ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3024/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2012 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții A.V.M., B.I., L.F., L.G., L.N.E., L.O.I., L.T. au chemat în judecată Asociația F.P.V.S. și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor de 1.000.000 euro, reprezentând prejudiciul moral și la 26.000 RON reprezentând prejudiciul material, produse ca urmare a accidentului de circulație din data de 02 aprilie 2010, soldat cu decesul lui L.M., și a lui L.N.E. Prin sentința civilă nr. 180 din 27 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanți și a obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 de RON, cu titlu de daune morale, către reclamanții L.G.

și L.O.I. și la plata sumelor de câte 5.000 de RON către ceilalți pârâți, cu același titlu. Celelalte pretenții formulate de reclamanți au fost respinse. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, iar prin decizia civilă nr. 361A din 19 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanții A.V.M., B.I., L.F., L.G., L.N.E., L.O.I., L.T. și a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții L.F. și L.T., L.N.E., B.I. și A.V.M. A modificat în parte sentința apelată, în sensul că a majorat cuantumul despăgubirilor morale la care a fost obligat pârâtul Asociația F.P.V.S. către reclamanții L.G. și L.O.I., la suma de 1.000.000 RON pentru fiecare, păstrând restul dispozițiilor sentinței atacate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Conform art. 25 1 din Legea nr. 32/2000, Asociația F.P.V.S. are ca scop despăgubirea persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul care a provocat accidentul nu era asigurat, situație de fapt care a fost stabilită și în prezenta speță. O.U.G. nr. 61/2005 a transpus în legislația română mai multe directive europene, ulterior abrogate prin Directiva nr. 2009/103/CE, care prevede în art. 29 că trimiterile la directivele abrogate se interpretează ca trimitere la Directiva nr. 2009/103/CE și se citesc în conformitate cu tabelul de corespondență din anexa la actul menționat.

Rezultă că legislația română a transpus legislația europeană în domeniul asigurării de răspundere civilă auto cu referire specială la protecția victimelor afectate de accidente cu vehicule pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare, prin mai multe acte normative emise în domeniu. Directiva 2009/103/CE prevede obligația statelor de a stabili o sumă minimă pentru vătămări corporale și pagube materiale, fără a se referi la despăgubiri morale (art. 9 din directivă), dar anexa la Ordinul nr. 21 din 19 noiembrie 2009 emis de Președintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, reprezentând normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, prevede expres, în plus față de directiva menționată, (ce stabilește standarde minime) obligația de despăgubire în caz de deces pentru daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România (cap. II, art. 49) și prevede, de asemenea, și sumele maxime admise pentru prejudiciul cumulat.

Având în vedere temeiul legal menționat și jurisprudența din România, suma stabilită de instanța de fond cu titlu de despăgubiri morale pentru soția și copilul persoanei decedate, pentru pierderea dublă suferită de ambele persoane reclamante, este situată sub nivelul mediu al despăgubirilor morale stabilite de jurisprudență în cazuri similare, astfel că, va dispune majorarea acestei sume pentru ca aceasta să se aproprie de valoarea medie cuantificată în jurisprudență ca fiind îndestulătoare pentru prejudiciile afective de natura celor suferite de reclamanți.

În contextul legal și jurisdicțional menționat, cererile de apel ale celorlalte rude ale defuncților pentru majorarea daunelor morale deja stabilite de instanța de fond nu sunt întemeiate, deoarece aceste suferințe sunt sensibil diminuate, în raport de gradul al II-lea de rudenie și în continuare, ajungând treptat la nivelul unei suferințe colective difuze, dar certe, pentru accidentul de circulație având consecințe atât de tragice.

Instanța a mai reținut că, prin art. 24 lit. b) din normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, pentru prejudiciul fără caracter patrimonial, s-a stabilit o limită de despăgubire pentru un singur accident auto la un nivel de 2.500.000 de euro pentru anul 2010, dar a apreciat că suma de bani (400.000 euro) solicitată de apropiații victimelor (soție și copil) depășește venitul mediu pe care l-ar putea obține într-o viață doi cetățeni români, ceea ce ar reprezenta o rentă viageră și nu o recunoaștere și recompensare a unei suferințe psihice. Sub aspectul daunelor materiale constând în cheltuieli de înmormântare și ritualuri religioase, instanța de apel a arătat că susține în totalitate motivarea instanței de fond, având în vedere cerința legală a existenței unor documente justificative (art. 49 lin.

