ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5836/2010

Prin cererea

înregistrată la data de 25 octombrie 2007, reclamantul I.V. a chemat în

judecată pe pârâții Primăria municipiului București și Consiliul General al

Municipiului București solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se

constate că pârâtele sunt constructori de rea credință ai blocului nr. 79 bis

situat în strada Opanez nr. 73 sector 2 și să fie obligate acestea la plata

unor despăgubiri conform dispozițiilor art. 494 C. civ.

În motivarea cererii,

reclamatul a arătat că, la data de 17 septembrie 2009, prin Sentința civilă nr.

638 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea

formulată de autorii săi împotriva Consiliului Local al Municipiului București

și SC A. SA, cele două instituții au fost obligate să lase în deplină

proprietate și liniștită folosință reclamanților (I.V. și I.E.) terenul în

suprafață de 360 mp. situat în strada Opanez nr. 73 sector 2, instanța

constatând din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză că terenul

este liber, reținându-se totodată că, față de împrejurarea că a trecut mai mult

de un an de la decizia de expropriere și nu s-a efectuat obiectivul de

utilitate publică pentru care terenul a fost expropriat, decretul a devenit

caduc.

Reclamantul a arătat

că, prin dispoziția nr. 84 a Primarului General s-a dispus restituirea în

natură autorilor săi I.Va. și I.E., a terenului în suprafață de 360 mp. situat

în București strada Opanez nr. 73, sector 2, dar punerea în posesie nu s-a

putut efectua, întrucât între timp pe terenul menționat s-a ridicat un bloc,

blocul nr. 79 bis.

Reclamantul consideră

că pârâtele sunt de rea credință, întrucât acțiunea în revendicare a terenului

în litigiu a fost introdusă în anul 1995, părți fiind și pârâtele din prezenta

cauză, dosar în cadrul căruia s-a efectuat o expertiză care a stabilit că

terenul era liber și putea fi retrocedat, iar din răspunsurile date de către

Administrația Fondului Imobiliar și din planșele foto rezultă că pe acest teren

s-a ridicat blocul nr. 79 bis, după ce sentința de restituire a rămas

definitivă și irevocabilă, deci la sfârșitul anului 1996 sau începutul anului

1997, fiind astfel constructori de rea credință.

Referitor la cel de

al doilea capăt de cerere, reclamantul arată că în temeiul dispozițiilor art.

494 C. civ., proprietarul terenului are două posibilități: fie să păstreze

lucrările devenind proprietarul lor în temeiul accesiunii cu obligația de a

plăti constructorului valoarea materialelor și prețul muncii, fără a se lua în

considerare sporirea valorii fondului ocazionată de lucrările efectuate; fie să

oblige pe constructor să-și ridice construcțiile, pe cheltuiala sa, în practică

stabilindu-se înlocuirea soluției neeconomice a dărâmării cu aceea a acordării

unei despăgubiri, despăgubiri pe care se solicită a-i fi acordate în acest

dosar, întrucât demolarea construcției nu ar folosi nimănui.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 111 C. civ. și art. 480, 494 C. proc. civ.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 805 din 09 iunie 2009, a respins

acțiunea ca neîntemeiată, reținând că, reclamantul nu a demonstrat că pârâții

sunt constructori de rea-credință ai blocului nr. 79 bis, situat în București,

str.Opanez nr. 73, sectorul 2.

Astfel, prin

înscrisurile depuse la dosar nu s-a demonstrat data începerii construcției, ci

doar data recepției blocului - 30 septembrie 1997, prin Adresa nr. TN/53521 14

martie 2007 emisă de Consiliul General al Municipiului București -

Administrația Fondului Imobiliar.

