ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5528/2013

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 3536 din 26

septembrie 2012, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția de necompetență teritorială exclusivă, invocată din

oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul

D.V.C., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, către Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut că potrivit prevederilor art. 7 alin. (4)

din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de despăgubiri cetățenilor români pentru

bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului

dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940,

republicată: „Hotărârile comisiei centrale sunt supuse controlului

judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la

secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază

solicitantul", iar conform dispozițiilor art. 6 alin. (7) din O.U.G. nr.

25/2007 beneficiarii pot ataca deciziile prin care se soluționează

contestațiile în termen de 30 de zile la secția de contencios administrativ a

tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.

Prin urmare, instanța

a constatat că în această materie sunt aplicabile dispozițiile speciale care

derogă de la dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, nefiind relevant

criteriul nivelului autorităților pârâte și nici al sediului acestora, din moment

ce competența este reglementată prin norme de ordine publică.

Având în vedere că

domiciliul solicitantului pentru acordarea despăgubirilor era cel al doamnei

B.M., domiciliată în Constanța, str. Ș.M., județul Constanța și că reclamantul

este continuatorul drepturilor și obligațiilor defunctei B.M., instanța a

apreciat că nu poate fi reținută susținerea reclamantului că el are domiciliul

în București și prin aceasta s-ar atrage competența instanței de judecată, cât

timp legea prevede o competență materială exclusivă în funcție de domiciliul

solicitantului inițial.

Prin Sentința civilă

nr. 487 din 1 februarie 2013 Tribunalul Constanța, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive,

a declinat competența de soluționare a pricinii privind pe reclamantul D.V.C.

și pe pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, în

favoarea Tribunalului Municipiului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, a constatat intervenit conflictul negativ de

competență, în temeiul art. 21 cu referire la art. 22 alin. (3) C. proc. civ.

și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea

soluționării conflictului.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul Constanța a reținut, în esență, că în speță nu sunt

incidente normele de drept comun în materia competenței instanței de contencios

administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, fiind vorba despre un

litigiu generat de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 9/1998,

că potrivit art. 7 din Legea nr. 9/1998, în termen de 15 zile de la comunicare,

solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene sau a municipiului

București poate face contestație la comisia centrală

[

alin. (2)

]

, hotărârile acestei

din urmă comisii putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare,

la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază

solicitantul

[

alin. (4)

]

.

S-a mai reținut că

reclamantul C.V.D. este continuator al drepturilor și obligațiilor defunctei

B.M., însă acesta are un domiciliu procesual ales, în București, adresă

indicată și în cererea introductivă de instanță și, deși competența teritorială

a unei instanțe nu este, într-adevăr, determinată de domiciliul ales al

justițiabilului, în situația de speță reclamantul - cetățean român ce locuiește

în Italia, a afirmat și susținut probator că are domiciliul în București.

Dată fiind declinarea

reciprocă de competență, Tribunalul Constanța a constatat intervenit conflictul

negativ și, pe cale de consecință, conform art. 21, cu referire la art. 22

alin. (3) C. proc. civ., a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație

și Justiție, pentru a hotărî asupra conflictului de competență.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform

art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal.

Pentru a adopta

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Este de necontestat

faptul că obiectul acțiunii îl formează anularea Deciziei nr. 163 din 28

februarie 2012 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

și obligarea pârâtei la emiterea unui nou act administrativ prin care să i se

acorde reclamantului despăgubirile potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998

privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în

proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și

Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940.

Înalta Curte

apreciază că pentru corecta soluționare a prezentului conflict sunt relevante

prevederile art. 7 din acest act normativ.

Astfel, conform

dispozițiilor art. 7 alin. (1) - (3), Comisiile județene și a Municipiului

București primesc, verifică și rezolvă cererile de acordare a compensațiilor,

hotărârile acestora putând fi contestate, în termen de 15 zile de la

comunicare, la comisia centrală, care are obligația să le soluționeze în termen

de 60 de zile și să le comunice hotărârile, atât solicitanților cât și

direcțiilor generale ale finanțelor publice.

În conformitate cu

prevederile art. 7 alin. (4), „Hotărârile comisiei centrale sunt supuse

controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la

comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia

domiciliază solicitantul”.

În altă ordine de

idei, trebuie precizat că art. 6 alin. (7) din O.U.G. nr. 25/2007 privind

stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului,

cu modificările și completările ulterioare, prevede că, “prin decizie,

vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care

coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, dispune plata

despăgubirilor acordate în conformitate cu aceste legi, stabilite prin hotărâri

ale comisiilor județene, respectiv ale comisiei municipiului București. (…).

Deciziile de plată

prin care se modifică hotărârile inițiale, deciziile de invalidare și cele prin

care se soluționează contestațiile se comunică beneficiarilor și pot fi atacate

în termen de 30 de zile la secția de contencios administrativ.”

Deși legiuitorul nu

vorbește despre domiciliul „solicitantului inițial”, aplicând regulile de

interpretare istorico-teleologică și sistematică, Înalta Curte apreciază că

prevederile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998 trebuie interpretate în

sensul corespondenței dintre „solicitant” și „beneficiarul” actului

administrativ.

Astfel, este adevărat

că reclamantul C.V.D. este continuator al drepturilor și obligațiilor defunctei

B.M., fapt atestat prin certificatul de moștenitor depus la dosarul cauzei,

însă contestația administrativă împotriva Hotărârii nr. 6855, emisă de Comisia

Județeană Constanța la 2 iunie 2011, a fost formulată de acesta, în nume

propriu, după cum în nume propriu a fost formulată prezenta cerere, cât și

cererea de chemare în judecată ce a stat la baza formării Dosarului nr.

67931/3/2011, soluționat prin Sentința civilă nr. 2166 din 18 iunie 2012

pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția contencios

administrativ și fiscal.

Înalta Curte

apreciază că, din rațiuni de simetrie juridică, întrucât Tribunalul București,

secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, este instanță competentă să

soluționeze acțiunea având ca obiect obligarea Autorității Naționale pentru

Restituirea Proprietăților la validarea/invalidarea Hotărârii emise de Comisia

Județeană pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, este competent să soluționeze și

contestația împotriva deciziei de validare/invalidare.

Lămurirea înțelesului

dispoziției art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998 impune corelarea sa cu

prevederile art. 35

1

și 35

2

din H.G. nr. 1277/2007, cu

raportare la etapele/operațiunile administrative reglementate prin Normele de

aplicare a legii.

În speță, Serviciul

de aplicare a Legii nr. 9/1998, în exercitarea atribuției prevăzute de art. 35

1

lit. c) din H.G. nr. 1277/2007, a analizat contestația primită de la

solicitantul C.V.D., iar Vicepreședintele A.N.R.P., a respins această

contestație prin Decizia nr. 163 din 28 februarie 2012, comunicată

reclamantului la domiciliul procesual ales, în București, adresă indicată și în

cererea introductivă de instanță.

Cum domiciliul ales

al reclamantului se află situat pe raza municipiului București, competent să

soluționeze cauza este Tribunalul București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal, astfel cum în mod corect a reținut Tribunalul

Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

În consecință, având

în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22

alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de

soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București,

secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamantul D.V.C. în contradictoriu cu

pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în favoarea

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 31 mai 2013.

Procesat de GGC - AS