2 lit. a) și b) din normele privind asigurarea obligatorie emise prin Ordinul nr. 21/2009 al Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții A.V.M., B.I., L.F., L.G., L.N.E., L.O.I., L.T. și pârâta Asociația F.P.V.S.. 1. Prin recursul declarat, reclamanții A.V.M., B.I., L.F., L.G., L.N.E., L.O.I., L.T. formulează următoarele critici de nelegalitate: a. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) Deși prin criticile formulate, reclamanții au invocat faptul că sentința primei instanțe este nelegală și sub aspectul respingerii cererii de acordare a daunelor morale pentru părinții, fratele și surorile defunctului L.M., instanța de apel nu a analizat acest motiv de apel.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru suferințele produse acestora în urma decesului celor două rude - L.M. și L.N.E. -, iar tribunalul, în mod nelegal, a acordat reclamanților daune morale doar pentru prejudiciul suferit de aceștia ca urmare a decesului minorului L.N.E. Prin motivele de apel, reclamanții au criticat acest aspect, arătând ca instanța de fond a încălcat atât principiile care guvernează răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului, cât și prevederile Directivei 2009/103/CE și ale art. 27 din Normele aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009. Instanța de apel nu a analizat și nu a răspuns în niciun fel acestui motiv de apel.

b. Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Prin decizia atacată, instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile legale și principiile care reglementează răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului, precum și prevederile Directivei 2009/103/CE și cele din Normele aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 21/2009. În situația în care, din toate probele administrate, a rezultat culpa exclusivă a defunctului C.G. în producerea accidentului și a consecințelor acestuia, respingerea în totalitate a cererii de reparare a prejudiciului nepatrimonial provocat reclamanților de moartea lui L.M.

și reducerea substanțială și nejustificată a daunele morale acordate pentru suferințele provocate de moartea minorului L.N.E. sunt rezultatul încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. și ale principiilor care guvernează răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului. Instanța de apel a încălcat și dispozițiile parag. 23 din preambul și ale art. 13 alin. (3) Directiva 2009/103/CE, act normativ de directă aplicare în toate statele Uniunii Europene, care era în vigoare la data accidentului și care au fost transpuse și în legislația națională. Un alt principiu care guvernează răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului și care rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., dar care a fost încălcat de instanța de apel, este acela potrivit cu care cuantumul despăgubirilor nu se stabilește în funcție de starea materială a victimei sau de cea a persoanei responsabile.

Acordarea unor despăgubiri morale diminuate motivat de faptul ca intimatul nu răspunde pentru fapta proprie sau în calitate de asigurător, ori stabilite în raport de veniturile obținute de victimă, este nelegal și discriminatoriu pentru victimele accidentelor de circulație produse de vehicule neasigurate, situație pe care legiuitorul a urmărit să o prevină. 2. Pârâta Asociația F.P.V.S. formulează următoarele critici de nelegalitate: Instanța de apel a motivat decizia de a majora cuantumul daunelor morale acordate reclamanților L.G. și L.O.I. prin raportare la limitele prevăzute de directivele europene în domeniu, preluate de legislația din România. Însă, atunci când decide să majoreze despăgubirile, instanța are obligația de a-și fundamenta hotărârea, iar nu de a face aprecieri cu caracter general.

Pentru stabilirea cuantumului daunelor morale care urmează a fi acordate reclamanților, pârâta a indicat o serie de criterii, pe care instanța de apel le-a ignorat complet: circumstanțele concrete ale producerii accidentului, natura relațiilor de familie existente între membrii acesteia, gradul de culpă în producerea evenimentului cauzator de prejudicii, jurisprudența instanțelor din România. Instanța de apel nu a arătat care sunt probele pe care își întemeiază hotărârea și instrumentele care au determinat-o să acorde sumele menționate în decizie. Deși recursul declarat de pârâtă nu cuprinde o încadrare în drept a criticilor formulate, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivele de recurs conțin critici care pot fi circumscrise dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Analizând decizia recurată în baza criticilor întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se regăsesc în ambele recursuri formulate, Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile acestui caz de modificare a hotărârii trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligația de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere. Tot astfel, din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. raportat la art. 295 C. proc. civ., este nelegală nepronunțarea instanței de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel. Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a majorat cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit de apelanții L.G. și L.O.I. de la valoarea de 50.000 RON stabilită de prima instanță, la suma de 100.000 RON, iar considerentele prin care a și-a justificat soluția pronunțată au vizat legislația aplicabilă și jurisprudența instanțelor din România, curte de apel arătând că majorarea sumelor acordate are ca scop aproprierea acestor valori de valoarea medie cuantificată în jurisprudență ca fiind îndestulătoare pentru prejudiciile afective suferite de reclamanți.

