ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5219/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Constată că, prin sentința civilă nr. 2134 din 24 octombrie 2007, Judecătoria Câmpulung a constatat nulă acțiunea prin care reclamanta S.S.C., fostă C., a formulat, la data de 16 august 2007, cerere în revendicarea imobilelor deținute de pârâții N.T., N.A.S.C., D.V. și M.E., reținându-se că cererea nu este semnată de reclamantă. Prin decizia civilă nr. 101/R din 22 ianuarie 2008, Tribunalul Argeș a admis recursul, a casat sentința, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, ca urmare a constatării faptului că procura specială acordată mandatarului T.P., privește și dreptul de formulare de cereri și semnare a acestora. Rejudecând, Judecătoria Câmpulung și-a verificat investirea prin prisma valorii imobilelor revendicate și, prin sentința civilă nr. 1041 din 5 mai 2008, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Argeș.

În fața acestuia, au fost formulate cereri de chemare în garanție, de disjungere, de intervenție în interes propriu și precizare a cererii de chemare în judecată, în sensul că alături de D.V. este chemată în judecată și soția acestuia, D.V. Prin sentința civilă nr. 63 din 23 martie 2009, Tribunalul Argeș a respins acțiunea reclamantei și a luat act de renunțarea, de către pârâta M.E. la judecata cererilor de chemare în garanție privind pe chemații în garanție Primăria Municipiului Câmpulung, Primarul Municipiului Câmpulung, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Notarii Publici Asociați E.S.C.B. A fost totodată respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Finanțelor Publice privind pe chemații în garanție Consiliul Local Câmpulung și R.A.Edilul Câmpulung.

A fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 de lei către pârâții D.V. și D.V. În motivare, s-a reținut în fapt că reclamanta, invocând calitatea de unic moștenitor în calitate de nepoată de fiică a autorului N.N., revendică imobilele în litigiu naționalizate de la acest autor, în condițiile aplicării Decretului nr. 92/1950. Calitatea de moștenitor a fost constatată prin certificatul din 12 mai 2004, reclamanta fiind fiica A.C., descendenta directă a proprietarului expropriat, N.N. La rândul lor, pârâții N.T. și N.A.S.C. sunt fiii lui N.A., descendentul lui N.G., frate al autorului N.N. Nefiind formulată din partea reclamantei, persoană cu vocație succesorală la succesiunea lui N.N., vreo cerere în condițiile Legii nr. 10/2001, aptă de a se constitui într-un act de acceptare a moștenirii acestuia, așa cum a permis legiuitorul să repună în termenul de acceptare, singurii ce au formulat o asemenea notificare, respectiv pârâții N.T.

și N.A.S.C., au fost constatați persoane îndreptățite la retrocedarea proprietății astfel pierdute. În atare condiții, în aplicarea art. 4 din Legea nr. 10/2001 și, respectiv, art. 4 pct. 7 din H.G. nr. 250/2007, s-a constatat că pârâții au cules în mod legal proprietatea care, în cazul în care ar fi existat o cerere de acceptare a succesiunii, ar fi revenit descendentei directe. În ceea ce-i privește pe pârâții M.E., D.V. și D.V., s-a constatat dobândirea proprietății în calitate de chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1995, fiecare pentru câte un apartament din imobilele revendicate. Încheiate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, contractele au fost constatate valabile în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, ca și ale art. 1 1 introdus prin Legea nr. 1/2009.

În atare situație, instanța de fond a constatat lipsa dreptului de proprietate pretins din patrimoniul reclamantei și existența, în schimb, a unui asemenea drept, în cel al pârâților. Pe cale de consecință, respinsă fiind cererea principală, a fost respinsă și cererea de chemare în garanție a înstrăinătorului căruia i-a fost plătit prețul, de către chiriași. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost admis prin decizia civilă nr. 175/A din 7 decembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, care a desființat-o, trimițând cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond. În motivare, s-a reținut în fapt că instanța a greșit atunci când a apreciat calitatea de moștenitor a reclamantei exclusiv prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, constatând că aceasta nu-i aparține câtă vreme nu ar fi formulat notificarea prevăzută de lege.

