ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5219/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5219/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Constată că, prin

sentința civilă nr. 2134 din 24 octombrie 2007, Judecătoria Câmpulung a

constatat nulă acțiunea prin care reclamanta S.S.C., fostă C., a formulat,

la data de 16 august 2007, cerere în revendicarea imobilelor deținute de

pârâții N.T., N.A.S.C., D.V. și M.E., reținându-se că cererea nu este

semnată de reclamantă.

Prin decizia civilă nr.

101/R din 22 ianuarie 2008, Tribunalul Argeș a admis recursul, a casat sentința,

trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, ca urmare

a constatării faptului că procura specială acordată mandatarului T.P., privește

și dreptul de formulare de cereri și semnare a acestora.

Rejudecând,

Judecătoria Câmpulung și-a verificat investirea prin prisma valorii imobilelor

revendicate și, prin sentința civilă nr. 1041 din 5 mai 2008, și-a

declinat competența în favoarea Tribunalului Argeș.

În fața

acestuia, au fost formulate cereri de chemare în garanție, de disjungere,

de intervenție în interes propriu și precizare a cererii de chemare în

judecată, în sensul că alături de D.V. este chemată în judecată și soția acestuia,

D.V.

Prin sentința

civilă nr. 63 din 23 martie 2009, Tribunalul Argeș a respins acțiunea reclamantei

și a luat act de renunțarea, de către pârâta M.E. la judecata cererilor de

chemare în garanție privind pe chemații în garanție Primăria

Municipiului Câmpulung, Primarul Municipiului Câmpulung, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, Notarii Publici Asociați E.S.C.B. A

fost totodată respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție

formulată de Ministerul Finanțelor Publice privind pe chemații în

garanție Consiliul Local Câmpulung și R.A.Edilul Câmpulung.

A fost obligată

reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 de lei către pârâții

D.V. și D.V.

În motivare, s-a reținut

în fapt că reclamanta, invocând calitatea de unic moștenitor în calitate de

nepoată de fiică a autorului N.N., revendică imobilele în litigiu naționalizate

de la acest autor, în condițiile aplicării Decretului nr. 92/1950.

Calitatea de

moștenitor a fost constatată prin certificatul din 12 mai 2004, reclamanta

fiind fiica A.C., descendenta directă a proprietarului expropriat, N.N.

La rândul lor, pârâții

N.T. și N.A.S.C. sunt fiii lui N.A., descendentul lui N.G., frate al autorului N.N.

Nefiind formulată din

partea reclamantei, persoană cu vocație succesorală la succesiunea lui N.N.,

vreo cerere în condițiile Legii nr. 10/2001, aptă de a se constitui

într-un act de acceptare a moștenirii acestuia, așa cum a permis legiuitorul să

repună în termenul de acceptare, singurii ce au formulat o asemenea notificare,

respectiv pârâții N.T. și N.A.S.C., au fost constatați persoane

îndreptățite la retrocedarea proprietății astfel pierdute.

În atare condiții,

în aplicarea art. 4 din Legea nr. 10/2001 și, respectiv, art. 4 pct. 7 din H.G.

nr. 250/2007, s-a constatat că pârâții au cules în mod legal proprietatea

care, în cazul în care ar fi existat o cerere de acceptare a succesiunii, ar fi

revenit descendentei directe.

În ceea ce-i privește

pe pârâții M.E., D.V. și D.V., s-a constatat dobândirea proprietății

în calitate de chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1995, fiecare pentru câte un

apartament din imobilele revendicate.

Încheiate cu

respectarea dispozițiilor legale în vigoare, contractele au fost

constatate valabile în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, ca și ale

art. 1

1

introdus prin Legea nr. 1/2009.

În atare situație,

instanța de fond a constatat lipsa dreptului de proprietate pretins din

patrimoniul reclamantei și existența, în schimb, a unui asemenea drept, în

cel al pârâților.

Pe cale de consecință,

respinsă fiind cererea principală, a fost respinsă și cererea de chemare în

garanție a înstrăinătorului căruia i-a fost plătit prețul, de către

chiriași.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței a fost admis prin decizia civilă nr. 175/A

din 7 decembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, care a desființat-o,

trimițând cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond.

