ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5836/2010

Prin cererea înregistrată la data de 25 octombrie 2007, reclamantul I.V. a chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului București și Consiliul General al Municipiului București solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că pârâtele sunt constructori de rea credință ai blocului nr. 79 bis situat în strada Opanez nr. 73 sector 2 și să fie obligate acestea la plata unor despăgubiri conform dispozițiilor art. 494 C. civ. În motivarea cererii, reclamatul a arătat că, la data de 17 septembrie 2009, prin Sentința civilă nr. 638 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de autorii săi împotriva Consiliului Local al Municipiului București și SC A. SA, cele două instituții au fost obligate să lase în deplină proprietate și liniștită folosință reclamanților (I.V.

și I.E.) terenul în suprafață de 360 mp. situat în strada Opanez nr. 73 sector 2, instanța constatând din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză că terenul este liber, reținându-se totodată că, față de împrejurarea că a trecut mai mult de un an de la decizia de expropriere și nu s-a efectuat obiectivul de utilitate publică pentru care terenul a fost expropriat, decretul a devenit caduc. Reclamantul a arătat că, prin dispoziția nr. 84 a Primarului General s-a dispus restituirea în natură autorilor săi I.Va. și I.E., a terenului în suprafață de 360 mp. situat în București strada Opanez nr. 73, sector 2, dar punerea în posesie nu s-a putut efectua, întrucât între timp pe terenul menționat s-a ridicat un bloc, blocul nr. 79 bis.

Reclamantul consideră că pârâtele sunt de rea credință, întrucât acțiunea în revendicare a terenului în litigiu a fost introdusă în anul 1995, părți fiind și pârâtele din prezenta cauză, dosar în cadrul căruia s-a efectuat o expertiză care a stabilit că terenul era liber și putea fi retrocedat, iar din răspunsurile date de către Administrația Fondului Imobiliar și din planșele foto rezultă că pe acest teren s-a ridicat blocul nr. 79 bis, după ce sentința de restituire a rămas definitivă și irevocabilă, deci la sfârșitul anului 1996 sau începutul anului 1997, fiind astfel constructori de rea credință.

Referitor la cel de al doilea capăt de cerere, reclamantul arată că în temeiul dispozițiilor art. 494 C. civ., proprietarul terenului are două posibilități: fie să păstreze lucrările devenind proprietarul lor în temeiul accesiunii cu obligația de a plăti constructorului valoarea materialelor și prețul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii fondului ocazionată de lucrările efectuate; fie să oblige pe constructor să-și ridice construcțiile, pe cheltuiala sa, în practică stabilindu-se înlocuirea soluției neeconomice a dărâmării cu aceea a acordării unei despăgubiri, despăgubiri pe care se solicită a-i fi acordate în acest dosar, întrucât demolarea construcției nu ar folosi nimănui.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 111 C. civ. și art. 480, 494 C. proc. civ. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 805 din 09 iunie 2009, a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că, reclamantul nu a demonstrat că pârâții sunt constructori de rea-credință ai blocului nr. 79 bis, situat în București, str.Opanez nr. 73, sectorul 2. Astfel, prin înscrisurile depuse la dosar nu s-a demonstrat data începerii construcției, ci doar data recepției blocului - 30 septembrie 1997, prin Adresa nr. TN/53521 14 martie 2007 emisă de Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar.

Din raportul de expertiză efectuat în Dosar nr. 6338/1995 și depus în cauză rezultă că, la data de 15 februarie 1996 terenul era liber, iar la data de 30 septembrie 1997 blocul era finalizat, nefiind realist termenul de un an și 6 luni de ridicare a unui bloc dacă ar fi luată în calcul ca dată de începere a lucrărilor luna martie 1996, ulterior efectuării expertizei. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 1A din 6 ianuarie 2010 a admis apelul declarat de reclamant și a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis primul capăt de acțiune, a constatat că pârâtele sunt constructori de rea-credință a imobilului bloc 79 bis din București, str. Opanez nr. 73, sector 2 și a respins capătul doi din acțiune, ca neîntemeiat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut cu privire la primul capăt de cerere că, instanța de fond în mod greșit a prezumat că terenul nu era liber, plecând numai de la premiza că este nerealist un termen de 1 an și 6 luni de edificare a construcției. Așa fiind, rezultă că pârâtele au fost de rea credință la momentul edificării construcției. Mai mult, și dacă s-ar reține, contrar considerentelor acestei sentințe, că ridicarea construcției a început înainte de finalizarea procesului de revendicare, reaua credință a pârâtelor este dovedită întrucât: Buna credință reprezintă conform definiției dată de art. 1898 alin. (1) C. civ. „credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea". Or, nu este cazul în speță, dat fiind că s-a continuat finalizarea construcției și după data de 18 decembrie 1996, când hotărârea privind revendicarea a rămas definitivă.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, curtea de apel a reținut că, proprietarul terenului poate cere, în condițiile art. 494 C. civ., fie ridicarea construcției, fie să păstreze pentru el construcțiile cu obligația de a-l dezdăuna pe constructorul de rea credință și nu să obțină valoarea de circulație a terenului. Acordarea de despăgubiri, așa cum solicită reclamantul prin acțiune, nu echivalează cu ieșirea din patrimoniul reclamantului a dreptului de proprietate asupra terenului, întrucât acordarea de despăgubiri nu este un act translativ de proprietate. În situația în care cererea de obligare la despăgubiri, astfel cum a fost formulată prin acțiune - întemeiată pe dispozițiile art. 494 C. civ., ar fi admisă, reclamantul ar fi în continuare proprietarul terenului având drept de dispoziție asupra acestuia, ceea ce nu poate fi primit de către instanță.