Se impunea ordonarea de dovezi pentru dovedirea calității de moștenitoare a reclamantei în condițiile în care aceasta susține că mama sa, C.A., a acceptat succesiunea, alături de surorile sale, așa încât, reclamanta culege moștenirea de la mamă și mătușile sale. Ca atare, dacă se dovedea existența fie și a unui singur moștenitor, în linie directă, cei venind pe cale colaterală nu mai puteau culege succesiunea defunctului, așa încât, greșit instanța nu a cercetat pricina prin prisma dispozițiilor dreptului comun asupra moștenirilor. Recursurile declarate de către pârâți împotriva acestei decizii, au fost admise prin decizia civilă nr. 5829 din 4 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a casat-o și a trimis pricina, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

În motivare, s-a reținut că este greșită soluția trimiterii spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pronunțată de către cea de apel, câtă vreme, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., o asemenea măsură putea fi luată exclusiv în cazul în care rezolvarea procesului se făcea fără cercetarea fondului ori în lipsa părții nelegal citate. În cauză, acțiunea a fost respinsă ca nefondată, cu legala îndeplinire a procedurii cu părțile, motiv pentru care instanța de apel nu putea retrimite cauza în scopul administrării unor alte probe, lămurirea situației de fapt putând fi făcută direct de instanța de apel, dacă se impune prin prisma legislației aplicabile, chestiune rezidând din caracterul devolutiv al căii de atac.

Astfel reinvestită, Curtea de Apel Pitești, a conceptat, în calitate de reclamantă a celei inițiale, pe T.E., cesionară a dreptului litigios, potrivit contractului autentificat sub nr. 501 din 11 martie 2010. Prin încheierea din 24 ianuarie 2011 a fost rectificată conceptarea părților din dosar, în sensul că au fost radiați chemații în garanție Primarul Municipiului Câmpulung și Primăria, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Argeș, în realitate Direcția Finanțelor Publice Argeș și Regia Autonomă Edilul Câmpulung, constatând că aceștia nu mai sunt părți ale procesului de față, la fel cum nu este parte nici intervenienta E.F.I., a cărei cerere de intervenție a fost respinsă în principiu.

După acest moment, părți ale cauzei s-au regăsit reclamanta T.E., prin mandatar T.P. și intimații-pârâți N.T., N.A.S.C., D.V., D.V. și M.E. În ședința din data de 11 februarie 2011, mandatarul intimatei-pârâte M.E., invocând calitatea sa de absolvent de studii juridice și rudă cu persoana care l-a mandatat, solicită instanței să pună în discuția părților caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată și să constate că aceasta, neîncadrându-se în cele prevăzute de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, nu este scutită de la plata taxelor de timbru. Prin încheierea din această dată, excepția a fost respinsă, instanța constatând că cererea poate fi circumscrisă sferei de reglementare a acestui text.

Prin decizia nr. 30 din 11 februarie 2013 a Curții de Apel Pitești - Secția I civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de T.E. cesionara a reclamantei inițiale, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de apel a retinut urmatoarele: In cursul judecatii apelului, in urma relevării, de către părțile cauzei, a faptului că, pe rolul instanțelor de judecată, există în curs o cerere de constatare a nulității absolute a certificatului de moștenitor din 12 mai 2004, instanța a dispus suspendarea judecății, până la finalizarea procedurilor în acel dosar, în condițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ. În condițiile art. 281 1 C. proc.

civ., reclamanta T.E., prin mandatar, a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurată în încheierea din 14 martie 2011, în sensul corectării greșitei consemnări la cuvântul pârâților N., prin apărător, în sensul că aceștia ar fi dovedit că au calitate de moștenitor în linie dreaptă, întrucât aceștia nu au deloc calitatea de moștenitor, după cum nici în linie dreaptă. Prin încheierea din 27 iunie 2011, instanța a respins cererea de îndreptare a erorii materiale ca neîntemeiată, față de consemnările făcute de grefier în caietul de ședință. Împotriva acestei încheieri, petenta T.E. a declarat recurs, constatat nul prin decizia nr. 5652 din 21 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a constatat că motivele formulate în scris nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., ele vizând o situație de fapt. După împlinirea condiției suspendării, fiind formulată cerere de repunere pe rol de către pârâta M.E., completul de judecată a amânat soluționarea pricinii de la data de 4 septembrie 2012 până la cea de 5 februarie 2013, ca urmare a imposibilității atașării dosarului de fond și a celor formulate în diversele căi de atac, întrucât se afla în curs de soluționare și, respectiv, motivare, ultima decizie pronunțată în recurs asupra cererii de îndreptare a erorii materiale cu nr. 5652 din 21 septembrie 2012. În acest interval, reclamanta concesionară T.E. a formulat numeroase cereri în dosar, în care a arătat că urmărește cursul judecății, pentru ca, la termenul din data de 4 decembrie 2012, pentru aceasta să se prezinte apărător ales din cadrul Baroului Argeș, d-nul avocat I.I., care a primit termen în cunoștință pentru parte, fără a depune la dosar delegația pentru acel termen.

