ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5829/2010

Prin cererea înregistrată la data de 16 august 2007, reclamanta S. (fostă C.), S.C. a chemat în judecată pe pârâții N.T., N.A.S.C. și pe M.E. pentru a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilele terenuri și construcții situate în Câmpulung, str. N. nr. 6 și respectiv str. N.I. nr. 19, județul Argeș. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în baza certificatului de moștenitor nr. 113 din 12 mai 2004 este unica moștenitoare în calitate de nepoată de fiică a autorului N.N., iar imobilele revendicate au fost naționalizate de la autorul său, deși acesta a decedat anterior anului 1931, astfel naționalizarea trebuia să se realizeze pe numele fiicelor acestuia. S-a mai arătat că, pârâții N.T.

și N.A.S.C. sunt nepoți de frate ai autorului și nu au vocație de pe urma acestuia, fiind înlăturați de la moștenire de moștenitorii în grad mai apropiat, respectiv de reclamantă. Cu toate acestea, pârâților, rude în grad prohibit de lege, li s-au emis dispoziții de retrocedare în temeiul Legii nr. 10/2001. În imobilele revendicate locuiesc cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995, respectiv pârâții D.V. și M.E. Apreciind că titlul său de proprietate este mai vechi și îndeplinește toate condițiile unui titlu autentic, fiind preferabil, a solicitat admiterea acțiunii. Prin Sentința civilă nr. 2134 din 24 octombrie 2007, pronunțată de Judecătoria Câmpulung, s-a constatat nulă acțiunea formulată de reclamantă, reținându-se în considerente că cererea de chemare în judecată nu este semnată de reclamantă, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc.

civ. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate. Prin Decizia civilă nr. 101/R din 22 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș s-a admis recursul, s-a casat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond, reținându-se în considerente că, în mod greșit instanța de fond a anulat cererea ca nesemnată, deoarece prin procura specială aflată la dosarul cauzei, reclamanta a împuternicit pe P.T. să întreprindă toate demersurile legale pentru retrocedarea imobilelor în litigiu, procură în baza căreia acesta avea dreptul să formuleze cereri și să le semneze. Primind cauza în rejudecare, Judecătoria Câmpulung, în raport de valoarea imobilelor revendicate, prin Sentința civilă nr. 1041 din 5 mai 2008, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

La data de 10 octombrie 2008, pârâta M.E. a formulat cerere de chemare în garanție a Primarului municipiului Câmpulung, a Primăriei municipiului Câmpulung, în calitate de succesor al R.A. Edilul Câmpulung, motivat de faptul că este cumpărător de bună credință a imobilului revendicat de reclamantă, iar în cazul în care va cădea în pretenții, chematul în garanție să fie obligat să o despăgubească cu suma de 43.540.845 RON, actualizată la prețul pieței. La aceeași dată, pârâta a mai chemat în garanție și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia, în cazul în care va cădea în pretenții, să-i plătească prețul plătit actualizat la prețul pieței. Totodată, aceeași pârâtă a solicitat și disjungerea cererilor formulate de reclamantă, în sensul că judecarea cauzei să se facă separat pentru fiecare imobil solicitat de reclamantă, deoarece acestea sunt dobândite în mod individual de pârâții M.E.

și D.V. La termenul de judecată din 10 noiembrie 2008, s-a depus la dosarul cauzei o cerere de intervenție în interes propriu formulată de E.F.I., la care s-a anexat Sentința civilă nr. 1634 din 17 aprilie 2000 pronunțată de Judecătoria Câmpulung, definitivă și irevocabilă prin neapelare. Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea cererii de intervenție în interes propriu, deoarece sentința civilă anexată cererii face referire, ca și intervenientă, la o persoană numită T.E. care este o cu totul altă persoană decât una din autoarele sale care se numește Tu.E. Prin încheierea de ședință din 8 decembrie 2008, instanța a respins în principiu cererea de intervenție în interes propriu, reținând că între autoarea reclamantei și autoarea intervenientei nu există identitate, față de înscrisurile aflate la dosar, respectiv Sentința civilă nr. 1634 din 17 aprilie 2000 și certificatul de deces de la fila 68. Prin aceeași încheiere, s-a luat act că pârâta M.E.