În motivare, s-a reținut

în fapt că instanța a greșit atunci când a apreciat calitatea de

moștenitor a reclamantei exclusiv prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

constatând că aceasta nu-i aparține câtă vreme nu ar fi formulat

notificarea prevăzută de lege.

Se impunea ordonarea

de dovezi pentru dovedirea calității de moștenitoare a reclamantei în

condițiile în care aceasta susține că mama sa, C.A., a acceptat

succesiunea, alături de surorile sale, așa încât, reclamanta culege moștenirea

de la mamă și mătușile sale.

Ca atare, dacă se

dovedea existența fie și a unui singur moștenitor, în linie directă, cei

venind pe cale colaterală nu mai puteau culege succesiunea defunctului, așa

încât, greșit instanța nu a cercetat pricina prin prisma dispozițiilor

dreptului comun asupra moștenirilor.

Recursurile declarate

de către pârâți împotriva acestei decizii, au fost admise prin decizia

civilă nr. 5829 din 4 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, care a casat-o și a trimis pricina, spre rejudecare, aceleiași

instanțe de apel.

În motivare, s-a reținut

că este greșită soluția trimiterii spre rejudecare la aceeași instanță

de fond, pronunțată de către cea de apel, câtă vreme, potrivit art. 297 alin.

(1) C. proc. civ., o asemenea măsură putea fi luată exclusiv în cazul în care

rezolvarea procesului se făcea fără cercetarea fondului ori în lipsa părții

nelegal citate. În cauză, acțiunea a fost respinsă ca nefondată, cu legala

îndeplinire a procedurii cu părțile, motiv pentru care instanța de

apel nu putea retrimite cauza în scopul administrării unor alte probe,

lămurirea situației de fapt putând fi făcută direct de instanța de

apel, dacă se impune prin prisma legislației aplicabile, chestiune

rezidând din caracterul devolutiv al căii de atac.

Astfel reinvestită,

Curtea de Apel Pitești, a conceptat, în calitate de reclamantă a celei inițiale,

pe T.E., cesionară a dreptului litigios, potrivit contractului autentificat sub

nr. 501 din 11 martie 2010.

Prin încheierea din

24 ianuarie 2011 a fost rectificată conceptarea părților din dosar, în

sensul că au fost radiați chemații în garanție Primarul

Municipiului Câmpulung și Primăria, Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice Argeș, în realitate Direcția Finanțelor Publice Argeș și

Regia Autonomă Edilul Câmpulung, constatând că aceștia nu mai sunt părți

ale procesului de față, la fel cum nu este parte nici intervenienta E.F.I.,

a cărei cerere de intervenție a fost respinsă în principiu.

După acest moment,

părți ale cauzei s-au regăsit reclamanta T.E., prin mandatar T.P. și

intimații-pârâți N.T., N.A.S.C., D.V., D.V. și M.E.

În ședința din

data de

11 februarie 2011,

mandatarul

intimatei-pârâte M.E., invocând calitatea sa de absolvent de studii juridice și

rudă cu persoana care l-a mandatat, solicită instanței să pună în discuția

părților caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată și să

constate că aceasta, neîncadrându-se în cele prevăzute de art. 15 lit. r) din

Legea nr. 146/1997, nu este scutită de la plata taxelor de timbru.

Prin încheierea din

această dată, excepția a fost respinsă, instanța constatând că

cererea poate fi circumscrisă sferei de reglementare a acestui text.

Prin decizia nr. 30

din 11 februarie 2013 a Curții de Apel Pitești - Secția I civilă, a

fost respins ca nefondat apelul declarat de T.E. cesionara a reclamantei inițiale,

cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunta

aceasta hotarare, instanta de apel a retinut urmatoarele:

In cursul judecatii

apelului, in urma relevării, de către părțile cauzei, a faptului că, pe

rolul instanțelor de judecată, există în curs o cerere de constatare a

nulității absolute a certificatului de moștenitor din 12 mai 2004, instanța

a dispus suspendarea judecății, până la finalizarea procedurilor în acel

dosar, în condițiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

În condițiile art.