La termenul următor astfel acordat, fiind restituit dosarul de la Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța din oficiu a pus în discuția părților nevoia suplimentării probatoriului cât privește acceptarea, în termenul prevăzut de lege, la momentul deschiderii succesiunii autorului N.N., de către descendenta acestuia A., căsătorită C. și, respectiv, de către celelalte fiice, C., E., E., pe care reclamanta S.S.C., a pretins că le-a moștenit, sens în care au fost depuse acte de stare civilă și certificate de moștenitor, cât privește acceptarea de către reclamanta inițială ce a cesionat dreptul său litigios, a succesiunilor acestora. Nevoia administrării acestei probe s-a constatat a rezida din aceea că, potrivit hotărârii irevocabile, certificatul de moștenitor nr. 113 din 12 mai 2004, eliberat de pe urma autoarei C.A.

în favoarea numitei S.S.C., a fost constatat nul absolut prin sentința civilă nr. 271 din 11 februarie 2011, dată de Judecătoria Câmpulung, județul Argeș, în dosarul nr. 2044/205/2010, număr în format vechi 2044/2010, sentința fiind definitivă și irevocabilă ca urmare a respingerii recursului formulat de T.E. împotriva deciziei civile nr. 168 din 30 iunie 2011 a Tribunalului Argeș, prin decizia civilă nr. 2310/R din 28 noiembrie 2011 a Curții de Apel Pitești. Pronunțarea a avut în vedere că eliberarea acestui certificat de calitate de moștenitor a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor de competență prevăzute sub sancțiunea nulității absolute de către un birou notarial în a cărui rază de competență nu s-a deschis succesiunea autoarei C.A.

Instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește actele de acceptare, care pot fi unele tacite sau exprese, că reclamanta cesionară a dreptului litigios nu a formulat niciun fel de propuneri de probatorii, deși reluarea judecății în instanța de apel a fost dispusă încă din data de 4 noiembrie 2010 în fața Curții de apel, prin decizia de casare, iar anularea certificatului de moștenitor pe care își fonda inițial pretențiile, a survenit în mod irevocabil, cum s-a arătat mai sus, din data de 28 noiembrie 2011, când a avut loc pronunțarea asupra acestei chestiuni de către curtea de apel. Potrivit motivelor de apel formulate, reclamanta inițială a invocat dreptul de sezină pe care mama sa, C.A., l-ar fi avut și exercitat alături de celelalte surori ale sale, C.C., T.E.

și N.E., care ar fi acceptat succesiunea tatălui lor, deschisă în anul 1930, așa încât, naționalizarea operată pe numele acestuia și nu pe numele adevăratelor proprietare, era un act nelegal. Urmare a acceptării, anterior datei trecerii în proprietatea statului a moștenirii autorului inițial N.N., s-a pretins că moștenitorii colaterali ai acestuia, respectiv descendenții fratelui N.G., nu puteau culege succesiunea și, respectiv, nu puteau pretinde de la stat proprietatea preluată de acesta de la un alt proprietar. Ca dovadă a acceptării succesiunii lui N.N. de fiicele acestuia, în afara certificatului de moștenitor declarat nul în prezent, prin motivele de apel se face trimitere la matricola fiscală aferentă anilor 1942-1951, în care sunt înscriși moștenitorii maiorului N.N.

pentru imobilele naționalizate. S-a constatat că acest înscris nu a fost depus la dosar, deși reclamanta a pretins a se afla în posesia sa, după cum nici vreo altă probă din care să rezulte că autoarea C.A. ar fi acceptat succesiunea tatălui său N.N. În raportul din 24 iulie 2003, întocmit în cadrul operațiunilor de soluționare a notificării formulată de către nepoții de frate ai autorului necontestat N.N., se face vorbire despre această matricolă, în care se arată că la rolul fiscal în anii 1942-1951 figurează moștenitorii maiorului N.N., fără însă ca aceștia să fie precizați. De aceea, s-a apreciat că reclamanta era datoare să dovedească acceptarea, de către autoarele pe care pretinde că le moștenește, a acestei succesiuni, numai actul acceptării având efectul transmiterii ope legis a sezinei.

