ÎCCJ, Secția penală

Asupra contestației la executare de față, Făcând trimitere la situația contestatorului B.I., sunt de evidențiat următoarele: Prin Sentința penală nr. 114 din 03 februarie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 13805/3/2007, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de ședință din data de 19 iunie 2009, Tribunalul București, secția a II-a penală, a hotărât următoarele: În baza art. 334 C. proc. pen. a fost respinsă, ca nefondată, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea prev. de art. 7 alin. (1) - (3) din Legea nr. 39/2003, în infracțiunea prev. de art. 323 C. pen. formulată de inculpații B.I., B.V., S.S., S.A., P.A., S.C., B.I. În baza art. 7 alin. (1) - (3) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul B.I.

la pedeapsa închisorii de 13 ani. În baza art. 65 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pe timp de 6 ani după executarea pedepsei, în condițiile art. 66 C. pen. S-a făcut aplicarea disp. art. 71, 64 lit. a) și b) C. pen. S-a constatat că fapta dedusă judecații în prezenta cauză este concurentă cu faptele pentru care a fost condamnat inculpatul prin Sentința penală nr. 966/2005 a Tribunalului București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 769 din 4 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și cu infracțiunile prev. de art. 211 alin. (2) cu aplicarea art 37 lit. a) și b) C. pen. și cu infracțiunea prev. art. 189 alin. (1) și (2) C. pen.

cu aplicarea art. 37 C. pen., pentru care a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare prin Sentința penală nr. 204 din 07 februarie 2003, definitivă prin Decizia penală nr. 1444 din 29 iulie 2004 a Curții de Apel București. A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată prin sentințele mai sus amintite în pedepsele componente, respectiv: - 2 pedepse a cate 2 ani și 6 luni închisoare fiecare; - sporul de o lună și 17 zile închisoare; - 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. - 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de 211 alin. (2) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., pedepse pe care le repune în individualitatea lor.

În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b), 35 C. pen. au fost contopite pedepsele principale, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea a închisorii de 13 ani, ca pedeapsă rezultantă, alături de care s-a dispus a se executa pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe timp de 6 ani. În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsă prevenția și durata executată, respectiv de la 12 iulie 2004, la zi. A fost anulat M.E.P.I. a pedepsei de 6 ani închisoare și s-a dispus emiterea unui nou mandat pentru pedeapsa rezultantă stabilită prin prezenta sentință. În baza art. 13 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 118 lit. e) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpatul B.I.

a imobilului situat în București, și respectiv a imobilului situat în comuna Gruiu, sat Șanțu-Florești, dobândit în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1521 din 23 aprilie 2003. Au fost menținute măsurile asiguratorii dispuse în cauză. Au fost menținute măsurile de siguranță privind confiscarea specială a bunurilor la care s-a făcut referire în cuprinsul Sentinței penale nr. 966/2005 a Tribunalului București, secția I penală, astfel cum au rămas definitive prin Decizia penală nr. 769 din 4 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care se referă la inculpații din prezenta cauză, pentru a fi avute în vedere disp. art. 35 alin. (4) și (5) C. pen. la emiterea noilor mandate de executare a pedepsei.

În baza art. 349 raportat la art. 191 C. proc. pen. au fost obligați inculpații la plata cheltuielilor judiciare către stat. În calea de atac a apelului, pe calea Deciziei penale nr. 123/A din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel București s-a aplicat inculpatului B.I. o pedeapsă de 6 ani închisoare, cu executare în regim de detenție. Totodată, măsura de siguranță a confiscării dispusă de către instanța de fond este apreciată de către Curte ca fiind una nelegală. În ultima cale de atac ordinară, admițându-se recursul Parchetului, au fost luate diferite dispoziții penale față de ceilalți coinculpați, singura hotărâre ce-l vizează pe contestatorul B.I. fiind cea de la pct. 8 - „Înlătură dispozițiile privind greșita confiscare dispusă de instanța de apel cu privire la toți inculpații ..”, respingându-se ca nefondat recursul acestuia.

În motivarea contestației la executare înregistrată pe rolul instanței supreme se arată: „Cerere de lămurire a dispozitivului Deciziei penale nr. 1523 din 11 mai 2012 privind ridicarea sechestrelor aplicate inculpatului B.I. asupra imobilului situat în București, și respectiv a imobilului situat în comuna Gruiu. Din păcate la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară neînțelegerea dispozitivului deciziei a dus la greșita concluzie că titularul dreptului de proprietate asupra celor două imobile a devenit Statul român. Față de toate aceste considerente, vă solicit lămurirea dispozitivului deciziei, respectiv pct. 8 privind aplicarea măsurii asigurătorii asupra imobilelor inculpatului B.I.” Au fost atașate acte eliberate de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară în sensul celor precizate de contestator.