Reclamantul putea să solicite doar despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului. Împotriva acestei din urmă decizii, au exercitat calea de atac a recursului, atât reclamantul I.V., cât și pârâții Municipiul București, prin primar general și Consiliul General al Municipiului București. Prin recursul promovat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., pârâții au susținut lipsa capacității procesuale de folosință a Consiliul General al Municipiului București, față de dispozițiile art. 18 alin. (1) și art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, lipsa calității procesuale pasive a Municipiul București, prin primar general, întrucât în dosarul Tribunalului București în care a fost pronunțată Sentința civilă nr. 638/1996 figurează ca pârâți Consiliul Local al municipiului București și SC A. SA, iar Municipiul București nu a fost parte în proces, precum și lipsa calității procesuale active a reclamantului, deoarece în același dosar figurează ca reclamanți atât I.V., cât și I.E. și, ca urmare, o astfel de acțiune nu poate fi promovată fără I.E.

sau moștenitorii acesteia. În motivarea recursului, s-a susținut și excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, deoarece de la data când a fost pronunțată Sentința civilă nr. 638/1996 au trecut aproape 11 ani, astfel încât reclamanții din cauză nu mai sunt îndreptățiți la eventuale pretenții, precum și lipsa interesului reclamanților de a promova această acțiune, după apariția Legii nr. 10/2001, petenții figurând cu Dosarul administrativ nr. 28911/2002, la Notificarea nr. 2183/2001 depusă în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea terenului în discuție, pentru care sunt îndreptățiți să solicite măsuri reparatorii. Pe fondul litigiului, pârâții-recurenții au solicitat să se constate că nu s-a făcut dovada relei credințe a pârâților la construirea blocului, având în vedere că din înscrisurile depuse la dosar nu s-a demonstrat data începerii construcției, ci doar data recepției blocului.

Reclamantul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar prin motivele de recurs a invocat interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 494 C. civ., text de lege care nu trebuie interpretat ad literam, deoarece în practică s-a decis să se înlocuiască soluția neeconomicoasă a demolării construcțiilor, cu cea a acordării unei despăgubiri. Recurentul-reclamant a mai arătat că, în speța de față, a solicitat despăgubiri reprezentând valoarea terenului ocupat, în loc să ceară demolarea construcției, acțiune prin care s-ar aduce pagube însemnate și costuri enorme, fiind vorba de un bloc cu 40 de apartamente, care deja au fost vândute altor persoane.

La termenul de judecată din data de 4 noiembrie 2010, Înalta Curte a invocat, din oficiu, tardivitatea recursului declarat de pârâți și, având în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ., instanța va analiza cu prioritate această excepție. Potrivit art. 301 C. proc. civ. „termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”. În speță, cererea declarativă de recurs, cuprinzând și motivele acestuia, a fost înregistrată la data de 25 martie 2010, la Curtea de Apel București. Decizia atacată a fost comunicată recurenților-pârâți la data de 4 martie 2010, ultima zi de formulare a recursului fiind 22 martie 2010, astfel că recursul s-a declarat peste termenul legal, urmând a fi respins ca tardiv.

În ceea ce privește recursul reclamantului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed: Din cuprinsul dispozițiilor art. 494 C. civ. rezultă că, în situația în care plantațiile și lucrările au fost făcute de către un terț de rea-credință cu materiale proprii, proprietarul terenului are dreptul să opteze pentru păstrarea lucrărilor, cu obligația de a-l despăgubi pe constructor, plătindu-i valoarea materialelor și prețul muncii, în temeiul principiului că nimeni nu se poate îmbogăți fără just temei sau pentru obligarea constructorului să-și ridice, pe cheltuiala sa, lucrările. Interpretând această normă legală, reiese că proprietarul terenului are drept de opțiune între cele două variante enunțate și nu se poate pune problema acordării unei despăgubiri reprezentând valoarea terenului ocupat, așa cum solicită reclamantul-recurent.

În ipotezele reglementate de textul legal menționat, titularul dreptului de proprietate asupra terenului își păstrează în continuare titlul și poate deveni, prin accesiune, dacă optează în acest sens, proprietar al plantațiilor, construcțiilor sau altor lucrări efectuate de constructor. De asemenea, terța persoană care a construit cu rea-credință pe terenul proprietatea alteia nu poate avea decât un drept de creanță asupra materialelor și lucrărilor edificate și nu poate dobândi un drept de proprietate asupra imobilului. Așadar, instanța de apel în mod corect a reținut că cererea formulată de reclamant privind obligarea pârâților la plata unor despăgubiri conform art. 494 C. civ., este neîntemeiată, respingând capătul doi din acțiune.

Față de cele ce preced, rezultă că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., impunându-se respingerea recursului, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I.V. împotriva Deciziei nr. 1A din 6 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâții Municipiul București, prin primar general și Consiliul General al Municipiului București împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2010. Procesat de GGC - DG