281

1

C. proc. civ., reclamanta T.E., prin mandatar, a solicitat

îndreptarea erorii materiale strecurată în încheierea din 14 martie 2011, în

sensul corectării greșitei consemnări la cuvântul pârâților N., prin

apărător, în sensul că aceștia ar fi dovedit că au calitate de moștenitor în

linie dreaptă, întrucât aceștia nu au deloc calitatea de moștenitor, după cum

nici în linie dreaptă.

Prin încheierea din

27 iunie 2011, instanța a respins cererea de îndreptare a erorii materiale

ca neîntemeiată, față de consemnările făcute de grefier în caietul de

ședință.

Împotriva acestei

încheieri, petenta T.E. a declarat recurs, constatat nul prin decizia nr. 5652

din 21 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

care a constatat că motivele formulate în scris nu se încadrează în cele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., ele vizând o situație

de fapt.

După împlinirea condiției

suspendării, fiind formulată cerere de repunere pe rol de către pârâta M.E.,

completul de judecată a amânat soluționarea pricinii de la data de 4

septembrie 2012 până la cea de 5 februarie 2013, ca urmare a imposibilității

atașării dosarului de fond și a celor formulate în diversele căi de atac,

întrucât se afla în curs de soluționare și, respectiv, motivare, ultima

decizie pronunțată în recurs asupra cererii de îndreptare a erorii

materiale cu nr. 5652 din 21 septembrie 2012.

În acest interval,

reclamanta concesionară T.E. a formulat numeroase cereri în dosar, în care a

arătat că urmărește cursul judecății, pentru ca, la termenul din data de 4

decembrie 2012, pentru aceasta să se prezinte apărător ales din cadrul Baroului

Argeș, d-nul avocat I.I., care a primit termen în cunoștință pentru parte,

fără a depune la dosar delegația pentru acel termen.

La termenul următor

astfel acordat, fiind restituit dosarul de la Înalta Curte de Casație și

Justiție, instanța din oficiu a pus în discuția părților

nevoia suplimentării probatoriului cât privește acceptarea, în termenul

prevăzut de lege, la momentul deschiderii succesiunii autorului N.N., de către

descendenta acestuia A., căsătorită C. și, respectiv, de către celelalte fiice,

C., E., E., pe care reclamanta S.S.C., a pretins că le-a moștenit, sens în care

au fost depuse acte de stare civilă și certificate de moștenitor, cât privește

acceptarea de către reclamanta inițială ce a cesionat dreptul său

litigios, a succesiunilor acestora.

Nevoia administrării

acestei probe s-a constatat a rezida din aceea că, potrivit hotărârii

irevocabile, certificatul de moștenitor nr. 113 din 12 mai 2004, eliberat de pe

urma autoarei C.A. în favoarea numitei S.S.C., a fost constatat nul absolut

prin sentința civilă nr. 271 din 11 februarie 2011, dată de Judecătoria

Câmpulung, județul Argeș, în dosarul nr. 2044/205/2010, număr în format

vechi 2044/2010, sentința fiind definitivă și irevocabilă ca urmare a

respingerii recursului formulat de T.E. împotriva deciziei civile nr. 168 din

30 iunie 2011 a Tribunalului Argeș, prin decizia civilă nr. 2310/R din 28

noiembrie 2011 a Curții de Apel Pitești.

Pronunțarea a

avut în vedere că eliberarea acestui certificat de calitate de moștenitor a

fost făcută cu încălcarea dispozițiilor de competență prevăzute sub

sancțiunea nulității absolute de către un birou notarial în a cărui

rază de competență nu s-a deschis succesiunea autoarei C.A.

Instanța de apel

a reținut că, în ceea ce privește actele de acceptare, care pot fi unele

tacite sau exprese, că reclamanta cesionară a dreptului litigios nu a formulat

niciun fel de propuneri de probatorii, deși reluarea judecății în instanța

de apel a fost dispusă încă din data de 4 noiembrie 2010 în fața Curții

de apel, prin decizia de casare, iar anularea certificatului de moștenitor pe

care își fonda inițial pretențiile, a survenit în mod irevocabil, cum

s-a arătat mai sus, din data de 28 noiembrie 2011, când a avut loc pronunțarea

asupra acestei chestiuni de către curtea de apel.

