânzătorul (AAAS) garantează pe cumpărător (SC A.D.
SA) împotriva oricărei și tuturor plăților ulterioare care ar trebui să fie efectuate
de către societate în favoarea d-lui S.I.R., cu condiția ca aceste plăți să depășească
suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent RON).
Prin urmare, este
vorba de toate plățile ulterioare, iar aceste plăți trebuie să depășească suma de
100.000 dolari SUA (în evhivalent RON).
S-a mai reținut
că în art. 5.2.6 alin. (5) introdus prin actul adițional din 27 decembrie 2004,
se prevede că, în acord cu dispozițiile menționate anterior [art. 5.2.6 alin.
(4)], pârâta AAAS va achita reclamantei SC A.D. SA suma de 121.453.171.000 ROL reprezentând
plățile efectuate de societate ca urmare a punerii în executare, la data de 16
martie 2004 a sentinței civile nr. 329/PI/1998.
Prin urmare, plata
sumei de 121.453.171.000 ROL s-a făcut în aplicarea art. 5.2.6 alin. (4) din contractul
de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 iulie 1999 modificat prin actul adițional
din 27 decembrie 2004 și trebuie avută în vedere la calculul plafonului de 100.000
dolari SUA.
În aceste condiții,
având în vedere că plafonul de 100.000 dolari SUA a fost atins prin plata sumei
121.453.171.000 ROL, dispozițiile ultimului alineat al art. 5.2.6 introdus prin
actul adițional din 27 decembrie 2004 au prevăzut în sarcina pârâtei AAAS obligația
de a plăti sumele datorate în viitor d-lui S.I.R. și/sau către oricare alt organ
de executare direct către aceștia, iar dacă aceste sume au fost plătite de către
reclamanta SC A.D. SA obligația de a i le restitui, fără a fi depășit prețul de
cumpărare.
Ca atare, după
plata sumei de 121.453.171.000 ROL și atingerea plafonului de 100.000 dolari
SUA, pârâta este obligată să plătească orice alte sume achitate în viitor d-lui
S.I.R. și/sau către oricare alt organ de executare de către reclamantă, fără a exista
o altă limită decât prețul de cumpărare.
În acest sens,
s-a reținut că reclamanta a achitat suma de 250.242 RON prin OP din 02 aprilie 2009
ca urmare a executării silite pornite de BEJ V.l. în temeiul deciziei nr. 456/R
din 02 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. 1460/280/2008 și
suma de 7.418,55 RON prin OP din 31 martie 2010 ca urmare a executării silite pornite
de BEJ V.l. în temeiul deciziei nr. 375/R din 23 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul
Argeș în Dosarul nr. 6515/280/2009.
Astfel, fiind
îndeplinite condițiile O.U.G. nr. 70/2004, H.G. nr. 1930/2004 și ale actului adițional
din 27 decembrie 2004 la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02
iulie 1999, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a obligat pârâta la plata
sumei de 257.660,55 RON, la care se adaugă dobânda legală aferentă acestei sume,
calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată (30 martie 2011)
și până la data plății efective, conform art. 1088 C. civ.
Împotriva deciziei
civile nr. 323 din 3 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția
a V-a civilă, a declarat recurs pârâta AAAS București invocând dispozițiile
art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului,
modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii
cererii de chemare în judecată.
În cuprinsul motivelor
de recurs, recurenta a arătat că hotărârea atacată este nelegală ca urmare a încălcării
legii și a neaplicării corecte a dispozițiilor legale, cu neobservarea condițiilor
imperative stabilite prin lege cu privire la prezența AVAS în procesele ce au ca
obiect sumele și pretențiile rezultate din executarea mandatului, precum și netemeinicia
pretențiilor reclamantei în ceea ce privește suma de 7.418,55 RON și a dobânzii
legale aferente acesteia.
În dezvoltarea
criticilor formulate, recurenta a susținut că O.U.G. nr. 70/2004 instituie obligația
de a introduce în proces pe AVAS în situațiile în care sunt dezbătute cereri și
pretenții ce își au izvorul în dreptul consfințit prin hotărârea nr. 329/1998 a
Tribunalului Argeș însă în cauza soluționată prin decizia nr. 375/R din 23 martie
2010 pronunțată de Tribunalul Argeș, AVAS nu a fost parte, aceasta nefiind introdusă
în cauză nici din oficiu, nici de către SC A.D. SA, astfel încât hotărârea judecătorească
nu poate crea drepturi și obligații pentru terți.