În ceea ce privește cererile celorlalți reclamanți, formulate sub aspectul despăgubirilor pentru prejudiciul moral produs, curtea de apel a considerat că suferințele acestora sunt sensibil diminuate, ajungând la nivelul unei suferințe colective difuze, dat fiind faptul că aceștia fac parte din rudele de gradul al II-lea. Tot astfel, în privința prejudiciului material solicitat a fi reparat, instanța de apel a arătat că susține motivarea primei instanțe, dată fiind lipsa documentelor justificative impuse de art. 49 din normele emise prin Ordinul nr. 21/2009 al Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Înalta Curte constată că prin considerentele deciziei pronunțate, curtea de apel nu realizează o analiză a motivelor de apel formulate în cauză de reclamanți, deși avea obligația de a cenzura legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de tribunal în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel.

Astfel, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, singurele criterii indicate de instanța de apel au fost plafonul legislativ, jurisprudența instanțelor naționale la care face trimitere legislația aplicabilă și gradul de rudenie. Fără a contesta incidența normelor legale menționate de instanța de apel, Înalta Curte apreciază ca insuficiente criterii indicate, cu atât mai mult cu cât, prin motivele de apel, reclamanții au formulat critici legate de modul în care tribunalul a aplicat anumite principii în materie și au indicat criterii în măsură să determine, alături de cele reținute de instanța de apel, cuantumul daunelor morale solicitate. Este adevărat că, în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și care sunt supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs.

Or, instanța de apel nu a indicat care au fost, în cazul reclamanților, drepturile nepatrimoniale lezate, aspectele în care s-au exteriorizat vătămările produse, probele care au susținut gravitatea prejudiciului suferit, rezumându-se să se raporteze la plafonul legislativ, mai exact la o valoare medie stabilită jurisprudențial, la jurisprudența instanțelor naționale la care face trimitere legislația aplicabilă și la gradul de rudenie. În plus, reclamanții L.F., L.T., L.N.E., B.I. și A.V.M. au criticat sentința primei instanțe și sub aspectul respingerii cererii lor de a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat ca urmare a decesului lui L.M., susținând argumentat că au suferit un prejudiciu moral prin moartea fiului, respectiv a fratelui lor, care nu poate fi negat de situația de fapt reținută de prima instanță.

Instanța de apel nu a răspuns în nici un fel acestor motive de apel, păstrând soluția primei instanțe în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral acordat acestor reclamanți, soluție care a avut în vedere numai prejudiciul moral încercat prin moartea minorului L.N.E. Tot astfel, în ceea ce privește despăgubirile solicitate pentru prejudiciul material constând în cheltuieli de înmormântare și ritualuri religioase, instanța de apel și-a fundamentat hotărârea de respingere a apelului formulat sub acest aspect de reclamanți prin trimitere la considerentele primei instanțe și prin lipsa unor documente justificative.

În condițiile în care instanța de apel are obligația de a-și motiva hotărârea prin propriile considerente, iar nu prin raportare la considerentele sentinței a cărei legalitate și temeinicie are obligația de a le verifica, și în condițiile în care reclamanții au susținut prin motivele de apel că în cauză au fost administrate dovezi care au probat temeinicia pretențiilor lor sub aspectul prejudiciului material a cărui acoperire au solicitat-o, fără ca instanța de apel să analizeze aceste susțineri și să arate de ce înlătură din materialul probator administrat dovezile indicate de reclamanți prin motivele de apel, nu se poate susține că decizia recurată este motivată în acord cu prevederile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. Omisiunea instanței de apel de a arăta, în acord cu exigențele art. art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că se impune modificarea sentinței apelate în sensul celor menționate prin dispozitivul deciziei recurate, echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea controlului judiciar. Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (3) și (5), Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamant și de pârât, va casa decizia atacată și va trimite cauza aceleiași curți de apel, spre rejudecarea apelului. Față de considerentele expuse, pentru care Înalta Curte a apreciat că nemotivarea hotărârii apelate împiedică exercitarea controlului de legalitate, celelalte critici formulate prin motivele de recurs nu vor mai fi analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții A.V.M., B.I., L.F., L.G., L.N.E., L.O.I., L.T. și de pârâta Asociația F.P.V.S. împotriva deciziei civile nr. 361A din 19 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2013.