ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2552/2012

Deliberând asupra recursurilor de față, constată că, prin Sentința penală nr. 99 din 14 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția penală, s-a dispus, în baza art. 174 rap. la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen., condamnarea inculpatului S.I.C. la 20 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În temeiul art. 350 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului, iar, în baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă perioada reținerii și arestării preventive, de la 9 aprilie 2011 la zi.

În temeiul art. 118 lit. b) C. pen., a fost confiscată de la inculpat "țapina" folosită la comiterea infracțiunii, iar, în baza art. 357 alin. (2) lit. e) C. proc. pen., s-a dispus restituirea către S.I. a celorlalte bunuri aflate la Camera de corpuri delicte a Tribunalului Argeș. În temeiul art. 14 rap. la art. 346 C. proc. pen. și art. 998, 999 C. civ., inculpatul a fost obligat să plătească părții civile M.F. suma de 125.000 RON, cu titlu de despăgubiri civile, din care 100.000 RON daune morale și 25.000 RON daune materiale, iar părții civile Spitalul Universitar de Urgență București suma de 9.593,22 RON, cu titlu de cheltuieli de spitalizare. Totodată, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat și către partea civilă M.F.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în fapt, că, în ziua de 7 aprilie 2011, victima M.G. împreună cu martorul M.G.A. s-au deplasat în com. Albeștii de Muscel pentru a-l ajuta pe martorul M.G.B. la repararea unui fânar. În cursul zilei, martorul M.G.A. a mers la un magazin din comună, ocazie cu care s-a întâlnit cu inculpatul S.I.C. și cu martorul C.M. și, întrucât între inculpat și martorul M.G.A. exista o stare conflictuală mai veche, inculpatul, împreună cu martorul C.M., ambii fiind sub influența băuturilor alcoolice, i-au aplicat mai multe lovituri martorului M.G.A. După încetarea conflictului, S.I.C., împreună cu martorul C.M., s-au deplasat la domiciliul inculpatului, la poarta căruia au apărut, după câteva minute, M.G.A., M.G.B.

și victima M.G. Fără ca victima să intre în curtea inculpatului, aceasta l-a întrebat de ce i-a lovit fiul, împrejurare în care inculpatul a luat un obiect denumit țapină aflat în curtea sa, a ieșit în stradă și a aplicat victimei o lovitură puternică în zona capului, determinând căderea acesteia pe sol. Întrucât inculpatul intenționa să mai aplice lovituri victimei, fiul acesteia, martorul M.G.A., s-a interpus între el și victimă și a barat lovitura, după care l-a lovit pe inculpat în zona toracică stângă, conflictul dintre cei doi fiind aplanat de intervenția rudelor inculpatului. M.G. a fost ajutat de martorii M.G.A. și M.G.B.

să se ridice, fiind dus la domiciliul acestuia din urmă, de unde a fost preluat de salvare, transportat și internat la Spitalul Municipal Câmpulung, după care a fost transferat la Spitalul Universitar București, decedând în data de 8 aprilie 2011. Din concluziile raportului medico-legal de necropsie întocmit în cauză rezultă că moartea numitului M.G. a fost violentă și s-a produs prin hemoragie și dilacerare meningo-cerebrală, consecința unui traumatism cranio-cerebral grav, între leziunile traumatice și deces existând legătură directă necondiționată de cauzalitate. Această situație de fapt a fost reținută de judecătorul fondului pe baza următoarelor mijloace de probă: procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșele foto, declarațiile martorilor M.G.A., M.G.B., C.M., M.G.C.

și C.N., ale martorilor C.R., C.N., C.I. și S.A. doar în ceea ce privește existența conflictului dintre inculpat și victimă, nu și a modului în care acesta s-a desfășurat, declarațiile inculpatului, de asemenea, doar în ceea ce privește existența conflictului dintre el și victimă, raportul de necropsie medico-legală și completarea acestuia dispusă de către instanță, raportul de constatare tehnico-științifică pentru detectarea comportamentului simulat, procesul-verbal de examinare tehnico-științifică criminalistică.

În ceea ce privește susținerea inculpatului în sensul că s-ar fi aflat în stare de legitimă apărare, tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, având în vedere faptul că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că victima sau vreunul din cei doi martori care au însoțit-o au intrat în domiciliul inculpatului și nici că aceștia au venit înarmați, singura atitudine ofensivă pe care a avut-o victima fiind aceea de a-l întreba pe inculpat de ce l-a lovit pe fiul său. De asemenea, s-a apreciat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile art. 73 C. pen., având în vedere că, din probele administrate, nu rezultă că victima sau vreunul din cei doi martori care au însoțit-o l-au lovit pe inculpat sau au pus în pericol viața sau drepturile acestuia.

