ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației

la executare de față,

Făcând trimitere la

situația contestatorului B.I., sunt de evidențiat următoarele:

Prin Sentința penală nr. 114 din 03 februarie

2009, pronunțată în Dosarul nr. 13805/3/2007, astfel cum a fost îndreptată prin

încheierea de ședință din data de 19 iunie 2009, Tribunalul București, secția a

II-a penală, a hotărât următoarele:

În baza art. 334 C.

proc. pen. a fost respinsă, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării

juridice a faptei din infracțiunea prev. de art. 7 alin. (1) - (3) din Legea

nr. 39/2003, în infracțiunea prev. de art. 323 C. pen. formulată de inculpații B.I.,

B.V., S.S., S.A., P.A., S.C., B.I.

În baza art. 7 alin.

(1) - (3) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a fost

condamnat inculpatul B.I. la pedeapsa închisorii de 13 ani.

În baza art. 65 C.

pen. i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit.

a) și b) C. pen. pe timp de 6 ani după executarea pedepsei, în condițiile art.

66 C. pen.

S-a făcut aplicarea

disp. art. 71, 64 lit. a) și b) C. pen.

S-a constatat că

fapta dedusă judecații în prezenta cauză este concurentă cu faptele pentru care

a fost condamnat inculpatul prin Sentința penală nr. 966/2005 a Tribunalului

București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 769 din 4 martie

2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și cu infracțiunile prev.

de art. 211 alin. (2) cu aplicarea art 37 lit. a) și b) C. pen. și cu

infracțiunea prev. art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 C.

pen., pentru care a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare

prin Sentința penală nr. 204 din 07 februarie 2003, definitivă prin Decizia

penală nr. 1444 din 29 iulie 2004 a Curții de Apel București.

A fost descontopită

pedeapsa rezultantă aplicată prin sentințele mai sus amintite în pedepsele

componente, respectiv:

- 2 pedepse a cate 2 ani

și 6 luni închisoare fiecare;

- sporul de o lună și

17 zile închisoare;

- 5 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

- 6 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii prev. de 211 alin. (2) cu aplicarea art. 37 lit.

b) C. pen., pedepse pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 33 lit.

a), 34 lit. b), 35 C. pen. au fost contopite pedepsele principale, urmând ca

inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea a închisorii de 13 ani, ca

pedeapsă rezultantă, alături de care s-a dispus a se executa pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C.

pen., pe timp de 6 ani.

În baza art. 88 C.

pen. s-a dedus din pedeapsă prevenția și durata executată, respectiv de la 12

iulie 2004, la zi.

A fost anulat

M.E.P.I. a pedepsei de 6 ani închisoare și s-a dispus emiterea unui nou mandat

pentru pedeapsa rezultantă stabilită prin prezenta sentință.

În baza art. 13 din

Legea nr. 39/2003 raportat la art. 118 lit. e) C. pen. s-a dispus confiscarea

de la inculpatul B.I. a imobilului situat în București, și respectiv a

imobilului situat în comuna Gruiu, sat Șanțu-Florești, dobândit în baza

Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1521 din 23 aprilie

2003.

Au fost menținute

măsurile asiguratorii dispuse în cauză.

Au fost menținute

măsurile de siguranță privind confiscarea specială a bunurilor la care s-a

făcut referire în cuprinsul Sentinței penale nr. 966/2005 a Tribunalului

București, secția I penală, astfel cum au rămas definitive prin Decizia penală

nr. 769 din 4 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care se referă

la inculpații din prezenta cauză, pentru a fi avute în vedere disp. art. 35

alin. (4) și (5) C. pen. la emiterea noilor mandate de executare a pedepsei.

În baza art. 349

raportat la art. 191 C. proc. pen. au fost obligați inculpații la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

În calea de atac a

apelului, pe calea Deciziei penale nr. 123/A din 11 aprilie 2011 a Curții de

Apel București s-a aplicat inculpatului B.I. o pedeapsă de 6 ani închisoare, cu

executare în regim de detenție.

Totodată, măsura de

siguranță a confiscării dispusă de către instanța de fond este apreciată de

către Curte ca fiind una nelegală.

În ultima cale de

atac ordinară, admițându-se recursul Parchetului, au fost luate diferite

dispoziții penale față de ceilalți coinculpați, singura hotărâre ce-l vizează

pe contestatorul B.I. fiind cea de la pct. 8 - „Înlătură dispozițiile privind

greșita confiscare dispusă de instanța de apel cu privire la toți inculpații

..”, respingându-se ca nefondat recursul acestuia.

În motivarea

contestației la executare înregistrată pe rolul instanței supreme se arată:

„Cerere de lămurire a

dispozitivului Deciziei penale nr. 1523 din 11 mai 2012 privind ridicarea

sechestrelor aplicate inculpatului B.I. asupra imobilului situat în București,

și respectiv a imobilului situat în comuna Gruiu. Din păcate la Oficiul de

Cadastru și Publicitate Imobiliară neînțelegerea dispozitivului deciziei a dus

la greșita concluzie că titularul dreptului de proprietate asupra celor două

imobile a devenit Statul român.

