ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2125/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2125/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 717 din 1 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A.D. SA în contradictoriu cu pârâta AVAS (actuala AAAS) și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 257.660,55 RON, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la data de 30 martie 2011 și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată în sumă de 6.692,61 RON.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin art. ll din actul adițional din 27 decembrie 2004 la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 iulie 1999, încheiat între AVAS și R. SA, vânzătorul s-a obligat să garanteze pe cumpărător împotriva oricărei și tuturor plăților ulterioare care ar trebui să fie efectuate de către societate în favoarea d-lui S.I.R., în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile în legătură cu pretențiile ce fac obiectul acțiunilor menționate la alin. (3), cu condiția ca aceste plăți să depășească suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent în RON). Actul adițional a fost încheiat în baza mandatului acordat AVAS prin H.G. nr. 1390/2004, conform O.U.G.
nr. 70/2004. Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004, AVAS, în condițiile și în limitele stabilite potrivit mandatului, efectuează plata către SC A.D. SA a sumelor menționate în hotărârile judecătorești irevocabile. S-a mai reținut că prin decizia civilă nr. 456R din 02 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, s-a admis recursul formulat de contestatorul S.I.R. împotriva sentinței civile nr. 5563/7 din 07 octombrie 2008 pronunțată de Judecătoria Pitești în Dosarul nr. 1460/280/2008 în sensul modificării sentinței și respingerii contestației la executare formulată de SC A.D. SA și AVAS, reținându-se că în mod corect s-a procedat de către executorul judecătoresc la înființarea popririi pentru suma de 250.242,08 RON, reprezentând cheltuieli de executare aferente procedurii de executare a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 329/1998 pronunțată de Tribunalul Argeș.
Suma a fost plătită de către reclamantă prin ordinul de plată din 02 aprilie 2009, astfel cum rezultă și din adresa din 02 aprilie 2009 emisă de Banca R.D. Prin ordinul de plată din 31 martie 2011, reclamanta a achitat executorului judecătoresc și suma de 7.418,99 RON, reprezentând diferență actualizare aferentă perioadei 01 martie 2008-17 aprilie 2009 și cheltuieli de executare, conform deciziei civile nr. 375/R din 23 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă. Tribunalul a mai reținut că prin decizia civilă nr. 2097 din 11 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a dispus obligarea AVAS la plata către reclamanta din cauza de față, SC A.D.
SA, a sumei de 130.000 RON (plus dobânda). Conform adreselor din 02 decembrie 2011 și din 05 martie 2012, AVAS a aprobat plata către reclamantă a sumei de 130.000 RON, precum și a sumei de 8.963 RON, în temeiul deciziei nr. 2097 din 11 martie 2009 pronunțată; de asemenea, s-a aprobat plata sumei de 35.028 RON, reprezentând onorariul de avocat și cheltuielile de executare în dosarul de executare nr. 752/2009.
Prin aceleași adrese, pârâta AVAS a învederat refuzul plății sumelor de 250.242,08 RON și 7.418,99 RON, conform deciziilor civile nr. 456R din 02 martie 2009 și nr. 375/R din 23 februarie 2010 pronunțate de Tribunalul Argeș, secția civilă, arătând că aceste sume nu depășesc plafonul de 100.000 dolari SUA, prevăzut de actul adițional din 27 decembrie 2004. Sumele de 250.242,08 RON și 7.418,99 RON fac obiectul litigiului de față, pârâta invocând prin întâmpinarea formulată în cauză aceeași apărare, cu privire la plafonul de 100.000 dolari SUA, menționat în actul adițional din 27 decembrie 2004. Prima instanță a reținut, din cuprinsul actului adițional din 27 decembrie 2004, că obligația de garanție asumată de către pârâta AVAS și, pe cale de consecință, obligația acesteia de a efectua plățile ulterioare care ar trebui să fie efectuate de reclamantă în favoarea d-lui S.I.R., în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile, există dacă plățile depășesc cumulat suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent în RON).