Ca aspect procedural, deși contestatorul nu și-a încadrat în drept petiția, aceasta în mod evident vizează art. 461 lit. c) C. proc. pen., respectiv nelămuriri cu privire la hotărârea care se execută. În consecință, conform alin. (2) art. 461 C. proc. pen. instanța competentă a se pronunța în cauză este Înalta Curte de Casație și Justiție, în complet legal constituit. Abordând în fond contestația, dincolo de confuzia contestatorului între măsuri asiguratorii procesuale și măsurile de siguranță penale, sunt de precizat următoarele: Instanța de fond a menționat că inculpații au fost trimiși în judecată pentru infracțiunea prev. de. art. 7 alin. (1) - (3) din Legea nr. 39/2003. Potrivit disp. art. 13 alin. (1) din Legea nr. 39/2003: ”În cazul infracțiunilor prev de art. 7 și 10 se aplică disp.

art. 118 C. pen. privind confiscarea bunurilor”. Din interpretarea acestui text rezultă că măsura aceasta este obligatorie a fi luată de organele judiciare, dispoziția legală fiind imperativă, iar nu dispozitivă. Deci, aprecierea asupra oportunității luării măsurii confiscării speciale nu este lăsată la latitudinea procurorului sau a instanței, ci este obligatorie, dispunerea unei astfel de măsuri putând fi însoțită de măsurile asiguratorii legale. În acest sens s-a apreciat a fi relevant, textul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 39/2003, care prevede expres că “pentru a garanta aducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor se pot lua măsurile asiguratorii prevăzute de Codul de procedură penală”.

Avem deci o prevedere legală expresă care instituie posibilitatea luării masurilor asigurătorii în scopul asigurării eficienței măsurii confiscării speciale prev. de art. 118 C. pen., ceea ce este perfect legal, conform disp. art. 163 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, care prevede următoarele: ”Măsurile asiguratorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanța de judecată și constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile și imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii”. Mergând la analiza rațiunii pentru care s-a instituit această regulă, instanța de fond a constatat că legiuitorul a ales din ansamblul de măsuri menite să combată fenomenul infracțional al criminalității organizate și măsura confiscării speciale, ca măsură de siguranță.

În realizarea acestui deziderat, prin mijloacele legale mai sus amintite, s-au instituit sechestre mobiliare și imobiliare de către organele de urmărire penală, instanța pronunțându-se și asupra lor. Necesitatea prevederii în cuprinsul legii speciale a acestei măsuri de indisponibilizare rezidă tocmai în caracterul ei extrem de important în sprijinirea eforturilor specifice de combatere a acestui tip de fenomen infracțional, căruia instanța i-a dat eficiența juridică corespunzătoare. Privitor la măsurile asiguratorii dispuse pe parcursul urmăririi penale, instanța de fond, în raport de soluția de condamnare pronunțată în privința tuturor inculpaților, în baza art. 13 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 118 lit. e) C. pen.

a dispus confiscarea și a următoarelor bunuri: - de la inculpatul B.I. imobilul situat în București, și respectiv imobilul situat în comuna Gruiu, sat Șanțu-Florești, județul Ilfov, dobândit în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1521 din 23 aprilie 2003. Măsura de siguranță a confiscării dispusă de către instanța de fond a fost apreciată de către Curtea de Apel ca fiind una nelegală. Astfel, se motivează, trebuie remarcat, în primul rând, faptul că imobilele au fost dobândite anterior comiterii faptelor (în prima jumătate a anului 2003). Este adevărat că legiuitorul a ales din ansamblul de măsuri menite să combată fenomenul infracțional al criminalității organizate și măsura confiscării speciale, ca măsură de siguranță.

Necesitatea prevederii în cuprinsul legii speciale a acestei măsuri de indisponibilizare rezidă tocmai în caracterul ei extrem de important în sprijinirea eforturilor specifice de combatere a acestui tip de fenomen infracțional, căruia instanța i-a dat eficiență juridică. Curtea apreciază, însă, că atâta vreme cât nu s-a dovedit că imobilul supus confiscării a fost dobândit prin săvârșirea infracțiunilor scop, reținute cu autoritate de lucru judecat în sarcina inculpatului, cu ocazia judecării acestora organele judiciare nefăcând nici măcar vreo trimitere cu privire la vreo sumă de bani dobândită de inculpat din activitățile respective, în cauză neexistând nicio evaluare a unui eventual beneficiu material obținut de acesta, măsura confiscării apare ca fiind abuzivă.