Potrivit motivelor de

apel formulate, reclamanta inițială a invocat dreptul de sezină pe care

mama sa, C.A., l-ar fi avut și exercitat alături de celelalte surori ale sale,

C.C., T.E. și N.E., care ar fi acceptat succesiunea tatălui lor, deschisă în

anul 1930, așa încât, naționalizarea operată pe numele acestuia și nu pe

numele adevăratelor proprietare, era un act nelegal.

Urmare a acceptării,

anterior datei trecerii în proprietatea statului a moștenirii autorului inițial

N.N., s-a pretins că moștenitorii colaterali ai acestuia, respectiv descendenții

fratelui N.G., nu puteau culege succesiunea și, respectiv, nu puteau pretinde

de la stat proprietatea preluată de acesta de la un alt proprietar.

Ca dovadă a

acceptării succesiunii lui N.N. de fiicele acestuia, în afara certificatului de

moștenitor declarat nul în prezent, prin motivele de apel se face trimitere la

matricola fiscală aferentă anilor 1942-1951, în care sunt înscriși moștenitorii

maiorului N.N. pentru imobilele naționalizate.

S-a constatat că acest

înscris nu a fost depus la dosar, deși reclamanta a pretins a se afla în

posesia sa, după cum nici vreo altă probă din care să rezulte că autoarea C.A. ar

fi acceptat succesiunea tatălui său N.N.

În raportul din 24

iulie 2003, întocmit în cadrul operațiunilor de soluționare a

notificării formulată de către nepoții de frate ai autorului necontestat N.N.,

se face vorbire despre această matricolă, în care se arată că la rolul fiscal

în anii 1942-1951 figurează moștenitorii maiorului N.N., fără însă ca aceștia

să fie precizați. De aceea, s-a apreciat că reclamanta era datoare să

dovedească acceptarea, de către autoarele pe care pretinde că le moștenește, a

acestei succesiuni, numai actul acceptării având efectul transmiterii ope legis

a sezinei.

Or, la data pretinsei

deschideri a succesiunii autorului N.N., indicată în fața notarului lipsit

în mod absolut de competență, respectiv 4 aprilie 1931, dată stabilită față

de declarația cuprinsă în actul de vânzare întocmit de către E.T. sau T., în

care se indică moștenirea de către sine a unei vii cu edecurile aferente, de la

tatăl decedat maior N.N., erau în vigoare dispozițiile art. 700 C. civ.,

potrivit cărora termenul de acceptare a succesiunii era acela de 30 ani. Instanța

de apel a apreciat că, în acest interval, în lipsa unui certificat doveditor al

acceptării, de către descendente, a succesiunii, era necesara efectuarea de

probe în scopul dovedirii faptelor cu o asemenea valoare.

Ca atare, la data

preluării de către stat prin decretul de naționalizare a imobilelor

cuprinzând mai multe apartamente, se impunea să existe un act de acceptare a

succesiunii din partea moștenitorilor, în caz contrar, succesiunea fiind, în

continuare, tratată de sine stătător, motiv pentru care a și fost înscrisă în

fișa matricolă ca aparținând moștenitorilor fără ca aceștia să fie precizați.

Preluarea, însă, a

bunului, de către stat a avut loc mai înainte de încheierea termenului legal de

opțiune succesorală, așa încât, se impunea ca, în lipsa unor alte probe,

acceptarea să fie dovedită, așa cum legiuitorul, expres a prevăzut, la art. 4 pct.

3 din Legea nr. 10/2001.

În lipsa unui act de

acceptare tacită sau expresă a moștenirii la data deschiderii acesteia, în

prezent, actul urmează procedura prevăzută de către legiuitor pentru

retrocedarea proprietăților preluate de către stat sub regimul politic

anterior anului 1989.