Această interpretare rezultă din chiar formularea clauzei, care se referă expres la obligația de garanție împotriva „tuturor plăților ulterioare care ar trebui să fie efectuate de către societate în favoarea d-lui S.I.R., în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile în legătură cu pretențiile ce fac obiectul acțiunilor menționate la alin. (3), cu condiția ca aceste plăți să depășească suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent în RON)". Cu privire la interpretarea clauzei în discuție în sensul sus menționat s-a făcut referire la decizia nr. 2907 din 11 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care, soluționând cererea de chemare în garanție formulată de SC A.D.
SA împotriva AVAS, a constatat că apărarea AVAS, în sensul că pretențiile reclamantului S.I.R. nu depășesc suma de 100.000 dolari SUA, este eronată și ignoră conținutul contractului de mandat, anexă la H.G. nr. 1930/2004. A reținut Înalta Curte că instituirea sumei de 100.000 dolari SUA, ca plafon de la care funcționează obligația de garanție, nu are în vedere fiecare proces în parte, ci vizează limita de la care AVAS trebuie să răspundă în calitate de garant. S-a reținut că este vorba nu de fiecare plată în parte, ci de sarcina totală care îl poate greva pe cumpărător ca urmare a preluării societății și care face ca de la nivelul sumei de 100.000 dolari SUA (deja atins prin executarea unei hotărâri anterioare) să oblige AVAS să acționeze în calitate de garant (fără a depăși, evident, prețul total al privatizării).
Față de cele expuse, tribunalul a reținut, în temeiul art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004, obligația pârâtei AVAS de a plăti reclamantei SC A.D. SA suma de 257.660,55 RON (compusă din sumele de 250.242,08 RON și 7.418,99 RON, conform deciziilor civile nr. 456R din 02 martie 2009 și nr. 375/R din 23 februarie 2010 pronunțate de Tribunalul Argeș, secția civilă), potrivit obligației asumate prin actul adițional din 27 decembrie 2004. De asemenea, în condițiile art. 1088 C. civ., s-a constatat că pârâta datorează, cu titlu de daune-interese pentru neexecutarea obligației de plată, și dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată – 30 martie 2011 - și până la data plății efective, pârâta nefiind de drept în întârziere.
Au fost înlăturate apărările pârâtei în sensul că prin acordarea dobânzii s-ar ajunge la o dublă reparație a prejudiciului, căci obligația în cauză vizează raporturile dintre părți cu privire la sume reprezentând cheltuieli de executare și actualizarea debitului în procedura de executare demarată de creditorul S.I.R., sume achitate de către reclamantă, refuzul plății de către AVAS dând naștere obligației de a repara paguba rezultând din neexecutare. Pentru considerentele expuse, prima instanță a admis în parte cererea de chemare în judecată și a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 257.660,55 RON, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la data de 30 martie 2011 și până la data plății efective.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta AAAS (fosta AVAS) iar prin decizia civilă nr. 323 din 3 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat. Prin aceeași decizie, a fost obligată apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 6.820 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel (onorariu avocat). În argumentarea soluției pronunțate, s-a reținut în ceea ce privește critica pârâtei referitoare la greșita interpretare de către prima instanță a dispozițiilor O.U.G. nr. 70/2004 și ale actului adițional din 27 decembrie 2004 că nu este întemeiată. Astfel, s-a constatat că prin art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 70/2004 a fost mandatată pârâta AAAS să negocieze și să semneze un act adițional de modificare și completare a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 iulie 1999 încheiat cu intimata-reclamantă SC A.D.
SA, conținutul mandatului urmând a fi stabilit prin hotărâre a Guvernului. Totodată, conform art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004, s-a prevăzut ca AAAS să efectueze plata către SC A.D. SA a sumelor prevăzute în hotărârile judecătorești irevocabile în condițiile și limitele stabilite în mandat. În aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 70/2004, prin H.G. nr. 1930 din 10 noiembrie 2004 s-a stabilit conținutul mandatului acordat AAAS pentru negocierea și semnarea unui act adițional de modificare și completare a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 iulie 1999 încheiat cu intimata-reclamantă SC A.D. SA. Ulterior, în executarea mandatului acordat prin O.U.G. nr. 70/2004 și H.G. nr. 1930/2003, pârâta AAAS a încheiat cu reclamanta actul adițional din 27 decembrie 2004 la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 iulie 1999, vânzătorul obligându-se să achite societății (SC A.D.
