ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5829/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5829/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin cererea

înregistrată la data de 16 august 2007, reclamanta S. (fostă C.), S.C. a chemat

în judecată pe pârâții N.T., N.A.S.C. și pe M.E. pentru a fi obligați să-i lase

în deplină proprietate și posesie imobilele terenuri și construcții situate în

Câmpulung, str. N. nr. 6 și respectiv str. N.I. nr. 19, județul Argeș.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că în baza certificatului de moștenitor nr. 113 din 12 mai

2004 este unica moștenitoare în calitate de nepoată de fiică a autorului N.N.,

iar imobilele revendicate au fost naționalizate de la autorul său, deși acesta a

decedat anterior anului 1931, astfel naționalizarea trebuia să se realizeze pe

numele fiicelor acestuia.

S-a mai arătat că,

pârâții N.T. și N.A.S.C. sunt nepoți de frate ai autorului și nu au vocație de

pe urma acestuia, fiind înlăturați de la moștenire de moștenitorii în grad mai

apropiat, respectiv de reclamantă.

Cu toate acestea,

pârâților, rude în grad prohibit de lege, li s-au emis dispoziții de

retrocedare în temeiul Legii nr. 10/2001.

În imobilele

revendicate locuiesc cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995, respectiv pârâții

D.V. și M.E.

Apreciind că titlul

său de proprietate este mai vechi și îndeplinește toate condițiile unui titlu

autentic, fiind preferabil, a solicitat admiterea acțiunii.

Prin Sentința civilă

nr. 2134 din 24 octombrie 2007, pronunțată de Judecătoria Câmpulung, s-a

constatat nulă acțiunea formulată de reclamantă, reținându-se în considerente

că cererea de chemare în judecată nu este semnată de reclamantă, în cauză fiind

aplicabile dispozițiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru

nelegalitate.

Prin Decizia civilă

nr. 101/R din 22 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș s-a admis

recursul, s-a casat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță de fond, reținându-se în considerente că, în mod greșit instanța de

fond a anulat cererea ca nesemnată, deoarece prin procura specială aflată la

dosarul cauzei, reclamanta a împuternicit pe P.T. să întreprindă toate

demersurile legale pentru retrocedarea imobilelor în litigiu, procură în baza

căreia acesta avea dreptul să formuleze cereri și să le semneze.

Primind cauza în

rejudecare, Judecătoria Câmpulung, în raport de valoarea imobilelor

revendicate, prin Sentința civilă nr. 1041 din 5 mai 2008, a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

La data de 10

octombrie 2008, pârâta M.E. a formulat cerere de chemare în garanție a

Primarului municipiului Câmpulung, a Primăriei municipiului Câmpulung, în calitate

de succesor al R.A. Edilul Câmpulung, motivat de faptul că este cumpărător de

bună credință a imobilului revendicat de reclamantă, iar în cazul în care va

cădea în pretenții, chematul în garanție să fie obligat să o despăgubească cu

suma de 43.540.845 RON, actualizată la prețul pieței.

La aceeași dată,

pârâta a mai chemat în garanție și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând obligarea acestuia, în cazul în care va cădea în pretenții,

să-i plătească prețul plătit actualizat la prețul pieței.

Totodată, aceeași

pârâtă a solicitat și disjungerea cererilor formulate de reclamantă, în sensul

că judecarea cauzei să se facă separat pentru fiecare imobil solicitat de

reclamantă, deoarece acestea sunt dobândite în mod individual de pârâții M.E.

și D.V.

La termenul de

judecată din 10 noiembrie 2008, s-a depus la dosarul cauzei o cerere de

intervenție în interes propriu formulată de E.F.I., la care s-a anexat Sentința

civilă nr. 1634 din 17 aprilie 2000 pronunțată de Judecătoria Câmpulung, definitivă

și irevocabilă prin neapelare.

Prin întâmpinare,

reclamanta a solicitat respingerea cererii de intervenție în interes propriu,

deoarece sentința civilă anexată cererii face referire, ca și intervenientă, la

o persoană numită T.E. care este o cu totul altă persoană decât una din

autoarele sale care se numește Tu.E.

Prin încheierea de

ședință din 8 decembrie 2008, instanța a respins în principiu cererea de

intervenție în interes propriu, reținând că între autoarea reclamantei și

autoarea intervenientei nu există identitate, față de înscrisurile aflate la

dosar, respectiv Sentința civilă nr. 1634 din 17 aprilie 2000 și certificatul

de deces de la fila 68.