În continuare,
recurenta a arătat că instanța de apel a apreciat în mod eronat că titlul ce stă
la baza pretențiilor reclamantei față de pârâta AVAS este decizia civilă nr. 2907
din 11 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu titlu de
autoritate de lucru judecat, pe aspectul pretențiilor în valoare de 7.418,55 RON.
Totodată, susține că în cauză nu se pot aplica dispozițiile O.U.G. nr. 70/2004,
actul adițional din 27 decembrie 2004 și nici decizia nr. 2907 având în vedere că
la baza pretențiilor reclamantei SC A.D. SA îndreptate împotriva AAAS nu se află
un titlu valabil.
De asemenea, a
precizat recurenta că hotărârea atacată este nelegală ca urmare a încălcării legii
și a neaplicarii corecte a dispozițiilor art. 969, 977 și urm. C. civ., precum și
ale O.U.G. nr. 70/2004 și ale contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din
anul 1999, astfel cum a fost modificat și actului adițional din 27 decembrie 2004.
A arătat recurenta
că interpretarea corectă a clauzelor este în sensul că orice sumă ce este cerută
în baza unor hotărâri pronunțate în legătură cu situația litigioasă la care face
referire atât O.U.G. nr. 70/2004, cât și actul adițional din 27 decembrie 2004 trebuie
să fie mai mare de 100.000 dolari SUA.
Învederează că
instanța de apel a greșit pronunțând o hotărâre nelegală prin schimbarea înțelesului
lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, interpretând eronat
actul adițional și contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, în special cu privire
la modalitatea în care a înțeles să se raporteze la pragul de 100.000 dolari
SUA.
Instanța de apel
a nesocotit dispozițiile art. 969 C. civ., neluând în seamă faptul că părțile semnatare
ale actului adițional au convenit cu privire la sumele de bani garantate de AVAS
după pronunțarea sentinței nr. 329/1998 și după punerea ei în executare.
Faptul că în septembrie
2004 a fost prevăzut un nou prag de 100.000 dolari SUA, după ce în luna martie când
a fost pusă în executare hotărârea nr. 329/1998, a fost plătită suma de 121.453.171.000
ROL — arată fără dubiu, în opinia recurentei, că părțile au convenit (re)instituirea
acestei limite la care trebuie sa se raporteze, aceasta fiind voința lor, iar instanța
trebuia să țină seama de aceasta atunci când s-a pronunțat cu privire la contract,
făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 977 și urm. C. civ.
A mai susținut
recurenta că, în mod greșit, instanța de apel a stabilit că în cauză operează autoritatea
de lucru judecat a deciziei civile nr. 2907 din 11 martie 2009, câtă vreme în fapt
și în drept, reclamanta a invocat dispozițiile O.U.G. nr. 70/2004, cele ale actului
adițional din 27 decembrie 2004, precum și două hotărâri judecătorești definitive
și irevocabile ce au stat la baza pretențiilor sale, respectiv decizia nr. 456/R
din 02 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș în temeiul căreia a solicitat
suma de 250.242 RON și decizia nr. 375/R din 23 martie 2010 pronunțată de aceeași
instanță, în temeiul căreia a solicitat suma de 7.418,55 RON.
Analizând decizia
atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate
și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,
pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește
prima critică formulată referitoare la nevalabilitatea titlului executoriu reprezentat
de decizia nr. 375/R din 23 martie 2010, în condițiile în care recurenta nu a fost
parte în acea cauză, Înalta Curte reamintește că recursul poate fi exercitat numai
pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit au fost
cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât și recursul sunt
exercitate de aceeași parte iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel.
Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică
prin aceea că, raportat la efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce
a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel.
Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece
în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări sau susțineri ale
părților să fie analizate pentru prima oară de instanța investită cu calea extraordinară
de atac.
În speță, așa
cum s-a arătat anterior, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta
supune spre analiză critica referitoare la nevalabilitatea titlui executoriu, critică
formulată omisso medio, ce nu a fost supusă controlului judiciar al instanței de
apel, astfel încât în virtutea caracterului nedevolutiv al recursului, nu poate
fi examinată pentru prima oară în această cale extraordinară de atac.
