ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5528/2013

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 3536 din 26 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență teritorială exclusivă, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul D.V.C., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, către Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că potrivit prevederilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de despăgubiri cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată: „Hotărârile comisiei centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul", iar conform dispozițiilor art. 6 alin. (7) din O.U.G. nr. 25/2007 beneficiarii pot ataca deciziile prin care se soluționează contestațiile în termen de 30 de zile la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.

Prin urmare, instanța a constatat că în această materie sunt aplicabile dispozițiile speciale care derogă de la dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, nefiind relevant criteriul nivelului autorităților pârâte și nici al sediului acestora, din moment ce competența este reglementată prin norme de ordine publică. Având în vedere că domiciliul solicitantului pentru acordarea despăgubirilor era cel al doamnei B.M., domiciliată în Constanța, str. Ș.M., județul Constanța și că reclamantul este continuatorul drepturilor și obligațiilor defunctei B.M., instanța a apreciat că nu poate fi reținută susținerea reclamantului că el are domiciliul în București și prin aceasta s-ar atrage competența instanței de judecată, cât timp legea prevede o competență materială exclusivă în funcție de domiciliul solicitantului inițial.

Prin Sentința civilă nr. 487 din 1 februarie 2013 Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive, a declinat competența de soluționare a pricinii privind pe reclamantul D.V.C. și pe pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, în favoarea Tribunalului Municipiului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a constatat intervenit conflictul negativ de competență, în temeiul art. 21 cu referire la art. 22 alin. (3) C. proc. civ. și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Constanța a reținut, în esență, că în speță nu sunt incidente normele de drept comun în materia competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 9/1998, că potrivit art. 7 din Legea nr. 9/1998, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene sau a municipiului București poate face contestație la comisia centrală [ alin. (2) ] , hotărârile acestei din urmă comisii putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul [ alin. (4) ] . S-a mai reținut că reclamantul C.V.D.

este continuator al drepturilor și obligațiilor defunctei B.M., însă acesta are un domiciliu procesual ales, în București, adresă indicată și în cererea introductivă de instanță și, deși competența teritorială a unei instanțe nu este, într-adevăr, determinată de domiciliul ales al justițiabilului, în situația de speță reclamantul - cetățean român ce locuiește în Italia, a afirmat și susținut probator că are domiciliul în București. Dată fiind declinarea reciprocă de competență, Tribunalul Constanța a constatat intervenit conflictul negativ și, pe cale de consecință, conform art. 21, cu referire la art. 22 alin. (3) C. proc. civ., a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a hotărî asupra conflictului de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a adopta această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Este de necontestat faptul că obiectul acțiunii îl formează anularea Deciziei nr. 163 din 28 februarie 2012 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și obligarea pârâtei la emiterea unui nou act administrativ prin care să i se acorde reclamantului despăgubirile potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940. Înalta Curte apreciază că pentru corecta soluționare a prezentului conflict sunt relevante prevederile art. 7 din acest act normativ.

Astfel, conform dispozițiilor art. 7 alin. (1) - (3), Comisiile județene și a Municipiului București primesc, verifică și rezolvă cererile de acordare a compensațiilor, hotărârile acestora putând fi contestate, în termen de 15 zile de la comunicare, la comisia centrală, care are obligația să le soluționeze în termen de 60 de zile și să le comunice hotărârile, atât solicitanților cât și direcțiilor generale ale finanțelor publice. În conformitate cu prevederile art. 7 alin. (4), „Hotărârile comisiei centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul”.

În altă ordine de idei, trebuie precizat că art. 6 alin. (7) din O.U.G. nr. 25/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, cu modificările și completările ulterioare, prevede că, “prin decizie, vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, dispune plata despăgubirilor acordate în conformitate cu aceste legi, stabilite prin hotărâri ale comisiilor județene, respectiv ale comisiei municipiului București.

(…). Deciziile de plată prin care se modifică hotărârile inițiale, deciziile de invalidare și cele prin care se soluționează contestațiile se comunică beneficiarilor și pot fi atacate în termen de 30 de zile la secția de contencios administrativ.” Deși legiuitorul nu vorbește despre domiciliul „solicitantului inițial”, aplicând regulile de interpretare istorico-teleologică și sistematică, Înalta Curte apreciază că prevederile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998 trebuie interpretate în sensul corespondenței dintre „solicitant” și „beneficiarul” actului administrativ. Astfel, este adevărat că reclamantul C.V.D.

este continuator al drepturilor și obligațiilor defunctei B.M., fapt atestat prin certificatul de moștenitor depus la dosarul cauzei, însă contestația administrativă împotriva Hotărârii nr. 6855, emisă de Comisia Județeană Constanța la 2 iunie 2011, a fost formulată de acesta, în nume propriu, după cum în nume propriu a fost formulată prezenta cerere, cât și cererea de chemare în judecată ce a stat la baza formării Dosarului nr. 67931/3/2011, soluționat prin Sentința civilă nr. 2166 din 18 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte apreciază că, din rațiuni de simetrie juridică, întrucât Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, este instanță competentă să soluționeze acțiunea având ca obiect obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la validarea/invalidarea Hotărârii emise de Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, este competent să soluționeze și contestația împotriva deciziei de validare/invalidare. Lămurirea înțelesului dispoziției art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998 impune corelarea sa cu prevederile art. 35 1 și 35 2 din H.G. nr. 1277/2007, cu raportare la etapele/operațiunile administrative reglementate prin Normele de aplicare a legii.

În speță, Serviciul de aplicare a Legii nr. 9/1998, în exercitarea atribuției prevăzute de art. 35 1 lit. c) din H.G. nr. 1277/2007, a analizat contestația primită de la solicitantul C.V.D., iar Vicepreședintele A.N.R.P., a respins această contestație prin Decizia nr. 163 din 28 februarie 2012, comunicată reclamantului la domiciliul procesual ales, în București, adresă indicată și în cererea introductivă de instanță. Cum domiciliul ales al reclamantului se află situat pe raza municipiului București, competent să soluționeze cauza este Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum în mod corect a reținut Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul D.V.C. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 mai 2013. Procesat de GGC - AS