Instanța de apel

a retinut că, până la momentul de față, singurul act de acceptare a

succesiunii nu provine din partea descendentelor pe care reclamanta a pretins

că le-a moștenit, ci din partea unor colaterali ai autorului necontestat.

S-a concluzionat că,

în mod corect, prima instanță de fond a respins acțiunea în

revendicare, constatând că reclamanta, ce a cesionat dreptul litigios, nu a

dovedit intrarea în patrimoniul său a dreptului de proprietate de la autorii pe

care pretinde că-i moștenește, ca efect al intrării în patrimoniul celor trei

surori a dreptului de proprietate asupra construcțiilor în litigiu și

terenului pe care ele se află.

În ceea ce o privește

pe fiica T. sau T.E., pe care reclamanta pretinde că a moștenit-o deopotrivă,

ca mătușă decedată fără moștenitori direcți, singura de altfel care prin

actul de vânzare-cumpărare a unui alt bun s-a manifestat ca moștenitor

acceptant, reclamanta nu a depus niciun fel de înscris cu care să dovedească

primirea de către sine sau de către mama sa a succesiunii acesteia. În lipsa

acestei probe, corect s-a stabilit că, în procedura specifică a Legii nr.

10/2001, pârâții sunt singurii care si-au manifestat opțiunea de a

culege succesiunea, inclusiv a acestei fiice a proprietarului.

Reclamanta inițială

nu a dovedit, fără putință de tăgadă, decât calitatea sa de moștenitoare a

mamei și a surorii sale, C.A. și M.N.I.

Instanta de apel a

concluzionat că reclamanta nu a dovedit acceptarea succesiunii proprietarului

de către C.A. și de către celelalte două surori, despre care pretinde că ar fi

existat.

La fel, nu a dovedit

nici calitatea sa de moștenitoare a acestora, după cum, nici, eventual,

acceptarea succesiunilor acestora de către mama sa, în patrimoniul căreia,

eventual, să se fi transmis, neprobând, în nici un fel, care este ordinea

deschiderilor succesiunilor și persoanele ce le-au cules.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta T.E. si parata M.E..

În motivarea

recursului sau, reclamanta T.E., cesionară a cedentei

S. (fostă C.) S.C., a formulat urmatoarele critici:

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității

prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu a fost citată

conform Codului de procedură civilă, art. 89-92,

și ca atare nu a putut fi prezentă la proces,

pentru a-și

exercita dreptul la apărare. Este eronată mențiunea din textul deciziei în

sensul că la termenul din 4 decembrie

2012,

pentru reclamantă s-ar fi prezentat un apărător ales din cadrul Baroului

Argeș,

domnul avocat I.I., care a primit termen în cunoștință pentru parte, fără

a depune la dosar delegația pentru acel termen. Susține că nu știe

cine este domnul I.I. și nu a semnat niciun contract de asistență juridică

cu acesta.

2.

Instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a

schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În

cadrul acestei critici, arată că în soluționarea cauzei nu a fost luat în

seamă un document intitulat

act de vânzare -

cumpărare din aprilie 1931, autentificat la Tribunalul Muscel, din care

rezultă că în urma decesului maiorului N.N., fost senator

liberal și primar al orașului Câmpulung Muscel, au rămas moștenitori în indiviziune

cele patru fiice ale sale,

respectiv C. (căsătorită

C.), E. (căsătorită T.), E.N. și

A. (căsătorita C.). Fiind moștenitori

în indiviziune, cele patru fiice, însoțite și cu autorizația soților

lor, ing. C.C., judecător G.T.,

presedintele

Tribunalului Muscel, Judecător N.J.C. de la Înalta Curte de

Casație,

semnează la Tribunalul Muscel

un act de vânzare - cumpărare către una din cele patru fiice,

respectiv mama

doamnei S.S.C., adică A.C.

Este vorba de un

teren cu vie și cramă. Acest act de înstrăinare dintr-o

indiviziune, făcut prin prezența tuturor proprietarilor, adică de trei

dintre proprietari către cel de al patrulea proprietar reprezintă un act de

succesiune tacită.