SA) suma de 121.453.171.000 ROL, reprezentând plățile efectuate de societate ca urmare a punerii în executare, la data de 16 martie 2004 a sentinței civile nr. 329/PI/1998. De asemenea, părțile au convenit ca orice alte sume care ar putea fi datorate în viitor d-lui S.I.R. și/sau către oricare alt organ de executare, ca o consecință a unei hotărâri judecătorești în legătură cu pretențiile ce fac obiectul acțiunilor menționate la alin. (3), vor fi plătite de către vânzător direct d-lui S.I.R. și/sau oricărui organ de executare. Dacă, din orice motiv, o asemenea plată directă nu este posibilă, iar sumele au fost plătite de către societate d-lui S.I.R. și/sau oricărui organ de executare, atunci vânzătorul, la cererea societății, va plăti sumele respective, fără a putea depăși prețul de cumpărare, în termen de 15 zile de la data solicitării.
Ca atare, prin dispozițiile O.U.G. nr. 70/2004, H.G. nr. 1930/2004 și ale actului adițional din 27 decembrie 2004, pârâta AAAS și-a asumat o obligație de garanție a reclamantei SC A.D. SA împotriva oricărei și tuturor plăților ulterioare care ar trebui să fie efectuate de către societate în favoarea d-lui S.I.R., în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în legătură cu pretențiile ce fac obiectul acțiunilor menționate la alin. (3), cu condiția ca aceste plăți să depășească suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent RON).
S-a mai reținut că modalitatea în care funcționează această obligație de garanție asumată de pârâta AAAS (fosta AVAS) a fost dezlegată, în mod irevocabil, prin decizia nr. 2907 din 11 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 3860/46/2006, prin care s-a statuat asupra plafonului de 100.000 dolari SUA în sensul că instituirea acestui plafon de la care funcționează obligația de garanție nu are în vedere fiecare proces în parte, ci vizează limita de la care AVAS trebuie să răspundă în calitate de garant. Or, din conținutul contractului de mandat rezultă că această condiție, necesară pentru declanșarea răspunderii în garanție a fost îndeplinită la data de 16 martie 2004, când a fost pusă în executare sentința civilă nr. 329/PI/1998 a Tribunalului Argeș privind plata sumei de 121.453.171.000 ROL de către societatea A.D.
SA. S-a mai constatat că o altfel de interpretare - în sensul că AVAS garantează dacă fiecare sumă, în parte, depășește valoarea de 100 000 dolari SUA - ar veni în contradicție cu dispozițiile art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004 potrivit cărora AVAS efectuează plata către A.D. SA a sumelor prevăzute în hotărârile judecătorești irevocabile, conținutul și limitele acestor plăți fiind date de contractul de mandat prin care a fost asumată necondiționat calitatea de chemat în garanție a AVAS, atunci când aceste plăți depășesc suma de 100.000 dolari SUA. S-a mai reținut că dezlegarea dată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (decizia nr. 2907 din 11 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală) unei chestiuni litigioase în raporturile juridice dintre părți se impune cu putere de lucru judecat într-un alt proces care are legătură cu problema litigioasă, fără a exista posibilitatea de a se statua diferit.
Potrivit art. 1200 pct. 4 raportat la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, astfel că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un litigiu anterior va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi într-un proces ulterior care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat, fără a exista posibilitatea dovezii contrare. Prin urmare, în prezenta cauză instanțele de judecată sunt obligate să aibă în vedere modalitatea de funcționare a obligației de garanție asumată de pârâtă prin dispozițiile O.U.G. nr. 70/2004, H.G. nr. 1930/2004 și ale actului adițional din 27 decembrie 2004, astfel cum a fost stabilită prin decizia nr. 2907 din 11 martie 2009 pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul nr. 3860/46/2006.