Or, la data pretinsei deschideri a succesiunii autorului N.N., indicată în fața notarului lipsit în mod absolut de competență, respectiv 4 aprilie 1931, dată stabilită față de declarația cuprinsă în actul de vânzare întocmit de către E.T. sau T., în care se indică moștenirea de către sine a unei vii cu edecurile aferente, de la tatăl decedat maior N.N., erau în vigoare dispozițiile art. 700 C. civ., potrivit cărora termenul de acceptare a succesiunii era acela de 30 ani. Instanța de apel a apreciat că, în acest interval, în lipsa unui certificat doveditor al acceptării, de către descendente, a succesiunii, era necesara efectuarea de probe în scopul dovedirii faptelor cu o asemenea valoare.

Ca atare, la data preluării de către stat prin decretul de naționalizare a imobilelor cuprinzând mai multe apartamente, se impunea să existe un act de acceptare a succesiunii din partea moștenitorilor, în caz contrar, succesiunea fiind, în continuare, tratată de sine stătător, motiv pentru care a și fost înscrisă în fișa matricolă ca aparținând moștenitorilor fără ca aceștia să fie precizați. Preluarea, însă, a bunului, de către stat a avut loc mai înainte de încheierea termenului legal de opțiune succesorală, așa încât, se impunea ca, în lipsa unor alte probe, acceptarea să fie dovedită, așa cum legiuitorul, expres a prevăzut, la art. 4 pct. 3 din Legea nr. 10/2001.

În lipsa unui act de acceptare tacită sau expresă a moștenirii la data deschiderii acesteia, în prezent, actul urmează procedura prevăzută de către legiuitor pentru retrocedarea proprietăților preluate de către stat sub regimul politic anterior anului 1989. Instanța de apel a retinut că, până la momentul de față, singurul act de acceptare a succesiunii nu provine din partea descendentelor pe care reclamanta a pretins că le-a moștenit, ci din partea unor colaterali ai autorului necontestat. S-a concluzionat că, în mod corect, prima instanță de fond a respins acțiunea în revendicare, constatând că reclamanta, ce a cesionat dreptul litigios, nu a dovedit intrarea în patrimoniul său a dreptului de proprietate de la autorii pe care pretinde că-i moștenește, ca efect al intrării în patrimoniul celor trei surori a dreptului de proprietate asupra construcțiilor în litigiu și terenului pe care ele se află.

În ceea ce o privește pe fiica T. sau T.E., pe care reclamanta pretinde că a moștenit-o deopotrivă, ca mătușă decedată fără moștenitori direcți, singura de altfel care prin actul de vânzare-cumpărare a unui alt bun s-a manifestat ca moștenitor acceptant, reclamanta nu a depus niciun fel de înscris cu care să dovedească primirea de către sine sau de către mama sa a succesiunii acesteia. În lipsa acestei probe, corect s-a stabilit că, în procedura specifică a Legii nr. 10/2001, pârâții sunt singurii care si-au manifestat opțiunea de a culege succesiunea, inclusiv a acestei fiice a proprietarului. Reclamanta inițială nu a dovedit, fără putință de tăgadă, decât calitatea sa de moștenitoare a mamei și a surorii sale, C.A.