Instanta

de apel a interpretat greșit acest act de

vânzare-cumpărare,

nu a observat ceilalți trei coproprietari în indiviziune, reținând o

singură fiică desi, în conformitate cu art. 689 C. civ., acceptarea este tacită

în cazul în care

succesibilul face un act pe care nu ar fi putut să-l

facă decât în calitate de moștenitor și din care rezultă neîndoielnic intenția

de a accepta moștenirea.

3.

Hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o

apreciere eronată a probelor administrate

Sustine

recurenta ca intimații D. și M., contrar

concluziilor Deciziei Curții de

Apel Pitești, au cumpărat apartamentele de la Înteprinderea Edilul din

Câmpulung fără

ca actele de

vânzare-cumpărare să respecte chiar Legea nr. 112/1995 intrucat casele din

strada

pictor N. și N.I. nu aparțineau statului român, respectiv Primăriei Câmpulung

Muscel. Astfel au fost încălcate Normele metodologice pentru aplicarea Legii

nr. 112/1995, republicate, care, în art. 1 alin. (3) spun că prin imobil naționalizat

se înțelege respectarea identității dintre persoana menționată ca

proprietar în listele - anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilul la

data naționalizării. În cazul de față, cele patru imobile au fost naționalizate

pe numele lui N.N., mort în 1930, iar adevărații proprietari erau

cele patru fiice care le dețineau în

indiviziune. În aliniatul 4 al aceluiași articol 1 menționat se

spune

clar că locuințele preluate fără titlu nu Intră sub incidența Legii

nr. 112/1995. Deci vânzarea acestor apartamente de către Primărie era ilegală.

Cei doi cumpărători, D.

și M., nu pot apela la conceptul de bună credință întrucât, în contractul

lor de vânzare cumpărare, declară implicit că își asumă riscul evicțiunii.

Instanța în mod greșit citează ca argument solid o parte din art. 45 al

legii nr. 10/2001 un așa zis alin. (1

1

) care nu există, este vorba

poate de alin. (2

1

). Acest aliniat a fost introdus prin punctul 11

din Legea nr. 1/2009 începând cu 06 februarie 2009 și specifică faptul că acele

contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu

modificările ulterioare sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate.

Însă în

aliniatul 4 din același articol 45

se arată că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cete făcute în codrul

procesului de privatizare. având ca obiect imobile preluate fără titlu,

considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998 cu

modificările și completările ulterioare sunt lovite de nulitate absolută în

afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.

În motivarea recursului sau, pârâta M.E. critică soluția

instanței de apel care nu s-a pronunțat asupra cererii sale prin care

a cerut obligarea reclamantei la plata taxei de timbru la valoare.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă cu

privire la timbrarea acțiunii inițiale, aceasta și-a exprimat la fond

și în fața instanței de apel punctul de vedere prin formularea unei întâmpinări

prin care a invocat netimbrarea actiunii, respectiv a apelului.

Instanțele de fond si de apel au considerat că acțiunea

nu se timbrează, fiind sunt incidente în cauză dispozițiile art. 15 lit. r)

din Legea nr. 146/1997 în vigoare la momentul promovării acțiunii.

Aceeași excepție a fost reiterată și în prezentul

recurs, fiind respinsă, pentru aceleași considerente, de către instanța de

recurs.

Contrar susținerilor recurentei pârâte, instanța

de apel s-a pronunțat asupra scutirii cauzei de plata taxei de timbru

printr-o încheiere interlocutorie, în ședința din 21 februarie 2011, prin

care a respins excepția de netimbrare, constatarea scutirii de plata taxei

fiind reluată și în practicaua deciziei recurate.

În ceea ce privește modul de soluționare a excepției,

în apel, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a procedat la o

corectă aplicare a art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 atunci când a reținut

că, față de obiectul acțiunii, acțiunea principală și calea de

atac sunt scutite de plata taxei de timbru.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta M.E.

În ceea ce privește recursul reclamantei, primul motiv

vizează încălcarea formelor de procedură în ceea ce privește nelegala sa citare

la judecata apelului, sancționată, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., cu nulitatea deciziei.