În aceste condiții, s-a constatat că prima instanță a apreciat în mod corect că obligația pârâtei AAAS de a garanta plățile ulterioare efectuate de reclamanta SC A.D. SA în favoarea d-lui S.I.R., în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile, există dacă plățile depășesc cumulat suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent în RON). Această modalitate de interpretare a clauzelor actului adițional din 27 decembrie 2004 la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 iulie 1999 s/a apreciat a fi logică și în concordanță cu voința părților. Din conținutul actului adițional din 27 decembrie 2004 la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 iulie 1999 rezultă că vânzătorul (AAAS) garantează pe cumpărător (SC A.D.
SA) împotriva oricărei și tuturor plăților ulterioare care ar trebui să fie efectuate de către societate în favoarea d-lui S.I.R., cu condiția ca aceste plăți să depășească suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent RON). Prin urmare, este vorba de toate plățile ulterioare, iar aceste plăți trebuie să depășească suma de 100.000 dolari SUA (în evhivalent RON). S-a mai reținut că în art. 5.2.6 alin. (5) introdus prin actul adițional din 27 decembrie 2004, se prevede că, în acord cu dispozițiile menționate anterior [art. 5.2.6 alin. (4)], pârâta AAAS va achita reclamantei SC A.D. SA suma de 121.453.171.000 ROL reprezentând plățile efectuate de societate ca urmare a punerii în executare, la data de 16 martie 2004 a sentinței civile nr. 329/PI/1998.
Prin urmare, plata sumei de 121.453.171.000 ROL s-a făcut în aplicarea art. 5.2.6 alin. (4) din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 iulie 1999 modificat prin actul adițional din 27 decembrie 2004 și trebuie avută în vedere la calculul plafonului de 100.000 dolari SUA. În aceste condiții, având în vedere că plafonul de 100.000 dolari SUA a fost atins prin plata sumei 121.453.171.000 ROL, dispozițiile ultimului alineat al art. 5.2.6 introdus prin actul adițional din 27 decembrie 2004 au prevăzut în sarcina pârâtei AAAS obligația de a plăti sumele datorate în viitor d-lui S.I.R. și/sau către oricare alt organ de executare direct către aceștia, iar dacă aceste sume au fost plătite de către reclamanta SC A.D.
SA obligația de a i le restitui, fără a fi depășit prețul de cumpărare. Ca atare, după plata sumei de 121.453.171.000 ROL și atingerea plafonului de 100.000 dolari SUA, pârâta este obligată să plătească orice alte sume achitate în viitor d-lui S.I.R. și/sau către oricare alt organ de executare de către reclamantă, fără a exista o altă limită decât prețul de cumpărare. În acest sens, s-a reținut că reclamanta a achitat suma de 250.242 RON prin OP din 02 aprilie 2009 ca urmare a executării silite pornite de BEJ V.l. în temeiul deciziei nr. 456/R din 02 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. 1460/280/2008 și suma de 7.418,55 RON prin OP din 31 martie 2010 ca urmare a executării silite pornite de BEJ V.l.
în temeiul deciziei nr. 375/R din 23 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. 6515/280/2009. Astfel, fiind îndeplinite condițiile O.U.G. nr. 70/2004, H.G. nr. 1930/2004 și ale actului adițional din 27 decembrie 2004 la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 02 iulie 1999, s-a apreciat că în mod corect prima instanță a obligat pârâta la plata sumei de 257.660,55 RON, la care se adaugă dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată (30 martie 2011) și până la data plății efective, conform art. 1088 C. civ. Împotriva deciziei civile nr. 323 din 3 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs pârâta AAAS București invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.
civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. În cuprinsul motivelor de recurs, recurenta a arătat că hotărârea atacată este nelegală ca urmare a încălcării legii și a neaplicării corecte a dispozițiilor legale, cu neobservarea condițiilor imperative stabilite prin lege cu privire la prezența AVAS în procesele ce au ca obiect sumele și pretențiile rezultate din executarea mandatului, precum și netemeinicia pretențiilor reclamantei în ceea ce privește suma de 7.418,55 RON și a dobânzii legale aferente acesteia. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta a susținut că O.U.G.