și M.N.I. Instanta de apel a concluzionat că reclamanta nu a dovedit acceptarea succesiunii proprietarului de către C.A. și de către celelalte două surori, despre care pretinde că ar fi existat. La fel, nu a dovedit nici calitatea sa de moștenitoare a acestora, după cum, nici, eventual, acceptarea succesiunilor acestora de către mama sa, în patrimoniul căreia, eventual, să se fi transmis, neprobând, în nici un fel, care este ordinea deschiderilor succesiunilor și persoanele ce le-au cules. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta T.E. si parata M.E.. În motivarea recursului sau, reclamanta T.E., cesionară a cedentei S. (fostă C.) S.C., a formulat urmatoarele critici: 1. Instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., întrucât nu a fost citată conform Codului de procedură civilă, art. 89-92, și ca atare nu a putut fi prezentă la proces, pentru a-și exercita dreptul la apărare. Este eronată mențiunea din textul deciziei în sensul că la termenul din 4 decembrie 2012, pentru reclamantă s-ar fi prezentat un apărător ales din cadrul Baroului Argeș, domnul avocat I.I., care a primit termen în cunoștință pentru parte, fără a depune la dosar delegația pentru acel termen. Susține că nu știe cine este domnul I.I. și nu a semnat niciun contract de asistență juridică cu acesta. 2. Instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În cadrul acestei critici, arată că în soluționarea cauzei nu a fost luat în seamă un document intitulat act de vânzare - cumpărare din aprilie 1931, autentificat la Tribunalul Muscel, din care rezultă că în urma decesului maiorului N.N., fost senator liberal și primar al orașului Câmpulung Muscel, au rămas moștenitori în indiviziune cele patru fiice ale sale, respectiv C. (căsătorită C.), E. (căsătorită T.), E.N. și A. (căsătorita C.). Fiind moștenitori în indiviziune, cele patru fiice, însoțite și cu autorizația soților lor, ing. C.C., judecător G.T., presedintele Tribunalului Muscel, Judecător N.J.C. de la Înalta Curte de Casație, semnează la Tribunalul Muscel un act de vânzare - cumpărare către una din cele patru fiice, respectiv mama doamnei S.S.C., adică A.C.

Este vorba de un teren cu vie și cramă. Acest act de înstrăinare dintr-o indiviziune, făcut prin prezența tuturor proprietarilor, adică de trei dintre proprietari către cel de al patrulea proprietar reprezintă un act de succesiune tacită. Instanta de apel a interpretat greșit acest act de vânzare-cumpărare, nu a observat ceilalți trei coproprietari în indiviziune, reținând o singură fiică desi, în conformitate cu art. 689 C. civ., acceptarea este tacită în cazul în care succesibilul face un act pe care nu ar fi putut să-l facă decât în calitate de moștenitor și din care rezultă neîndoielnic intenția de a accepta moștenirea.

3. Hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate Sustine recurenta ca intimații D. și M., contrar concluziilor Deciziei Curții de Apel Pitești, au cumpărat apartamentele de la Înteprinderea Edilul din Câmpulung fără ca actele de vânzare-cumpărare să respecte chiar Legea nr. 112/1995 intrucat casele din strada pictor N. și N.I. nu aparțineau statului român, respectiv Primăriei Câmpulung Muscel. Astfel au fost încălcate Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, republicate, care, în art. 1 alin. (3) spun că prin imobil naționalizat se înțelege respectarea identității dintre persoana menționată ca proprietar în listele - anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilul la data naționalizării.

În cazul de față, cele patru imobile au fost naționalizate pe numele lui N.N., mort în 1930, iar adevărații proprietari erau cele patru fiice care le dețineau în indiviziune. În aliniatul 4 al aceluiași articol 1 menționat se spune clar că locuințele preluate fără titlu nu Intră sub incidența Legii nr. 112/1995. Deci vânzarea acestor apartamente de către Primărie era ilegală. Cei doi cumpărători, D. și M., nu pot apela la conceptul de bună credință întrucât, în contractul lor de vânzare cumpărare, declară implicit că își asumă riscul evicțiunii.

Instanța în mod greșit citează ca argument solid o parte din art. 45 al legii nr. 10/2001 un așa zis alin. (1 1 ) care nu există, este vorba poate de alin. (2 1 ). Acest aliniat a fost introdus prin punctul 11 din Legea nr. 1/2009 începând cu 06 februarie 2009 și specifică faptul că acele contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate. Însă în aliniatul 4 din același articol 45 se arată că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cete făcute în codrul procesului de privatizare. având ca obiect imobile preluate fără titlu, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998 cu modificările și completările ulterioare sunt lovite de nulitate absolută în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.

În motivarea recursului sau, pârâta M.E. critică soluția instanței de apel care nu s-a pronunțat asupra cererii sale prin care a cerut obligarea reclamantei la plata taxei de timbru la valoare. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă cu privire la timbrarea acțiunii inițiale, aceasta și-a exprimat la fond și în fața instanței de apel punctul de vedere prin formularea unei întâmpinări prin care a invocat netimbrarea actiunii, respectiv a apelului. Instanțele de fond si de apel au considerat că acțiunea nu se timbrează, fiind sunt incidente în cauză dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 în vigoare la momentul promovării acțiunii.