În ceea ce privește
criticile subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de pct. 8 și 9 C. proc.
civ., referitoare la nelegalitatea deciziei recurate urmare a încălcării dispozițiilor
art. 969, 977 și urm. C. civ., ale O.U.G. nr. 70/2004 precum și schimbării înțelesului
lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, prin modalitatea
de interpretare a pragului de 100.000 dolari SUA de la care ar fi angajată obligația
de garanție, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de instanța de apel este fundamentată
pe interpretarea corectă a legii și a actului juridic dedus judecății.
Astfel, potrivit
art. II din Actul adițional din 27 decembrie 2004 la Contractul de vânzare-cumpărare
acțiuni din 2 iulie 1999 „Vânzătorul [AAAS] garantează pe Cumpărător [R. SA] împotriva
oricărei și a tuturor plăților ulterioare care ar trebui să fie efectuate de către
Societate [A.D. SA] în favoarea dlui S.I.R. în temeiul unei hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile în legătură cu pretențiile ce fac obiectul acțiunilor
menționate în alin. (3), cu condiția ca aceste plăți să depășească suma de 100.000
dolari SUA (în echivalent RON)", caz în care „Vânzătorul la cererea Societății,
va plăti sumele respective, fără a putea depăși prețul de cumpărare, în termen de
15 zile de la data solicitării".
Interpretarea
dată dispozițiilor contractuale de către instanța de apel, cu referire la dezlegarea
dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2907 din 11 martie
2009, este în sensul că instituirea sumei de 100.000 dolari SUA ca plafon de la
care funcționează obligația de garanție nu are în vedere fiecare proces în parte,
ci vizează limita de la care AVAS trebuie să răspundă în calitate de garant, condiție
îndeplinită la data de 16 martie 2004, când a fost pusă în executare sentința civilă
nr. 329/1998 a Tribunalului Argeș privind plata sumei de 121.453.171.000 ROL de
către SC A.D. SA.
Interpretarea
astfel cum a fost dată este în acord cu dispozițiile H.G. nr. 1930/2004 prin care
s-a stabilit conținutul contractului de mandat acordat AAAS și cu prevederile
art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004 potrivit cărora AAAS urmează să efectueze plata către
SC A.D. SA a sumelor prevăzute în hotărârile judecătorești irevocabile în condițiile
și limitele stabilite în mandat.
Așa fiind, se
constată că, în mod corect, instanța de apel a făcut interpretarea dispozițiilor
O.U.G. nr. 70/2004, H.G. nr. 1930/2004 și ale actului adițional din 27
decembrie 2004, reținând că recurenta-pârâtă AAAS și-a asumat obligația de garanție
a intimatei-reclamante împotriva oricărei și a tuturor plăților ulterioare care
ar trebui efectuate în favoarea d-lui S.I.R., în temeiul unor hotărâri judecătorești
irevocabile, cu condiția ca aceste plăți să nu depășească 100.000 dolari SUA.
Cea din urmă critică
formulată se referă la faptul că în mod greșit a stabilit instanța că în cauză operează
puterea de lucru judecat dată de decizia nr. 2907 din 11 martie 2009 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care reclamanta a invocat dispozițiile
O.U.G. nr. 70/2004 și alte două hotărâri judecătorești ce stau la baza pretențiilor
sale și nu decizia menționată.
În legătură cu
această susținere, Înalta Curte reține că în acord cu principiul securității raporturilor
juridice, instanța de apel a avut în vedere dezlegarea dată prin decizia nr. 2907
din 11 martie 2009 problemei activării obligației de garanție a AAAS din perspectiva
plafonului de 100.000 dolari SUA, având în vedere că nerecunoașterea puterii lucrului
judecat a considerentelor menționate ar însemna ignorarea argumentelor și raționamentului
juridic realizat, cu consecința ca aceeași chestiune litigioasă să poată fi rediscutată
cu riscul încălcării principiului evocat.
Pentru considerentele
înfățișate, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei AAAS
București va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de pârâta AAAS București împotriva deciziei civile nr. 323 din
3 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
10 iunie 2014.