Sub acest aspect, în opinie majoritară, Înalta Curte

apreciază că recursul este fondat.

Astfel, din analiza lucrărilor dosarului de apel rezultă

că, după repunerea pe rol a cauzei din 18 iunie 2012, s-a dispus repartizarea

aleatorie a dosarului, dat fiind faptul că unul din membrii completului de

judecată nu mai funcționa la acea instanță, acordându-se termen la

data de 4 septembrie 2012, termen pentru care apelanta reclamantă a formulat

cerere de amânare, invocând lipsa dosarului de fond, atașat celui aflat în curs

de soluționare pe rolul pe rolul ÎCCJ.

Termenul următor a fost acordat la data de 30 octombrie 2012,

iar următorul la 4 decembrie 2012, termene pentru care reclamanta a fost citată

prin afișare.

La 4 decembrie 2012 în încheierea de ședință a fost

consemnată prezența unui avocat, dl I.I., care ar fi răspuns pentru

reclamantă și căruia, deși nu prezenta delegație de reprezentare la

dosarul cauzei, i s-a dat termenul în cunoștință pentru reclamantă la data

de 5 februarie 2013, pentru când reclamanta nu a mai fost citată. La acest

termen a fost atașat dosarul de fond iar părțile au susținut concluziile

în dezbaterile asupra apelului.

Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că,

prin cererea de amânare depusă la dosar la 4 septembrie 2012, reclamanta a arătat

ca are cunoștință exclusiv de termenul pentru care a depus acel înscris, fiind

citată prin afișare pentru acel termen, însă această împrejurare nu îi conferă

termen în cunoștință în condițiile în care, potrivit art. 153 alin. (1)

C. proc. civ.

numai prezența sa personală,

a mandatarului sau semnarea personal sau prin reprezentant legal sau convențional

a citației prezumă luarea la cunoștință și a termenelor ulterioare.

Pentru orice altă situație se impune citarea părții

la domiciliul indicat la fiecare termen.

În speță reclamanta nu a fost prezentă personal în

instanță la nici unul dintre termenele acordate după repunerea cauzei pe

rol, nu a semnat personal vreun act de procedură și nici nu a fost legal

reprezentată de o persoană care, în calitate de mandatar să poată primi

termenul în cunoștință.

Faptul că în încheierea de ședință din data de 4

decembrie 2012 apare consemnarea că, pentru reclamantă, răspunde un avocat, fără

delegație la dosarul cauzei, nu acoperă lipsa de procedură pentru termenul

din 5 februarie 2013, în condițiile în care partea nu confirmă mandatul,

chiar îl contestă, afirmând că nu îl cunoaște pe acel avocat și nu a încheiat

niciun contract de asistență juridică cu acesta.

Prin urmare, în lipsa oricărui indiciu cu privire la

faptul că reclamanta ar fi beneficiat de termen în cunoștință vizând desfășurarea

procesului după repunerea pe rol a cauzei, trecerea la judecata apelului la

termenul din 5 februarie 2013 fără legala citare a acesteia reprezintă o încălcare

a garanțiilor procesuale referitoare la dreptul la apărare al părții,

ce nu poate fi acoperită decât prin casarea hotărârii și trimiterea cauzei,

pentru reluarea judecății, în faza procesuală a apelului.

În consecință, Înalta Curte, cu majoritate, va

admite recursul în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va casa decizia

recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Față de soluția de admitere a primului motiv

de recurs, celelalte critici vizând fondul dreptului, urmează a fi avute în

vedere la rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Admite recursul

declarat de reclamanta T.E. împotriva deciziei nr. 30 din 11 februarie 2013 a Curții de Apel Pitești - Secția I civilă.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta M.E. împotriva deciziei nr. 30 din 11

februarie 2013 a Curții de Apel Pitești - Secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2013.

OPINIE

SEPARATA

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor

formulate, consider că se impune respingerea ambelor recursuri, ca nefondate,

pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul pârâtei, am apreciat, în

unanimitate, că instanța de apel a procedat la o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 atunci când a reținut

că, față de obiectul acțiunii, acțiunea principală și calea de

atac sunt scutite de plata taxei de timbru.