Aceeași excepție a fost reiterată și în prezentul recurs, fiind respinsă, pentru aceleași considerente, de către instanța de recurs. Contrar susținerilor recurentei pârâte, instanța de apel s-a pronunțat asupra scutirii cauzei de plata taxei de timbru printr-o încheiere interlocutorie, în ședința din 21 februarie 2011, prin care a respins excepția de netimbrare, constatarea scutirii de plata taxei fiind reluată și în practicaua deciziei recurate. În ceea ce privește modul de soluționare a excepției, în apel, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a procedat la o corectă aplicare a art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 atunci când a reținut că, față de obiectul acțiunii, acțiunea principală și calea de atac sunt scutite de plata taxei de timbru.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta M.E. În ceea ce privește recursul reclamantei, primul motiv vizează încălcarea formelor de procedură în ceea ce privește nelegala sa citare la judecata apelului, sancționată, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu nulitatea deciziei. Sub acest aspect, în opinie majoritară, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat. Astfel, din analiza lucrărilor dosarului de apel rezultă că, după repunerea pe rol a cauzei din 18 iunie 2012, s-a dispus repartizarea aleatorie a dosarului, dat fiind faptul că unul din membrii completului de judecată nu mai funcționa la acea instanță, acordându-se termen la data de 4 septembrie 2012, termen pentru care apelanta reclamantă a formulat cerere de amânare, invocând lipsa dosarului de fond, atașat celui aflat în curs de soluționare pe rolul pe rolul ÎCCJ.

Termenul următor a fost acordat la data de 30 octombrie 2012, iar următorul la 4 decembrie 2012, termene pentru care reclamanta a fost citată prin afișare. La 4 decembrie 2012 în încheierea de ședință a fost consemnată prezența unui avocat, dl I.I., care ar fi răspuns pentru reclamantă și căruia, deși nu prezenta delegație de reprezentare la dosarul cauzei, i s-a dat termenul în cunoștință pentru reclamantă la data de 5 februarie 2013, pentru când reclamanta nu a mai fost citată. La acest termen a fost atașat dosarul de fond iar părțile au susținut concluziile în dezbaterile asupra apelului. Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că, prin cererea de amânare depusă la dosar la 4 septembrie 2012, reclamanta a arătat ca are cunoștință exclusiv de termenul pentru care a depus acel înscris, fiind citată prin afișare pentru acel termen, însă această împrejurare nu îi conferă termen în cunoștință în condițiile în care, potrivit art. 153 alin. (1) C. proc.

civ. numai prezența sa personală, a mandatarului sau semnarea personal sau prin reprezentant legal sau convențional a citației prezumă luarea la cunoștință și a termenelor ulterioare. Pentru orice altă situație se impune citarea părții la domiciliul indicat la fiecare termen. În speță reclamanta nu a fost prezentă personal în instanță la nici unul dintre termenele acordate după repunerea cauzei pe rol, nu a semnat personal vreun act de procedură și nici nu a fost legal reprezentată de o persoană care, în calitate de mandatar să poată primi termenul în cunoștință. Faptul că în încheierea de ședință din data de 4 decembrie 2012 apare consemnarea că, pentru reclamantă, răspunde un avocat, fără delegație la dosarul cauzei, nu acoperă lipsa de procedură pentru termenul din 5 februarie 2013, în condițiile în care partea nu confirmă mandatul, chiar îl contestă, afirmând că nu îl cunoaște pe acel avocat și nu a încheiat niciun contract de asistență juridică cu acesta.

