ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3103/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: La data de 4 ianuarie 2013, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 479/63/2013, reclamanta D.E.P.A.B.D. a chemat în judecată pe pârâtul G.P., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani. Prin sentința civilă nr. 2 din 14 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul Dolj, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta D.E.P.A.B.D. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, în speță, acțiunea a fost întemeiată pe returnarea pârâtului din Italia în baza Acordului de readmisie, fiind invocate dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Tribunalul a constatat astfel că, deși reclamanta își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, ca situație de fapt determinantă pentru restrângerea dreptului la liberă circulație în străinătate a pârâtului invocă acordul de readmisie; or, posibilitatea restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație pe o perioadă de cel mult trei ani cu privire la o persoană care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat a fost reglementată prin dispozițiile art. 38 lit. a) din același act normativ, text de lege abrogat prin Legea nr. 206/2010 publicată în M.O. nr. 767/17.11.2010.

În ceea ce privește temeiul juridic prevăzut de art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, conform căruia restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat, instanța are în vedere necesitatea analizării compatibilității acestei norme interne cu cea comunitară în ceea ce privește excepția de la principiul libertății cetățeanului român de a ieși din țară în scopul de a călători pe teritoriul Italiei.

În raport de dispozițiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, care prevede în mod limitativ doar trei situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor, norma internă prevede o categorie mai largă de situații posibile când se poate dispune restrângerea acestui drept. Consecința firească este aceea că norma internă este parțial incompatibilă cu norma comunitară. În ceea ce privește aplicarea normei juridice comunitare la situația de fapt din speța de față, instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat restrângerea dreptului pârâtului la libera circulație pe teritoriul Italiei, motivând cererea pe considerentul că pârâtul a fost expulzat de pe teritoriul acestui stat în baza decretului de expulzare.

Art. 27 din Directivă prevede situațiile de excepție în care se poate dispune restrângerea dreptului la liberă circulație, respectiv, ordinea, siguranța sau sănătatea publică. Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Conduita trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală sau aspecte vizând nerespectarea condițiilor de ședere pe teritoriul unui alt stat membru U.E. Prin decizia de expulzare s-a luat și măsura interzicerii dreptului la liberă circulație pe teritoriul Italiei pe o perioadă de 5 ani, astfel că luarea aceleiași măsuri de către autoritățile statului membru apare superfluă.

Deși în cuprinsul decretului de expulzare se face referire la o conduită infracțională a pârâtului pe teritoriul Italiei nu s-a probat judecarea și condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunilor indicate în actul de expulzare. Prin raportare la dispozițiile art. 27 alin. (2), teza finală din Directivă, potrivit cărora condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor măsuri de restrângere a dreptului la liberă circulație, instanța apreciază că în cauză nu s-a probat existența unor motive de ordine, siguranță sau sănătate publică, pentru a se admite acțiunea de față. Prin decizia nr. 24 din data de 15 aprilie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, p otrivit art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat. Pe de altă parte, dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului.

Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica, în sine, luarea unor asemenea măsuri. Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Astfel fiind, restrângerea dreptului la libera circulație nu se poate dispune arbitrar, ci numai în măsura îndeplinirii cazurilor strict reglementate de legislația comunitară în materie. În cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE. Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, respectiv decretul emis de către Prefectul de V., cetățeanul G.P. a fost expulzat de pe teritoriul statului italian, reținându-se că împotriva acestuia s-a dispus măsura arestării pentru infracțiunea de furt calificat, fapta ce a suscitat, în mod obiectiv, un oprobriu general, stârnind în rândul opiniei publice o alarmă socială importantă.

În atare condiții, în lipsa unor dovezi certe privind săvârșirea faptei imputate acestuia nu se poate aprecia nici asupra existentei motivelor de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică impuse de norma precizată, declarația olografă de care apelanta se prevalează nefiind suficientă pentru conturarea conduitei sale ca reprezentând o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Cum reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul s-ar afla întruna din acele situații ce ar impune restricționarea dreptului la libera circulație în spațiul Uniunii Europene, în condițiile în care nici dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 nu se pot aplica, fiind abrogate, s-a reținut că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența Curții Europene de Justiție.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.E.P.A.B.D., solicitând casarea hotărârii atacate, reținerea cauzei spre rejudecare, în baza art. 314 C. proc. civ. și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată. La termenul de judecată din data de 4 iunie 2013, Înalta Curte a pus în discuție excepția netimbrării recursului, ce se impune a fi analizată cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. R ecurenta-reclamantă D.E.P.A.B.D. nu a timbrat recursul, deși a fost legal citată pentru termenul din 4 iunie 2013, cu mențiunea îndeplinirii obligației de plată a taxei judiciare de timbru de 4 RON și a depunerii timbrului judiciar de 0,15 RON. Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, modificată și ale art. 3 și art. 9 din O.G.

nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare, taxele de timbru și timbrul judiciar se plătesc anticipat. Cu totul excepțional, în condițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, instanțele judecătorești pot reține cereri sau acțiuni netimbrate sau insuficient timbrate, obligând partea să plătească taxele până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea acestei obligații se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, dispoziții incidente și în cazul neaplicării timbrului judiciar. Cum în speță, r ecurenta-reclamantă D.E.P.A.B.D. nu s-a conformat îndeplinirii obligației legale de plată prevăzută de actele normative menționate, recursul declarat de aceasta va fi anulat, ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanta D.E.P.A.B.D. împotriva deciziei nr. 24 din data de 15 aprilie 2013 a Curții de Apel Craiova – Secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2013.