Din raportul de

expertiză efectuat în Dosar nr. 6338/1995 și depus în cauză rezultă că, la data

de 15 februarie 1996 terenul era liber, iar la data de 30 septembrie 1997

blocul era finalizat, nefiind realist termenul de un an și 6 luni de ridicare a

unui bloc dacă ar fi luată în calcul ca dată de începere a lucrărilor luna

martie 1996, ulterior efectuării expertizei.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia nr. 1A din 6 ianuarie 2010 a admis apelul declarat de reclamant și a

schimbat în parte sentința, în sensul că a admis primul capăt de acțiune, a

constatat că pârâtele sunt constructori de rea-credință a imobilului bloc 79

bis din București, str. Opanez nr. 73, sector 2 și a respins capătul doi din

acțiune, ca neîntemeiat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut cu privire la primul capăt de cerere că, instanța

de fond în mod greșit a prezumat că terenul nu era liber, plecând numai de la

premiza că este nerealist un termen de 1 an și 6 luni de edificare a

construcției.

Așa fiind, rezultă că

pârâtele au fost de rea credință la momentul edificării construcției.

Mai mult, și dacă

s-ar reține, contrar considerentelor acestei sentințe, că ridicarea

construcției a început înainte de finalizarea procesului de revendicare, reaua

credință a pârâtelor este dovedită întrucât:

Buna credință

reprezintă conform definiției dată de art. 1898 alin. (1) C. civ. „credința

posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute

de lege spre a-i putea transmite proprietatea".

Or, nu este cazul în

speță, dat fiind că s-a continuat finalizarea construcției și după data de 18

decembrie 1996, când hotărârea privind revendicarea a rămas definitivă.

În ceea ce privește

cel de-al doilea capăt de cerere, curtea de apel a reținut că, proprietarul

terenului poate cere, în condițiile art. 494 C. civ., fie ridicarea

construcției, fie să păstreze pentru el construcțiile cu obligația de a-l

dezdăuna pe constructorul de rea credință și nu să obțină valoarea de

circulație a terenului.

Acordarea de

despăgubiri, așa cum solicită reclamantul prin acțiune, nu echivalează cu ieșirea

din patrimoniul reclamantului a dreptului de proprietate asupra terenului,

întrucât acordarea de despăgubiri nu este un act translativ de proprietate.

În situația în care

cererea de obligare la despăgubiri, astfel cum a fost formulată prin acțiune -

întemeiată pe dispozițiile art. 494 C. civ., ar fi admisă, reclamantul ar fi în

continuare proprietarul terenului având drept de dispoziție asupra acestuia,

ceea ce nu poate fi primit de către instanță.

Reclamantul putea să

solicite doar despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului.

Împotriva acestei din

urmă decizii, au exercitat calea de atac a recursului, atât reclamantul I.V.,

cât și pârâții Municipiul București, prin primar general și Consiliul General

al Municipiului București.

Prin recursul promovat,

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâții au

susținut lipsa capacității procesuale de folosință a Consiliul General al

Municipiului București, față de dispozițiile art. 18 alin. (1) și art. 67 alin.

(1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, lipsa calității

procesuale pasive a Municipiul București, prin primar general, întrucât în

dosarul Tribunalului București în care a fost pronunțată Sentința civilă nr.

638/1996 figurează ca pârâți Consiliul Local al municipiului București și SC A.

SA, iar Municipiul București nu a fost parte în proces, precum și lipsa

calității procesuale active a reclamantului, deoarece în același dosar

figurează ca reclamanți atât I.V., cât și I.E. și, ca urmare, o astfel de acțiune

nu poate fi promovată fără I.E. sau moștenitorii acesteia.

În motivarea

recursului, s-a susținut și excepția prescripției dreptului de a cere

executarea silită, deoarece de la data când a fost pronunțată Sentința civilă

nr. 638/1996 au trecut aproape 11 ani, astfel încât reclamanții din cauză nu

mai sunt îndreptățiți la eventuale pretenții, precum și lipsa interesului

reclamanților de a promova această acțiune, după apariția Legii nr. 10/2001,

petenții figurând cu Dosarul administrativ nr. 28911/2002, la Notificarea nr.