Prin aceeași

încheiere, s-a luat act că pârâta M.E. a renunțat la cererea de disjungere

aflată la fila 30.

Prin cererea aflată

la fila 102 dosar, Ministerul Finanțelor Publice a chemat în garanție pe

Consiliul Local Câmpulung în calitate de mandant al R.A. Edilul Câmpulung.

Pârâta M.E. a chemat

în garanție pe notarii publici E. și S.C.B. pentru a răspunde pentru eliberarea

certificatelor de calitatea de moștenitor nr. 113 din 12 mai 2004, nr. 225 din

1 octombrie 1991 și nr. 164 din 9 iulie 2002.

Tribunalul Argeș,

prin Sentința civilă nr. 63 din 23 martie 2009 a respins acțiunea a nefondată.

A luat act că pârâta M.E. a renunțat la judecarea cererilor de chemare în

garanție față de Primăria Municipiului Câmpulung, Primarul Municipiului

Câmpulung, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Notarii Publici

Asociați E. și S.C.B. A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de chemare

în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice față de Consiliul Local

Câmpulung și R.A. Edilul Câmpulung și a fost obligată reclamanta la plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamanta este fiica defunctei C.A., care la

rândul său este fiica autorului N.N., astfel cum rezultă din certificatul de

căsătorie aflat la dosar.

Pe baza actelor de

stare civilă s-a stabilit că pârâții N.T. și N.A.S.C. sunt fiii lui N.A., care

la rândul său este fiul lui N.Th., fratele autorului N.N., potrivit arborelui

genealogic depus la dosar de reclamantă și de cei doi pârâți.

Prin Decretul nr.

92/1950 s-au naționalizat din proprietatea autorului N.N., 8 apartamente

situate în Câmpulung, str. N. nr. 6, str. K. nr. 11, str. B. 63 și str.I.P. nr.

19.

La apariția Legii nr.

10/2001, reclamanta deși avea vocație succesorală concretă (utilă) la

moștenirea defunctului N.N., nu a formulat notificare pentru a fi repusă în

drept în termenul de acceptare a succesiunii acestui autor, singurii

moștenitori care au formulat notificare sunt pârâții N.T. și N.A.S.C.

Potrivit art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, succesibilii care după data de 6 martie 1945 nu au

acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii

pentru bunurile ce fac obiectul prezentei legi, cererea de restituire are

valoarea de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se

solicită în temeiul prezentei legii.

La alin. (4) din

același text de lege se prevede că, de cotele moștenitorilor legali sau

testamentari care nu au urmat procedura prevederilor cap. III, profită ceilalți

moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus în termen cererea de

reconstituire.

În acest sens sunt și

disp. art. 4 pct. 7 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor

Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care prevăd că în cazul

în care nu toate persoanele care au calitatea de moștenitor al persoanei fizice

îndreptățite au solicitat restituirea imobilului preluat abuziv, de cotele

cuvenite celor care nu au depus notificări vor profita ceilalți moștenitori

care au depus în termen cerere de restituire. Soluția prevăzută de dispozițiile

legale mai sus enunțate este în acord cu dispozițiile legale aplicabile în

materie de succesiuni (dreptul de acrescământ reglementat de art. 697 C. civ.)

potrivit căruia „partea renunțătorului profită coerezilor săi”.

Prin urmare,

comoștenitorul care a solicitat restituirea în natură a imobilului în baza

Legii nr. 10/2001 (considerat moștenitor acceptant) culege și cota

comoștenitorului care nu a acceptat succesiunea în termenul legal (care nu a

depus notificarea până la data de 14 februarie 2002 și care astfel a devenit

străin de succesiune prin neacceptare).

În acest context și

în raport de dispozițiile legale mai sus enunțate, tribunalul a reținut că, în

mod corect celor doi pârâți în calitate de colaterali privilegiați li s-au emis

cele două dispoziții, respectiv nr. 45 din 11 martie 2002 și nr. 210 din 4

august 2003, prin care le-au fost restituite în natură imobilele revendicate

prin prezenta acțiune de către reclamantă.

În ceea ce-i privește

pe pârâții M.E. și D.V., instanța a reținut că aceștia au dobândit în temeiul

Legii nr. 112/1995, în calitate de chiriași, în baza contractelor de vânzare

cumpărare nr. 14 din 27 octombrie 1997 și respectiv, nr. 27 din 19 mai 1998,

câte un apartament situat în str. N.I. nr. 19 și respectiv, str. N. nr. 6,

precum și terenul aferent, contracte autentificate la notariat și întabulate în

registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Câmpulung.