În ceea ce privește recursul reclamantei, am apreciat că

nu poate fi reținută critica invocată de reclamantă pe temeiul art. 304 pct.

5 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură la judecata

apelului, sancționată, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu

nulitatea deciziei.

Într-adevăr, din analiza lucrărilor dosarului de apel

rezultă că, după repunerea pe rol a cauzei, s-a acordat termen la data de 4

septembrie 2012, termen pentru care apelanta reclamantă a formulat cerere de

amânare, invocând lipsa dosarului de fond. La următoarele termene de judecată

acordate de instanță - la data de 30 octombrie 2012, respectiv 4 decembrie

2012 - reclamanta a fost citată prin afișare.

Pentru termenul din 4 decembrie 2012, în încheierea de

ședință a fost consemnată prezența unui avocat, dl I.I., care a

răspuns pentru reclamantă și căruia i s-a dat termenul în cunoștință la

data de 5 februarie 2013, pentru când reclamanta nu a mai fost citată. La acest

ultim termen de judecată a fost atașat dosarul de fond iar părțile au susținut

concluziile finale asupra apelului.

Potrivit dispozițiilor art. 153 alin. (1) teza I C.

proc. civ., partea care a depus cererea personal sau prin reprezentant legal

sau convențional și a luat termenul în cunoștință, precum și partea

care a fost prezentă la un termen de judecată, ea însăși sau printr-un

reprezentant al ei, nu va fi citată în tot cursul judecății la acea instanță,

prezumându-se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare. Aceste dispoziții

îi sunt aplicabile și părții căreia, personal sau prin reprezentant legal

sau convențional, i s-a înmânat, sub semnătură de primire, citația

pentru un termen de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea cunoaște și

termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citația i-a fost

înmânată.

Apreciez că prin depunerea personală a cererii de

amânare din data de 4 septembrie 2012, reclamanta a demonstrat că are cunoștință

de acest termen de judecată al cauzei, putându-se totodată prezuma, pe temeiul

de drept sus-menționat, că aceasta are termen în cunoștință și pentru

termenele de judecată ulterioare, la această concluzie conducând argumentul de

analogie (unde este aceeași rațiune a legii, acolo trebuie aplicată

aceeași dispoziție a legii).

Dovada faptului că reclamanta a avut cunoștință de

termenele ulterioare este chiar consemnarea instanței de apel din

încheierea de ședință din data de 4 decembrie 2012, conform căreia, pentru

reclamantă, la acest termen de judecată, a răspuns un reprezentant al ei.

Pentru o situație de natura celei descrise anterior, norma procedurală nu

a prevăzut prezența unui reprezentant legal sau convențional al părții

așa cum s-a întâmplat în situația reglementată în teza a II a textului de

lege, întrucât prezentarea în fața instanței a unei persoane cu

dreptul/obligația de a lua un termen de judecată în cunoștință,

consemnată într-un act de procedură, trebuie respectată ca atare. Încheierea de

ședință, fiind un înscris autentic conform art. 1171 C. civ., face dovada

până la înscrierea în fals în ceea ce privește constatările făcute de instanță,

în limitele atribuțiilor sale.

Apreciez totodată că celelalte critici ale

recurentei-reclamantei referitoare la interpretarea greșită a actului juridic

dedus judecății, cu referire la modalitatea concretă în care instanța

de apel a interpretat probele administrate în cauză, respectiv la întemeierea

deciziei pe o greșeală gravă de fapt, cu referire tot la probatoriile

administrate, nu mai pot face obiectul analizei instanței de recurs, în

condițiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea

cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri

a probelor, era abrogat la data pronunțării deciziei atacate.

Demersul recurentei-reclamante sub acest aspect, ignoră

faptul că, în recurs, se poate realiza doar o cenzură de nelegalitate, fără

posibilitatea de a mai statua asupra faptelor pricinii, care sunt în competența

exclusivă a instanțelor fondului.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept,

consider că se impune respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.