Față de aceste argumente, Curtea a înlăturat măsura confiscării dispuse pentru cele 2 imobile, ridicând și măsura sechestrului dispusă conform Ordonanței nr. 147/P/2004 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT, bunurile fiind indisponibilizate de aproape 10 ani. Tocmai instanța de recurs, care a pronunțat decizia al cărei dispozitiv a fost considerat neclar de către B.I., este cea care a elucidat pe deplin situația. Astfel, s-a redat că măsura de siguranță a confiscării dispusă de către instanța de fond a fost apreciată incorect de către Curtea de Apel ca fiind una nelegală. În baza art. 13 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 118 lit. e) C. pen.

s-a confiscat legal de la inculpatul B.I., imobilul situat în București, și imobilul situat în comuna Gruiu, sat Șanțu-Florești, județul Ilfov, dobândit în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1521 din 23 aprilie 2003. Trebuie remarcat, aspect în fapt esențial, în primul rând, faptul că imobilele au fost dobândite anterior declanșării activității organelor de urmărire penală, și nu anterior comiterii faptelor. În toate considerentele expunerii stării de fapt se face trimitere la perioada de desfășurare a activității infracționale ca fiind 2000 - 2004. În alt plan, este de remarcat aplecarea judecătorului fondului către argumente ce țin de planul, conceperea și concretizarea cadrului normativ incident în cauză, că legiuitorul a ales din ansamblul de măsuri menite să combată fenomenul infracțional al criminalității organizate și măsura confiscării speciale, ca măsură de siguranță.

Necesitatea prevederii în cuprinsul legii speciale a acestei măsuri de indisponibilizare ar rezida tocmai în caracterul ei extrem de important în sprijinirea eforturilor specifice de combatere a acestui tip de fenomen infracțional. Temeiurile juridice de înlăturare a confiscării de către Curtea de Apel vizează strict cadrul substanțial, de dovadă a unui raport de cauzalitate în cauză - că atâta vreme cât nu s-a dovedit că imobilul supus confiscării a fost dobândit prin săvârșirea infracțiunilor scop, reținute cu autoritate de lucru judecat în sarcina inculpatului, cu ocazia judecării acestora, organele judiciare nefăcând nici măcar vreo trimitere cu privire la vreo sumă de bani dobândită de inculpat din activitățile respective, în cauză neexistând nicio evaluare a unui eventual beneficiu material obținut de acesta, măsura confiscării apare ca fiind abuzivă.

Or, tocmai că în cauză avem dovada comiterii unor infracțiuni aducătoare de beneficii, dar și aspectul că pentru niciunul din bunurile respective nu s-a făcut dovada provenienței sumelor de bani folosite pentru achiziție, inculpații, în genere, nu au făcut dovada niciun moment a obținerii unor venituri licite care să aibă corespondent în aceste sume. Datele la care au fost achiziționate bunurile sunt repartizate în perioade în care probele administrate în cauză relevă obținerea unor venituri ilicite însemnate de către membrii grupului infracțional organizat. Se conchide că, în contextul preocupărilor actuale de relaxare a probațiunii în vederea dovedirii unor construcții infracționale, sau pași semnificativi raportat la instituirea măsurii de confiscare a averii fără o premisă infracțională, rigiditatea, formalismul excesiv (ce forțează o probatio diabolica pentru anchetatori) nu-și mai au locul într-o astfel de dezbatere juridică.

Față de toate aceste argumente, Înalta Curte a înlăturat dispozițiile privind greșita confiscare dispusă pentru cele 2 imobile de către instanța de apel, în recursul Parchetului grefat și pe acest aspect, cu incidența art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. Așadar dispozitivul deciziei pronunțate este unul lipsit de interpretativitate, ca dovadă fiind chiar actele depuse de contestator la dosar din care rezultă că autoritățile statului și-au exercitat întocmai atribuțiile de executare, iar considerentele vin să contureze pe deplin hotărârea luată. Neîntrunindu-se cazul de contestație la executare inițiat, soarta juridică a contestației de față este cea a respingerii sale ca nefondată. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul B.I. împotriva Deciziei penale nr. 1523 din 11 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 7307/2/2009. Obligă contestatorul la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 29 martie 2013. Procesat de GGC - LM