Potrivit art. 45 din

Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în

cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub

incidența prevederilor prezentei legi sunt valabile dacă au fost încheiate cu

respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.

Potrivit art. 21 din

același act normativ, introdus prin Legea nr. 1/2009, contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu modificările

ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabile de

la data încheierii acestora.

În consecință, s-a

reținut că pârâții din prezenta cauză dețin titluri valabile, în timp ce

reclamanta nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte că a fost repusă în

termenul de acceptare a succesiunii autorului său, de vreme de bunurile

revendicate la decesul autorului său se aflau în proprietatea statului.

Împotriva acestei

hotărâri, reclamanta a declarat apel, invocând nelegalitatea și netemeinicia

pentru următoarele motive: greșit s-a apreciat că reclamanta nu a acceptat

succesiunea, deși este moștenitoare sezinară și a intrat în posesia averii

succesorale chiar din momentul decesului autorului său, fără alte formalități

juridice, potrivit dispozițiilor art. 653 C. civ.; cele patru fiice ale

autorului N.N. au intrat automat în posesia sezinei, iar reclamanta a cules

moștenirea mamei și mătușilor sale, fiind singurul moștenitor în linie directă;

la naționalizare, proprietarul imobilelor nu mai era N.N., care decedase din

anul 1930, ci cele patru fiice ale sale, astfel că nelegal naționalizarea s-a

realizat pe numele lui N.N.; față de jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, titlul proprietarului inițial nu a încetat să existe,

reclamanta fiind proprietara unui bun în sensul Convenției, recunoscându-se

nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului și deci, existența

dreptului real în patrimoniul său; pârâții sunt colaterali de pe urma fratelui

autorului, N.G., fiind rude de gradul VII, astfel că nelegal li s-au emis

dispoziții de retrocedare pentru imobilele în litigiu; acțiunea în revendicare

este independentă de dispozițiile Legii nr. 10/2001, practica instanțelor fiind

constantă în acest sens; în cadrul acțiunii în revendicare trebuiau comparate

titlurile de proprietate ale părților și să se dea prioritate titlului

reclamantei care este mai bine conturat, este mai vechi și îndeplinește toate

condițiile unui titlul autentic, fiind preferabil.

Prin Decizia nr.

175/A din 7 decembrie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie, a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre

rejudecare instanței de fond.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, tribunalul a pronunțat o hotărâre

nelegală și netemeinică, deoarece a apreciat asupra calității de moștenitoare a

reclamantei exclusiv prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, concluzionând

că aceasta nu a formulat notificare în procedura instituită de legea specială,

notificare care i-ar fi conferit și vocația de a accepta succesiunea, fiind

repusă în termenul de acceptare în acest mod.

În mod greșit a

reținut că, celor doi pârâți le profită și cota ce s-ar fi cuvenit reclamantei

în calitatea sa de moștenitoare legală, dacă ar fi urmat procedura prevăzută de

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Așadar, instanța s-a

limitat să analizeze calitatea de moștenitoare a reclamantei, exclusiv în

raport de dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, ci nu de dispozițiile

ce guvernează materia succesiunii, deși acțiunea în revendicare formulată de

reclamantă este fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului referitoare la

proprietate, fiind o acțiune de drept comun.

Așadar, instanța de

fond, deși nu a ordonat dovezi pentru dovedirea calității de moștenitoare a

reclamantei după autorul N.N. și nici nu a reținut în considerente că

reclamanta ar fi străină de succesiunea acestuia prin neacceptare, a analizat

posibilitatea repunerii în termenul de acceptare a succesiunii de către

aceasta, prin notificarea pe care ar fi trebuit să o formuleze în procedura

Legii nr. 10/2001, în condițiile art. 4 alin. (3) din această lege, apreciind

că, prin neformularea notificării, nu a fost repusă în termenul de acceptare a

succesiunii lui N.N.

Reclamanta susține că

autoarea sa, C.A. a acceptat succesiunea tatălui ei N.N., iar reclamanta a

cules moștenirea de la mama și mătușile acesteia, fiind singurul moștenitor în

linie directă.

Instanța nu a

verificat aceste susțineri ale reclamantei prin administrarea de probe pentru a

stabili calitatea de moștenitoare a reclamantei.