a renunțat la cererea de disjungere aflată la fila 30. Prin cererea aflată la fila 102 dosar, Ministerul Finanțelor Publice a chemat în garanție pe Consiliul Local Câmpulung în calitate de mandant al R.A. Edilul Câmpulung. Pârâta M.E. a chemat în garanție pe notarii publici E. și S.C.B. pentru a răspunde pentru eliberarea certificatelor de calitatea de moștenitor nr. 113 din 12 mai 2004, nr. 225 din 1 octombrie 1991 și nr. 164 din 9 iulie 2002. Tribunalul Argeș, prin Sentința civilă nr. 63 din 23 martie 2009 a respins acțiunea a nefondată. A luat act că pârâta M.E. a renunțat la judecarea cererilor de chemare în garanție față de Primăria Municipiului Câmpulung, Primarul Municipiului Câmpulung, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Notarii Publici Asociați E. și S.C.B.

A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice față de Consiliul Local Câmpulung și R.A. Edilul Câmpulung și a fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta este fiica defunctei C.A., care la rândul său este fiica autorului N.N., astfel cum rezultă din certificatul de căsătorie aflat la dosar. Pe baza actelor de stare civilă s-a stabilit că pârâții N.T. și N.A.S.C. sunt fiii lui N.A., care la rândul său este fiul lui N.Th., fratele autorului N.N., potrivit arborelui genealogic depus la dosar de reclamantă și de cei doi pârâți. Prin Decretul nr. 92/1950 s-au naționalizat din proprietatea autorului N.N., 8 apartamente situate în Câmpulung, str. N. nr. 6, str. K. nr. 11, str. B. 63 și str.I.P.

nr. 19. La apariția Legii nr. 10/2001, reclamanta deși avea vocație succesorală concretă (utilă) la moștenirea defunctului N.N., nu a formulat notificare pentru a fi repusă în drept în termenul de acceptare a succesiunii acestui autor, singurii moștenitori care au formulat notificare sunt pârâții N.T. și N.A.S.C. Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, succesibilii care după data de 6 martie 1945 nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire are valoarea de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legii. La alin. (4) din același text de lege se prevede că, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevederilor cap. III, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus în termen cererea de reconstituire.

În acest sens sunt și disp. art. 4 pct. 7 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care prevăd că în cazul în care nu toate persoanele care au calitatea de moștenitor al persoanei fizice îndreptățite au solicitat restituirea imobilului preluat abuziv, de cotele cuvenite celor care nu au depus notificări vor profita ceilalți moștenitori care au depus în termen cerere de restituire. Soluția prevăzută de dispozițiile legale mai sus enunțate este în acord cu dispozițiile legale aplicabile în materie de succesiuni (dreptul de acrescământ reglementat de art. 697 C. civ.) potrivit căruia „partea renunțătorului profită coerezilor săi”.

Prin urmare, comoștenitorul care a solicitat restituirea în natură a imobilului în baza Legii nr. 10/2001 (considerat moștenitor acceptant) culege și cota comoștenitorului care nu a acceptat succesiunea în termenul legal (care nu a depus notificarea până la data de 14 februarie 2002 și care astfel a devenit străin de succesiune prin neacceptare). În acest context și în raport de dispozițiile legale mai sus enunțate, tribunalul a reținut că, în mod corect celor doi pârâți în calitate de colaterali privilegiați li s-au emis cele două dispoziții, respectiv nr. 45 din 11 martie 2002 și nr. 210 din 4 august 2003, prin care le-au fost restituite în natură imobilele revendicate prin prezenta acțiune de către reclamantă.