Prin urmare, în lipsa oricărui indiciu cu privire la faptul că reclamanta ar fi beneficiat de termen în cunoștință vizând desfășurarea procesului după repunerea pe rol a cauzei, trecerea la judecata apelului la termenul din 5 februarie 2013 fără legala citare a acesteia reprezintă o încălcare a garanțiilor procesuale referitoare la dreptul la apărare al părții, ce nu poate fi acoperită decât prin casarea hotărârii și trimiterea cauzei, pentru reluarea judecății, în faza procesuală a apelului. În consecință, Înalta Curte, cu majoritate, va admite recursul în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Față de soluția de admitere a primului motiv de recurs, celelalte critici vizând fondul dreptului, urmează a fi avute în vedere la rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate, Admite recursul declarat de reclamanta T.E. împotriva deciziei nr. 30 din 11 februarie 2013 a Curții de Apel Pitești - Secția I civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta M.E. împotriva deciziei nr. 30 din 11 februarie 2013 a Curții de Apel Pitești - Secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2013. OPINIE SEPARATA Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, consider că se impune respingerea ambelor recursuri, ca nefondate, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește recursul pârâtei, am apreciat, în unanimitate, că instanța de apel a procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 atunci când a reținut că, față de obiectul acțiunii, acțiunea principală și calea de atac sunt scutite de plata taxei de timbru.

În ceea ce privește recursul reclamantei, am apreciat că nu poate fi reținută critica invocată de reclamantă pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură la judecata apelului, sancționată, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu nulitatea deciziei. Într-adevăr, din analiza lucrărilor dosarului de apel rezultă că, după repunerea pe rol a cauzei, s-a acordat termen la data de 4 septembrie 2012, termen pentru care apelanta reclamantă a formulat cerere de amânare, invocând lipsa dosarului de fond. La următoarele termene de judecată acordate de instanță - la data de 30 octombrie 2012, respectiv 4 decembrie 2012 - reclamanta a fost citată prin afișare.

Pentru termenul din 4 decembrie 2012, în încheierea de ședință a fost consemnată prezența unui avocat, dl I.I., care a răspuns pentru reclamantă și căruia i s-a dat termenul în cunoștință la data de 5 februarie 2013, pentru când reclamanta nu a mai fost citată. La acest ultim termen de judecată a fost atașat dosarul de fond iar părțile au susținut concluziile finale asupra apelului. Potrivit dispozițiilor art. 153 alin. (1) teza I C. proc. civ., partea care a depus cererea personal sau prin reprezentant legal sau convențional și a luat termenul în cunoștință, precum și partea care a fost prezentă la un termen de judecată, ea însăși sau printr-un reprezentant al ei, nu va fi citată în tot cursul judecății la acea instanță, prezumându-se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare.

Aceste dispoziții îi sunt aplicabile și părții căreia, personal sau prin reprezentant legal sau convențional, i s-a înmânat, sub semnătură de primire, citația pentru un termen de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea cunoaște și termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citația i-a fost înmânată. Apreciez că prin depunerea personală a cererii de amânare din data de 4 septembrie 2012, reclamanta a demonstrat că are cunoștință de acest termen de judecată al cauzei, putându-se totodată prezuma, pe temeiul de drept sus-menționat, că aceasta are termen în cunoștință și pentru termenele de judecată ulterioare, la această concluzie conducând argumentul de analogie (unde este aceeași rațiune a legii, acolo trebuie aplicată aceeași dispoziție a legii).

Dovada faptului că reclamanta a avut cunoștință de termenele ulterioare este chiar consemnarea instanței de apel din încheierea de ședință din data de 4 decembrie 2012, conform căreia, pentru reclamantă, la acest termen de judecată, a răspuns un reprezentant al ei. Pentru o situație de natura celei descrise anterior, norma procedurală nu a prevăzut prezența unui reprezentant legal sau convențional al părții așa cum s-a întâmplat în situația reglementată în teza a II a textului de lege, întrucât prezentarea în fața instanței a unei persoane cu dreptul/obligația de a lua un termen de judecată în cunoștință, consemnată într-un act de procedură, trebuie respectată ca atare. Încheierea de ședință, fiind un înscris autentic conform art. 1171 C. civ., face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce privește constatările făcute de instanță, în limitele atribuțiilor sale.

Apreciez totodată că celelalte critici ale recurentei-reclamantei referitoare la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, cu referire la modalitatea concretă în care instanța de apel a interpretat probele administrate în cauză, respectiv la întemeierea deciziei pe o greșeală gravă de fapt, cu referire tot la probatoriile administrate, nu mai pot face obiectul analizei instanței de recurs, în condițiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, era abrogat la data pronunțării deciziei atacate. Demersul recurentei-reclamante sub acest aspect, ignoră faptul că, în recurs, se poate realiza doar o cenzură de nelegalitate, fără posibilitatea de a mai statua asupra faptelor pricinii, care sunt în competența exclusivă a instanțelor fondului.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, consider că se impune respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.