În stabilirea acestei

situații juridice, instanța trebuia să aibă în vedere principiile de bază ale

devoluțiunii legale, respectiv chemarea la moștenire a rudelor în ordinea

claselor de moștenitori legali, neinteresând în speță corelația cu dispozițiile

art. 4 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme pentru stabilirea regimului juridic

trebuia să analizeze calitatea de moștenitor a reclamantei în raport de

dispozițiile dreptului comun în materia devoluțiunii legale.

Chiar și în prezența

unui singur descendent care face parte din clasa I de moștenitori legali, sunt

înlăturați de la moștenire moștenitorii care fac parte din clasele subsecvente

de moștenitori, nicio altă rudă dintr-o clasă de moștenitori legali neputând

veni la moștenirea lăsată de defunct, în cazul în care descendentul în linie

directă în clasa I de moștenitori legali a acceptat succesiunea.

Nicio dispoziție

legală nu conferă dreptul succesibililor din alte clase de a succede la

moștenirea defunctului înlăturând-o pe descendenta de gradul I, chiar dacă

aceasta nu și-a manifestat în mod expres intenția de a solicita restituirea

imobilului în litigiu în procedura Legii nr. 10/2001, așa cum greșit a reținut

tribunalul.

Așadar, instanța a

soluționat greșit cauza în excepția lipsei calității de moștenitoare a

reclamantei, fără a verifica însă această calitate prin toate mijloacele de

probă, în condițiile dreptului comun.

S-a reținut că se

impune desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe de fond, pentru ca tribunalul să administreze probe pentru a se

stabili dacă reclamanta a cules moștenirea rămasă de la autorul N.N., conform

susținerilor acesteia, urmând a fi avute în vedere și celelalte critici din

apel, ca susțineri de fond.

Împotriva acestei din

urmă decizii, au exercitat calea de atac a recursului pârâții N.T., N.A.S.C.,

Do.V., D.V. și M.E.

Prin recursul

promovat, pârâții N.T. și N.A.S.C. au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9, 6

și 8 C. proc. civ. și au solicitat modificarea deciziei atacate în sensul

respingerii apelului și menținerii ca temeinică și legală a sentinței

Tribunalului Argeș.

În motivarea

recursului, s-a susținut că instanța de apel în mod greșit a apreciat că nu

interesează în speță prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001 și a încălcat,

totodată, principiul securității raporturilor juridice statuat în Convenția

europeană a drepturilor omului. În același timp, instanța a acordat ceea ce nu

s-a cerut, încălcând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., întrucât nu

s-a raportat strict la cererea de chemare în judecată și nu a soluționat

pricina în limitele acesteia. Curtea de apel a transformat acțiunea în

revendicare într-o acțiune în constatarea calității de unic moștenitor, ceea ce

atrage incidența motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc.

civ. Soluția instanței de apel este nelegală și din perspectiva prevederile

art. 297 C. proc. civ., deoarece, având în vedere caracterul devolutiv al

apelului, curtea de apel putea încuviința sau pune în dezbaterea părților

necesitatea efectuării unor probe, însă a trimis cauza spre rejudecare, deși

tribunalul nu a lăsat nesoluționat fondul cauzei, aceasta fiind sigura situație

ce ar fi atras soluția pronunțată.

Prin motivele de

recurs, pârâții Do.V. și D.V. au invocat incidența dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea art. 137 C. proc. civ., cât

și a art. 294, 295 și 297 C. proc. civ.

S-a susținut că

Tribunalul Argeș nu s-a pronunțat asupra excepției invocate de Curtea de apel,

de vreme ce nu rezultă din dispozitivul hotărârii acest lucru, ci s-a pronunțat

asupra fondului cauzei, a comparat titlurile de proprietate ale părților și a

constatat că titlul de proprietate al pârâților-recurenți este mai bine

caracterizat. Raportat la efectul devolutiv al apelului, instanța putea să

ordone probe prin care să constate în mod direct dacă s-a acceptat sau nu

succesiunea.

Pârâta M.E. a invocat

încălcarea de către curtea de apel a dispozițiilor art. 651, 653, 1169 și 689

C. civ. și faptul că instanța nu a avut în vedere că reclamanta nu a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001. Reclamanta nu are certificat de

moștenitor, în timp ce titlul pârâtei este valabil, perfect legal și înscris în

C.F. Odată cu adoptarea Legii nr. 1/2009 și cu publicarea în M. Of. a Deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, retrocedarea în natură nu

mai este posibilă. Instanța de apel nu a analizat actele care au stat la baza

eliberării certificatului de calitate de moștenitor nr. 113/2004 și nu a

observat că nu s-au dezbătut succesiunile succesive dintre autorii reclamantei,

conform arborelui genealogic aflat la fila 7 din dosar.