În ceea ce-i privește pe pârâții M.E. și D.V., instanța a reținut că aceștia au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, în calitate de chiriași, în baza contractelor de vânzare cumpărare nr. 14 din 27 octombrie 1997 și respectiv, nr. 27 din 19 mai 1998, câte un apartament situat în str. N.I. nr. 19 și respectiv, str. N. nr. 6, precum și terenul aferent, contracte autentificate la notariat și întabulate în registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Câmpulung. Potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

Potrivit art. 21 din același act normativ, introdus prin Legea nr. 1/2009, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabile de la data încheierii acestora. În consecință, s-a reținut că pârâții din prezenta cauză dețin titluri valabile, în timp ce reclamanta nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte că a fost repusă în termenul de acceptare a succesiunii autorului său, de vreme de bunurile revendicate la decesul autorului său se aflau în proprietatea statului.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel, invocând nelegalitatea și netemeinicia pentru următoarele motive: greșit s-a apreciat că reclamanta nu a acceptat succesiunea, deși este moștenitoare sezinară și a intrat în posesia averii succesorale chiar din momentul decesului autorului său, fără alte formalități juridice, potrivit dispozițiilor art. 653 C. civ.; cele patru fiice ale autorului N.N.

au intrat automat în posesia sezinei, iar reclamanta a cules moștenirea mamei și mătușilor sale, fiind singurul moștenitor în linie directă; la naționalizare, proprietarul imobilelor nu mai era N.N., care decedase din anul 1930, ci cele patru fiice ale sale, astfel că nelegal naționalizarea s-a realizat pe numele lui N.N.; față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, titlul proprietarului inițial nu a încetat să existe, reclamanta fiind proprietara unui bun în sensul Convenției, recunoscându-se nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului și deci, existența dreptului real în patrimoniul său; pârâții sunt colaterali de pe urma fratelui autorului, N.G., fiind rude de gradul VII, astfel că nelegal li s-au emis dispoziții de retrocedare pentru imobilele în litigiu; acțiunea în revendicare este independentă de dispozițiile Legii nr. 10/2001, practica instanțelor fiind constantă în acest sens; în cadrul acțiunii în revendicare trebuiau comparate titlurile de proprietate ale părților și să se dea prioritate titlului reclamantei care este mai bine conturat, este mai vechi și îndeplinește toate condițiile unui titlul autentic, fiind preferabil.

Prin Decizia nr. 175/A din 7 decembrie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, tribunalul a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, deoarece a apreciat asupra calității de moștenitoare a reclamantei exclusiv prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, concluzionând că aceasta nu a formulat notificare în procedura instituită de legea specială, notificare care i-ar fi conferit și vocația de a accepta succesiunea, fiind repusă în termenul de acceptare în acest mod.

În mod greșit a reținut că, celor doi pârâți le profită și cota ce s-ar fi cuvenit reclamantei în calitatea sa de moștenitoare legală, dacă ar fi urmat procedura prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Așadar, instanța s-a limitat să analizeze calitatea de moștenitoare a reclamantei, exclusiv în raport de dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, ci nu de dispozițiile ce guvernează materia succesiunii, deși acțiunea în revendicare formulată de reclamantă este fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului referitoare la proprietate, fiind o acțiune de drept comun. Așadar, instanța de fond, deși nu a ordonat dovezi pentru dovedirea calității de moștenitoare a reclamantei după autorul N.N.

și nici nu a reținut în considerente că reclamanta ar fi străină de succesiunea acestuia prin neacceptare, a analizat posibilitatea repunerii în termenul de acceptare a succesiunii de către aceasta, prin notificarea pe care ar fi trebuit să o formuleze în procedura Legii nr. 10/2001, în condițiile art. 4 alin. (3) din această lege, apreciind că, prin neformularea notificării, nu a fost repusă în termenul de acceptare a succesiunii lui N.N. Reclamanta susține că autoarea sa, C.A. a acceptat succesiunea tatălui ei N.N., iar reclamanta a cules moștenirea de la mama și mătușile acesteia, fiind singurul moștenitor în linie directă. Instanța nu a verificat aceste susțineri ale reclamantei prin administrarea de probe pentru a stabili calitatea de moștenitoare a reclamantei.