2183/2001 depusă în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea terenului în

discuție, pentru care sunt îndreptățiți să solicite măsuri reparatorii.

Pe fondul litigiului,

pârâții-recurenții au solicitat să se constate că nu s-a făcut dovada relei

credințe a pârâților la construirea blocului, având în vedere că din

înscrisurile depuse la dosar nu s-a demonstrat data începerii construcției, ci

doar data recepției blocului.

Reclamantul și-a

întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar prin

motivele de recurs a invocat interpretarea și aplicarea greșită de către

instanța de apel a dispozițiilor art. 494 C. civ., text de lege care nu trebuie

interpretat ad literam, deoarece în practică s-a decis să se înlocuiască

soluția neeconomicoasă a demolării construcțiilor, cu cea a acordării unei

despăgubiri.

Recurentul-reclamant

a mai arătat că, în speța de față, a solicitat despăgubiri reprezentând

valoarea terenului ocupat, în loc să ceară demolarea construcției, acțiune prin

care s-ar aduce pagube însemnate și costuri enorme, fiind vorba de un bloc cu

40 de apartamente, care deja au fost vândute altor persoane.

La termenul de

judecată din data de 4 noiembrie 2010, Înalta Curte a invocat, din oficiu,

tardivitatea recursului declarat de pârâți și, având în vedere dispozițiile

art. 137 C. proc. civ., instanța va analiza cu prioritate această excepție.

Potrivit art. 301 C.

proc. civ. „termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii,

dacă legea nu dispune altfel”.

În speță, cererea

declarativă de recurs, cuprinzând și motivele acestuia, a fost înregistrată la

data de 25 martie 2010, la Curtea de Apel București.

Decizia atacată a

fost comunicată recurenților-pârâți la data de 4 martie 2010, ultima zi de

formulare a recursului fiind 22 martie 2010, astfel că recursul s-a declarat

peste termenul legal, urmând a fi respins ca tardiv.

În ceea ce privește

recursul reclamantului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Din cuprinsul

dispozițiilor art. 494 C. civ. rezultă că, în situația în care plantațiile și

lucrările au fost făcute de către un terț de rea-credință cu materiale proprii,

proprietarul terenului are dreptul să opteze pentru păstrarea lucrărilor, cu

obligația de a-l despăgubi pe constructor, plătindu-i valoarea materialelor și

prețul muncii, în temeiul principiului că nimeni nu se poate îmbogăți fără just

temei sau pentru obligarea constructorului să-și ridice, pe cheltuiala sa,

lucrările.

Interpretând această

normă legală, reiese că proprietarul terenului are drept de opțiune între cele

două variante enunțate și nu se poate pune problema acordării unei despăgubiri

reprezentând valoarea terenului ocupat, așa cum solicită reclamantul-recurent.

În ipotezele

reglementate de textul legal menționat, titularul dreptului de proprietate

asupra terenului își păstrează în continuare titlul și poate deveni, prin

accesiune, dacă optează în acest sens, proprietar al plantațiilor,

construcțiilor sau altor lucrări efectuate de constructor.

De asemenea, terța

persoană care a construit cu rea-credință pe terenul proprietatea alteia nu

poate avea decât un drept de creanță asupra materialelor și lucrărilor

edificate și nu poate dobândi un drept de proprietate asupra imobilului.

Așadar, instanța de

apel în mod corect a reținut că cererea formulată de reclamant privind

obligarea pârâților la plata unor despăgubiri conform art. 494 C. civ., este

neîntemeiată, respingând capătul doi din acțiune.

Față de cele ce

preced, rezultă că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea

corectă a legii, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., impunându-se respingerea recursului, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul I.V. împotriva Deciziei nr. 1A din 6 ianuarie

2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Respinge ca tardiv

recursul declarat de pârâții Municipiul București, prin primar general și

Consiliul General al Municipiului București împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2010.

Procesat de GGC - DG