Analizând

recursurile, Înalta Curte constată că sunt fondate în sensul celor ce succed:

Prin Sentința civilă

nr. 63/2009, Tribunalul Argeș a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, a

luat act de renunțarea pârâtei M.E. la judecata cererilor de chemare în

garanție și a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție

formulată de Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea acestei

decizii, prima instanță a reținut considerentele de fapt și de drept care au

stat la baza pronunțării soluției.

Prin Decizia nr.

175/A din 7 decembrie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie, admițând apelul formulat de reclamantă, a desființat sentința apelată

și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Argeș, care să administreze

probe pentru a stabili dacă reclamanta a cules moștenirea rămasă de la autorul

N.N., conform susținerilor acesteia, motivat de faptul că, instanța de fond a

soluționat greșit cauza în excepția lipsei calității de moștenitoare a

reclamantei, fără a verifica însă această calitate prin toate mijloacele de

probă, în condițiile dreptului comun.

Or, potrivit art. 297

alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va

trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, în cazul în care constată că, în

mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea

fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată.

Ipoteza avută în

vedere de legiuitor vizează două situații stricte și prevăzute limitativ, prima

dintre ele făcând posibilă desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre

rejudecare, dacă prima instanță, soluționând cauza, nu a intrat în cercetarea

fondului, pentru ca părțile să nu fie lipsite de un grad de jurisdicție.

Este de observat că,

ipotezele prevăzute de textul legal enunțat nu se regăsesc în prezenta speță,

deoarece tribunalul a analizat fondul cauzei, pronunțându-se cu privire la

cererea de chemare în judecată promovată de reclamantă și, constatând că

acțiunea reclamantei nu este fondată, a respins-o. Totodată, judecata pricinii

în fața primei instanțe s-a făcut în condiții de procedură legal îndeplinită.

Așadar, în cauza de

față nu sunt aplicabile prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deoarece

nu se regăsește nici una din cele două situații expres și limitativ prevăzute

de lege pentru care instanța de apel urmează să trimită cauza spre rejudecare primei

instanțe, ca urmare a desființării hotărârii atacate.

În această situație,

instanța de apel în mod greșit a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la

Tribunalul Argeș, cu motivarea de a administra probe.

Instanța de fond s-a

pronunțat pe fondul pricinii, în urma analizării temeiniciei acțiunii raportată

la probele administrate și la dispozițiile legale aplicabile, aprofundarea

cercetării putând fi făcută și în apel, dacă acest lucru se impune.

Curtea de apel, având

în vedere caracterul devolutiv al apelului, nu avea motive să procedeze la

trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, ci în calitate de instanță

de apel avea obligația legală de a verifica „în limitele cererii de apel

stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță” și

totodată, facultatea de a „încuviința refacerea sau completarea probelor

administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi”, potrivit

dispozițiilor art. 295 C. proc. civ.

Așadar, hotărârea

primei instanțe fiind motivată în fapt și în drept cu privire la fondul

pricinii deduse judecății, cauza nu poate fi trimisă spre rejudecare la

tribunal, așa cum s-a dispus prin decizia recurată, întrucât nu sunt

îndeplinite condițiile art. 297 C. proc. civ., după cum s-a arătat.

Instanța de apel

poate încuviința completarea probelor administrate la prima instanță, precum și

administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluționarea

cauzei. De aceea, este nelegală soluția instanței de a desființa hotărârea

primei instanțe și a trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, pe motiv că

trebuie completat probatoriul și administrate noi probe în scopul lămuririi pe

deplin a raporturilor deduse judecății.

Așa fiind, se

constată că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale menționate, precum

și principiul rolului activ în soluționarea cauzei și a ignorat caracterul

devolutiv al acestei căi de atac, aspecte ce atrag incidența motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de

considerentele reținute, în temeiul art. 312 alin. (1), (2), (3) și (5) C.

proc. civ., se vor admite recursurile și cauza va fi trimisă spre rejudecare la

Curtea de Apel Pitești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții N.T., N.A.S.C., Do.V., D.V. și M.E. împotriva Deciziei nr.

175/A din 7 decembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori

și de familie.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2010.

Procesat de GGC - DG