În stabilirea acestei situații juridice, instanța trebuia să aibă în vedere principiile de bază ale devoluțiunii legale, respectiv chemarea la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali, neinteresând în speță corelația cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme pentru stabilirea regimului juridic trebuia să analizeze calitatea de moștenitor a reclamantei în raport de dispozițiile dreptului comun în materia devoluțiunii legale. Chiar și în prezența unui singur descendent care face parte din clasa I de moștenitori legali, sunt înlăturați de la moștenire moștenitorii care fac parte din clasele subsecvente de moștenitori, nicio altă rudă dintr-o clasă de moștenitori legali neputând veni la moștenirea lăsată de defunct, în cazul în care descendentul în linie directă în clasa I de moștenitori legali a acceptat succesiunea.

Nicio dispoziție legală nu conferă dreptul succesibililor din alte clase de a succede la moștenirea defunctului înlăturând-o pe descendenta de gradul I, chiar dacă aceasta nu și-a manifestat în mod expres intenția de a solicita restituirea imobilului în litigiu în procedura Legii nr. 10/2001, așa cum greșit a reținut tribunalul. Așadar, instanța a soluționat greșit cauza în excepția lipsei calității de moștenitoare a reclamantei, fără a verifica însă această calitate prin toate mijloacele de probă, în condițiile dreptului comun. S-a reținut că se impune desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, pentru ca tribunalul să administreze probe pentru a se stabili dacă reclamanta a cules moștenirea rămasă de la autorul N.N., conform susținerilor acesteia, urmând a fi avute în vedere și celelalte critici din apel, ca susțineri de fond.

Împotriva acestei din urmă decizii, au exercitat calea de atac a recursului pârâții N.T., N.A.S.C., Do.V., D.V. și M.E. Prin recursul promovat, pârâții N.T. și N.A.S.C. au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9, 6 și 8 C. proc. civ. și au solicitat modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și menținerii ca temeinică și legală a sentinței Tribunalului Argeș. În motivarea recursului, s-a susținut că instanța de apel în mod greșit a apreciat că nu interesează în speță prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001 și a încălcat, totodată, principiul securității raporturilor juridice statuat în Convenția europeană a drepturilor omului. În același timp, instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, încălcând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., întrucât nu s-a raportat strict la cererea de chemare în judecată și nu a soluționat pricina în limitele acesteia. Curtea de apel a transformat acțiunea în revendicare într-o acțiune în constatarea calității de unic moștenitor, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. Soluția instanței de apel este nelegală și din perspectiva prevederile art. 297 C. proc. civ., deoarece, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, curtea de apel putea încuviința sau pune în dezbaterea părților necesitatea efectuării unor probe, însă a trimis cauza spre rejudecare, deși tribunalul nu a lăsat nesoluționat fondul cauzei, aceasta fiind sigura situație ce ar fi atras soluția pronunțată.

Prin motivele de recurs, pârâții Do.V. și D.V. au invocat incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea art. 137 C. proc. civ., cât și a art. 294, 295 și 297 C. proc. civ. S-a susținut că Tribunalul Argeș nu s-a pronunțat asupra excepției invocate de Curtea de apel, de vreme ce nu rezultă din dispozitivul hotărârii acest lucru, ci s-a pronunțat asupra fondului cauzei, a comparat titlurile de proprietate ale părților și a constatat că titlul de proprietate al pârâților-recurenți este mai bine caracterizat. Raportat la efectul devolutiv al apelului, instanța putea să ordone probe prin care să constate în mod direct dacă s-a acceptat sau nu succesiunea.