Față de toate aceste

considerente, vă solicit lămurirea dispozitivului deciziei, respectiv pct. 8

privind aplicarea măsurii asigurătorii asupra imobilelor inculpatului B.I.”

Au fost atașate acte

eliberate de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară în sensul celor

precizate de contestator.

Ca aspect procedural,

deși contestatorul nu și-a încadrat în drept petiția, aceasta în mod evident

vizează art. 461 lit. c) C. proc. pen., respectiv nelămuriri cu privire la

hotărârea care se execută.

În consecință,

conform alin. (2) art. 461 C. proc. pen. instanța competentă a se pronunța în

cauză este Înalta Curte de Casație și Justiție, în complet legal constituit.

Abordând în fond

contestația, dincolo de confuzia contestatorului între măsuri asiguratorii

procesuale și măsurile de siguranță penale, sunt de precizat următoarele:

Instanța de fond a

menționat că inculpații au fost trimiși în judecată pentru infracțiunea prev.

de. art. 7 alin. (1) - (3) din Legea nr. 39/2003.

Potrivit disp. art.

13 alin. (1) din Legea nr. 39/2003: ”În cazul infracțiunilor prev de art. 7 și

10 se aplică disp. art. 118 C. pen. privind confiscarea bunurilor”. Din

interpretarea acestui text rezultă că măsura aceasta este obligatorie a fi

luată de organele judiciare, dispoziția legală fiind imperativă, iar nu

dispozitivă. Deci, aprecierea asupra oportunității luării măsurii confiscării

speciale nu este lăsată la latitudinea procurorului sau a instanței, ci este

obligatorie, dispunerea unei astfel de măsuri putând fi însoțită de măsurile

asiguratorii legale. În acest sens s-a apreciat a fi relevant, textul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 39/2003, care prevede expres că “pentru a garanta

aducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor se pot lua măsurile

asiguratorii prevăzute de Codul de procedură penală”. Avem deci o prevedere

legală expresă care instituie posibilitatea luării masurilor asigurătorii în

scopul asigurării eficienței măsurii confiscării speciale prev. de art. 118 C.

pen., ceea ce este perfect legal, conform disp. art. 163 alin. (1) C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, care prevede

următoarele: ”Măsurile asiguratorii se iau în cursul procesului penal de

procuror sau de instanța de judecată și constau în indisponibilizarea, prin

instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile și imobile, în vederea

confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și

pentru garantarea executării pedepsei amenzii”.

Mergând la analiza

rațiunii pentru care s-a instituit această regulă, instanța de fond a constatat

că legiuitorul a ales din ansamblul de măsuri menite să combată fenomenul

infracțional al criminalității organizate și măsura confiscării speciale, ca

măsură de siguranță. În realizarea acestui deziderat, prin mijloacele legale

mai sus amintite, s-au instituit sechestre mobiliare și imobiliare de către

organele de urmărire penală, instanța pronunțându-se și asupra lor.

Necesitatea

prevederii în cuprinsul legii speciale a acestei măsuri de indisponibilizare

rezidă tocmai în caracterul ei extrem de important în sprijinirea eforturilor

specifice de combatere a acestui tip de fenomen infracțional, căruia instanța

i-a dat eficiența juridică corespunzătoare.

Privitor la măsurile

asiguratorii dispuse pe parcursul urmăririi penale, instanța de fond, în raport

de soluția de condamnare pronunțată în privința tuturor inculpaților, în baza

art. 13 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 118 lit. e) C. pen. a dispus

confiscarea și a următoarelor bunuri:

- de la inculpatul

B.I. imobilul situat în București, și respectiv imobilul situat în comuna

Gruiu, sat Șanțu-Florești, județul Ilfov, dobândit în baza Contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1521 din 23 aprilie 2003.

Măsura de siguranță a

confiscării dispusă de către instanța de fond a fost apreciată de către Curtea

de Apel ca fiind una nelegală.

Astfel, se motivează,

trebuie remarcat, în primul rând, faptul că imobilele au fost dobândite

anterior comiterii faptelor (în prima jumătate a anului 2003).

Este adevărat că

legiuitorul a ales din ansamblul de măsuri menite să combată fenomenul

infracțional al criminalității organizate și măsura confiscării speciale, ca măsură

de siguranță.

Necesitatea

prevederii în cuprinsul legii speciale a acestei măsuri de indisponibilizare

rezidă tocmai în caracterul ei extrem de important în sprijinirea eforturilor

specifice de combatere a acestui tip de fenomen infracțional, căruia instanța

i-a dat eficiență juridică.