nr. 70/2004 instituie obligația de a introduce în proces pe AVAS în situațiile în care sunt dezbătute cereri și pretenții ce își au izvorul în dreptul consfințit prin hotărârea nr. 329/1998 a Tribunalului Argeș însă în cauza soluționată prin decizia nr. 375/R din 23 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Argeș, AVAS nu a fost parte, aceasta nefiind introdusă în cauză nici din oficiu, nici de către SC A.D. SA, astfel încât hotărârea judecătorească nu poate crea drepturi și obligații pentru terți. În continuare, recurenta a arătat că instanța de apel a apreciat în mod eronat că titlul ce stă la baza pretențiilor reclamantei față de pârâta AVAS este decizia civilă nr. 2907 din 11 martie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu titlu de autoritate de lucru judecat, pe aspectul pretențiilor în valoare de 7.418,55 RON.
Totodată, susține că în cauză nu se pot aplica dispozițiile O.U.G. nr. 70/2004, actul adițional din 27 decembrie 2004 și nici decizia nr. 2907 având în vedere că la baza pretențiilor reclamantei SC A.D. SA îndreptate împotriva AAAS nu se află un titlu valabil. De asemenea, a precizat recurenta că hotărârea atacată este nelegală ca urmare a încălcării legii și a neaplicarii corecte a dispozițiilor art. 969, 977 și urm. C. civ., precum și ale O.U.G. nr. 70/2004 și ale contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din anul 1999, astfel cum a fost modificat și actului adițional din 27 decembrie 2004. A arătat recurenta că interpretarea corectă a clauzelor este în sensul că orice sumă ce este cerută în baza unor hotărâri pronunțate în legătură cu situația litigioasă la care face referire atât O.U.G.
nr. 70/2004, cât și actul adițional din 27 decembrie 2004 trebuie să fie mai mare de 100.000 dolari SUA. Învederează că instanța de apel a greșit pronunțând o hotărâre nelegală prin schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, interpretând eronat actul adițional și contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, în special cu privire la modalitatea în care a înțeles să se raporteze la pragul de 100.000 dolari SUA. Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 969 C. civ., neluând în seamă faptul că părțile semnatare ale actului adițional au convenit cu privire la sumele de bani garantate de AVAS după pronunțarea sentinței nr. 329/1998 și după punerea ei în executare.
Faptul că în septembrie 2004 a fost prevăzut un nou prag de 100.000 dolari SUA, după ce în luna martie când a fost pusă în executare hotărârea nr. 329/1998, a fost plătită suma de 121.453.171.000 ROL — arată fără dubiu, în opinia recurentei, că părțile au convenit (re)instituirea acestei limite la care trebuie sa se raporteze, aceasta fiind voința lor, iar instanța trebuia să țină seama de aceasta atunci când s-a pronunțat cu privire la contract, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 977 și urm. C. civ. A mai susținut recurenta că, în mod greșit, instanța de apel a stabilit că în cauză operează autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2907 din 11 martie 2009, câtă vreme în fapt și în drept, reclamanta a invocat dispozițiile O.U.G.
nr. 70/2004, cele ale actului adițional din 27 decembrie 2004, precum și două hotărâri judecătorești definitive și irevocabile ce au stat la baza pretențiilor sale, respectiv decizia nr. 456/R din 02 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș în temeiul căreia a solicitat suma de 250.242 RON și decizia nr. 375/R din 23 martie 2010 pronunțată de aceeași instanță, în temeiul căreia a solicitat suma de 7.418,55 RON.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește prima critică formulată referitoare la nevalabilitatea titlului executoriu reprezentat de decizia nr. 375/R din 23 martie 2010, în condițiile în care recurenta nu a fost parte în acea cauză, Înalta Curte reamintește că recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel.
Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, raportat la efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări sau susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța investită cu calea extraordinară de atac. În speță, așa cum s-a arătat anterior, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta supune spre analiză critica referitoare la nevalabilitatea titlui executoriu, critică formulată omisso medio, ce nu a fost supusă controlului judiciar al instanței de apel, astfel încât în virtutea caracterului nedevolutiv al recursului, nu poate fi examinată pentru prima oară în această cale extraordinară de atac.
În ceea ce privește criticile subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de pct. 8 și 9 C. proc. civ., referitoare la nelegalitatea deciziei recurate urmare a încălcării dispozițiilor art. 969, 977 și urm. C. civ., ale O.U.G. nr. 70/2004 precum și schimbării înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, prin modalitatea de interpretare a pragului de 100.000 dolari SUA de la care ar fi angajată obligația de garanție, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de instanța de apel este fundamentată pe interpretarea corectă a legii și a actului juridic dedus judecății. Astfel, potrivit art. II din Actul adițional din 27 decembrie 2004 la Contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 2 iulie 1999 „Vânzătorul [AAAS] garantează pe Cumpărător [R. SA] împotriva oricărei și a tuturor plăților ulterioare care ar trebui să fie efectuate de către Societate [A.D.
SA] în favoarea dlui S.I.R.
în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile în legătură cu pretențiile ce fac obiectul acțiunilor menționate în alin. (3), cu condiția ca aceste plăți să depășească suma de 100.000 dolari SUA (în echivalent RON)", caz în care „Vânzătorul la cererea Societății, va plăti sumele respective, fără a putea depăși prețul de cumpărare, în termen de 15 zile de la data solicitării". Interpretarea dată dispozițiilor contractuale de către instanța de apel, cu referire la dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2907 din 11 martie 2009, este în sensul că instituirea sumei de 100.000 dolari SUA ca plafon de la care funcționează obligația de garanție nu are în vedere fiecare proces în parte, ci vizează limita de la care AVAS trebuie să răspundă în calitate de garant, condiție îndeplinită la data de 16 martie 2004, când a fost pusă în executare sentința civilă nr. 329/1998 a Tribunalului Argeș privind plata sumei de 121.453.171.000 ROL de către SC A.D.
SA. Interpretarea astfel cum a fost dată este în acord cu dispozițiile H.G. nr. 1930/2004 prin care s-a stabilit conținutul contractului de mandat acordat AAAS și cu prevederile art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004 potrivit cărora AAAS urmează să efectueze plata către SC A.D. SA a sumelor prevăzute în hotărârile judecătorești irevocabile în condițiile și limitele stabilite în mandat. Așa fiind, se constată că, în mod corect, instanța de apel a făcut interpretarea dispozițiilor O.U.G. nr. 70/2004, H.G. nr. 1930/2004 și ale actului adițional din 27 decembrie 2004, reținând că recurenta-pârâtă AAAS și-a asumat obligația de garanție a intimatei-reclamante împotriva oricărei și a tuturor plăților ulterioare care ar trebui efectuate în favoarea d-lui S.I.R., în temeiul unor hotărâri judecătorești irevocabile, cu condiția ca aceste plăți să nu depășească 100.000 dolari SUA.
Cea din urmă critică formulată se referă la faptul că în mod greșit a stabilit instanța că în cauză operează puterea de lucru judecat dată de decizia nr. 2907 din 11 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care reclamanta a invocat dispozițiile O.U.G. nr. 70/2004 și alte două hotărâri judecătorești ce stau la baza pretențiilor sale și nu decizia menționată. În legătură cu această susținere, Înalta Curte reține că în acord cu principiul securității raporturilor juridice, instanța de apel a avut în vedere dezlegarea dată prin decizia nr. 2907 din 11 martie 2009 problemei activării obligației de garanție a AAAS din perspectiva plafonului de 100.000 dolari SUA, având în vedere că nerecunoașterea puterii lucrului judecat a considerentelor menționate ar însemna ignorarea argumentelor și raționamentului juridic realizat, cu consecința ca aceeași chestiune litigioasă să poată fi rediscutată cu riscul încălcării principiului evocat.
Pentru considerentele înfățișate, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei AAAS București va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta AAAS București împotriva deciziei civile nr. 323 din 3 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2014.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.