Pârâta M.E. a invocat încălcarea de către curtea de apel a dispozițiilor art. 651, 653, 1169 și 689 C. civ. și faptul că instanța nu a avut în vedere că reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001. Reclamanta nu are certificat de moștenitor, în timp ce titlul pârâtei este valabil, perfect legal și înscris în C.F. Odată cu adoptarea Legii nr. 1/2009 și cu publicarea în M. Of. a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, retrocedarea în natură nu mai este posibilă. Instanța de apel nu a analizat actele care au stat la baza eliberării certificatului de calitate de moștenitor nr. 113/2004 și nu a observat că nu s-au dezbătut succesiunile succesive dintre autorii reclamantei, conform arborelui genealogic aflat la fila 7 din dosar.

Analizând recursurile, Înalta Curte constată că sunt fondate în sensul celor ce succed: Prin Sentința civilă nr. 63/2009, Tribunalul Argeș a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, a luat act de renunțarea pârâtei M.E. la judecata cererilor de chemare în garanție și a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice. În motivarea acestei decizii, prima instanță a reținut considerentele de fapt și de drept care au stat la baza pronunțării soluției.

Prin Decizia nr. 175/A din 7 decembrie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, admițând apelul formulat de reclamantă, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Argeș, care să administreze probe pentru a stabili dacă reclamanta a cules moștenirea rămasă de la autorul N.N., conform susținerilor acesteia, motivat de faptul că, instanța de fond a soluționat greșit cauza în excepția lipsei calității de moștenitoare a reclamantei, fără a verifica însă această calitate prin toate mijloacele de probă, în condițiile dreptului comun. Or, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, în cazul în care constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată. Ipoteza avută în vedere de legiuitor vizează două situații stricte și prevăzute limitativ, prima dintre ele făcând posibilă desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, dacă prima instanță, soluționând cauza, nu a intrat în cercetarea fondului, pentru ca părțile să nu fie lipsite de un grad de jurisdicție. Este de observat că, ipotezele prevăzute de textul legal enunțat nu se regăsesc în prezenta speță, deoarece tribunalul a analizat fondul cauzei, pronunțându-se cu privire la cererea de chemare în judecată promovată de reclamantă și, constatând că acțiunea reclamantei nu este fondată, a respins-o.

Totodată, judecata pricinii în fața primei instanțe s-a făcut în condiții de procedură legal îndeplinită. Așadar, în cauza de față nu sunt aplicabile prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nu se regăsește nici una din cele două situații expres și limitativ prevăzute de lege pentru care instanța de apel urmează să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe, ca urmare a desființării hotărârii atacate. În această situație, instanța de apel în mod greșit a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Argeș, cu motivarea de a administra probe. Instanța de fond s-a pronunțat pe fondul pricinii, în urma analizării temeiniciei acțiunii raportată la probele administrate și la dispozițiile legale aplicabile, aprofundarea cercetării putând fi făcută și în apel, dacă acest lucru se impune.

Curtea de apel, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, nu avea motive să procedeze la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, ci în calitate de instanță de apel avea obligația legală de a verifica „în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță” și totodată, facultatea de a „încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi”, potrivit dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. Așadar, hotărârea primei instanțe fiind motivată în fapt și în drept cu privire la fondul pricinii deduse judecății, cauza nu poate fi trimisă spre rejudecare la tribunal, așa cum s-a dispus prin decizia recurată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art. 297 C. proc.

civ., după cum s-a arătat. Instanța de apel poate încuviința completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei. De aceea, este nelegală soluția instanței de a desființa hotărârea primei instanțe și a trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, pe motiv că trebuie completat probatoriul și administrate noi probe în scopul lămuririi pe deplin a raporturilor deduse judecății. Așa fiind, se constată că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale menționate, precum și principiul rolului activ în soluționarea cauzei și a ignorat caracterul devolutiv al acestei căi de atac, aspecte ce atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Față de considerentele reținute, în temeiul art. 312 alin. (1), (2), (3) și (5) C. proc. civ., se vor admite recursurile și cauza va fi trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Pitești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții N.T., N.A.S.C., Do.V., D.V. și M.E. împotriva Deciziei nr. 175/A din 7 decembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2010. Procesat de GGC - DG