Curtea apreciază,

însă, că atâta vreme cât nu s-a dovedit că imobilul supus confiscării a fost

dobândit prin săvârșirea infracțiunilor scop, reținute cu autoritate de lucru

judecat în sarcina inculpatului, cu ocazia judecării acestora organele

judiciare nefăcând nici măcar vreo trimitere cu privire la vreo sumă de bani

dobândită de inculpat din activitățile respective, în cauză neexistând nicio

evaluare a unui eventual beneficiu material obținut de acesta, măsura confiscării

apare ca fiind abuzivă.

Față de aceste

argumente, Curtea a înlăturat măsura confiscării dispuse pentru cele 2 imobile,

ridicând și măsura sechestrului dispusă conform Ordonanței nr. 147/P/2004 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT, bunurile

fiind indisponibilizate de aproape 10 ani.

Tocmai instanța de

recurs, care a pronunțat decizia al cărei dispozitiv a fost considerat neclar

de către B.I., este cea care a elucidat pe deplin situația.

Astfel, s-a redat că

măsura de siguranță a confiscării dispusă de către instanța de fond a fost

apreciată incorect de către Curtea de Apel ca fiind una nelegală.

În baza art. 13 din

Legea nr. 39/2003 raportat la art. 118 lit. e) C. pen. s-a confiscat legal de

la inculpatul B.I., imobilul situat în București, și imobilul

situat în comuna Gruiu, sat Șanțu-Florești, județul Ilfov, dobândit în baza

Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1521 din 23 aprilie

2003.

Trebuie remarcat,

aspect în fapt esențial, în primul rând, faptul că imobilele au fost dobândite

anterior declanșării activității organelor de urmărire penală, și nu anterior

comiterii faptelor. În toate considerentele expunerii stării de fapt se face

trimitere la perioada de desfășurare a activității infracționale ca fiind 2000

- 2004.

În alt plan, este de

remarcat aplecarea judecătorului fondului către argumente ce țin de planul,

conceperea și concretizarea cadrului normativ incident în cauză, că legiuitorul

a ales din ansamblul de măsuri menite să combată fenomenul infracțional al

criminalității organizate și măsura confiscării speciale, ca măsură de

siguranță. Necesitatea prevederii în cuprinsul legii speciale a acestei măsuri

de indisponibilizare ar rezida tocmai în caracterul ei extrem de important în

sprijinirea eforturilor specifice de combatere a acestui tip de fenomen

infracțional.

Temeiurile juridice

de înlăturare a confiscării de către Curtea de Apel vizează strict cadrul

substanțial, de dovadă a unui raport de cauzalitate în cauză - că atâta vreme

cât nu s-a dovedit că imobilul supus confiscării a fost dobândit prin

săvârșirea infracțiunilor scop, reținute cu autoritate de lucru judecat în

sarcina inculpatului, cu ocazia judecării acestora, organele judiciare nefăcând

nici măcar vreo trimitere cu privire la vreo sumă de bani dobândită de inculpat

din activitățile respective, în cauză neexistând nicio evaluare a unui eventual

beneficiu material obținut de acesta, măsura confiscării apare ca fiind

abuzivă.

Or, tocmai că în

cauză avem dovada comiterii unor infracțiuni aducătoare de beneficii, dar și

aspectul că pentru niciunul din bunurile respective nu s-a făcut dovada

provenienței sumelor de bani folosite pentru achiziție, inculpații, în genere,

nu au făcut dovada niciun moment a obținerii unor venituri licite care să aibă

corespondent în aceste sume. Datele la care au fost achiziționate bunurile sunt

repartizate în perioade în care probele administrate în cauză relevă obținerea

unor venituri ilicite însemnate de către membrii grupului infracțional

organizat.

Se conchide că, în

contextul preocupărilor actuale de relaxare a probațiunii în vederea dovedirii

unor construcții infracționale, sau pași semnificativi raportat la instituirea

măsurii de confiscare a averii fără o premisă infracțională, rigiditatea,

formalismul excesiv (ce forțează o probatio diabolica pentru anchetatori) nu-și

mai au locul într-o astfel de dezbatere juridică.

Față de toate aceste

argumente, Înalta Curte a înlăturat dispozițiile privind greșita confiscare

dispusă pentru cele 2 imobile de către instanța de apel, în recursul

Parchetului grefat și pe acest aspect, cu incidența art. 385

15

pct.

2 lit. d) C. proc. pen.

Așadar dispozitivul

deciziei pronunțate este unul lipsit de interpretativitate, ca dovadă fiind

chiar actele depuse de contestator la dosar din care rezultă că autoritățile

statului și-au exercitat întocmai atribuțiile de executare, iar considerentele

vin să contureze pe deplin hotărârea luată.

Neîntrunindu-se cazul

de contestație la executare inițiat, soarta juridică a contestației de față

este cea a respingerii sale ca nefondată.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca

nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul B.I. împotriva

Deciziei penale nr. 1523 din 11 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 7307/2/2009.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 29 martie 2013.

Procesat de GGC - LM