În drept, instanța a apreciat că fapta inculpatului S.I.C. care, în ziua de 7 aprilie 2011, în jurul orelor 16:30, aflându-se în fața curții locuinței sale, a lovit-o pe victima M.G. cu o țapină în zona capului, producându-i leziuni traumatice ce i-au cauzat decesul, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 174 rap. la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen.

La individualizarea pedepsei, tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul ridicat de pericol social concret al faptei, împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, respectiv pe fondul consumului de alcool și al atitudinii conflictuale a inculpatului, urmările produse, precum și persoana acuzatului, care a mai fost condamnat anterior pentru fapte săvârșite cu violență, respectiv pentru infracțiuni de lovire, tâlhărie și tentativă de viol, fiind cunoscut ca având o predispoziție spre săvârșirea de fapte antisociale, și care a adoptat o atitudine total nesinceră pe parcursul procesului penal. În consecință, s-a apreciat că scopul pedepsei, așa cum este prevăzut de art. 52 C. pen., se poate realiza prin condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de 20 de ani.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul S.I.C., criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul omisiunii reținerii dispozițiilor art. 44 C. pen. referitoare la legitima apărare și la omisiunea punerii în discuție a dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., aspecte care, în opinia sa, sunt de natură să atragă casarea hotărârii și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță. Prin Decizia penală nr. 53 din 25 mai 2012, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul S.I.C., în baza art. 383 alin. (1 1 ) C. proc. pen., a menținut arestarea preventivă a acestuia, a dedus, în continuare, perioada arestării preventive de la 14 februarie 2012 la 25 mai 2012 și l-a obligat pe apelant la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat ca nefiind întemeiată susținerea referitoare la incidența prevederilor art. 44 alin. (2 1 ) C. pen., constatând, din ansamblul probator al cauzei, la care s-a făcut pe larg trimitere în considerentele deciziei, că incidentul dintre inculpat și victimă, soldat în final cu moartea acesteia din urmă, a avut loc în drum, la poarta locuinței inculpatului, și nu în curtea acestuia, împrejurare care rezultă cu certitudine din declarațiile martorilor oculari M.G.A., C.M. și M.G.B. În ceea ce privește declarațiile martorilor C.R., C.I. și S.A., rude apropiate ale apelantului, care au arătat că acest conflict ar fi avut loc în curtea inculpatului, unde a intrat victima M.G.

și fiul său M.G.A., acestea au fost apreciate ca nesincere, având în vedere, pe de o parte, gradul de rudenie dintre martori și inculpat, iar, pe de altă parte, faptul că respectivele depoziții nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, Curtea apreciind ca exprimând adevărul, în raport de ansamblul probator al cauzei, declarațiile celorlalți martori - M.G.A., C.M. și M.G.B., martori oculari neinteresați, care au susținut că incidentul a avut loc în fața porții inculpatului, iar cel care a lovit victima a fost inculpatul, și nu C.M.A.

De altfel, având în vedere declarațiile acestor martori, care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, Curtea a respins solicitarea inculpatului privind expertizarea probelor de sânge de pe anumite obiecte identificate în curtea inculpatului, între care și "țapina", apreciind că o astfel de expertiză nu poate stabili locul de unde s-au ridicat urmele biologice, nefiind, astfel, relevantă sub aspectul stabilirii locului în care s-a desfășurat incidentul, respectiv în curtea inculpatului sau în fața porții, pe drumul public. Cu referire la cea de-a doua critică formulată de apelant, Curtea a apreciat că și aceasta este nefondată, întrucât, pe de o parte, inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, solicitând achitarea sa, iar, pe de altă parte, a avut apărător ales, care trebuia să îl încunoștințeze de posibilitatea de a recurge la procedura recunoașterii vinovăției, conform prevederilor art. 320 1 C. proc.

pen. Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul S.I.C., reiterând criticile formulate în apel. Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., recurentul-inculpat a susținut, în esență, că instanțele inferioare nu s-au pronunțat asupra rezultatelor testului ADN efectuat în cursul urmăririi penale, care erau esențiale pentru dovedirea faptului că victima a pătruns în curtea sa și că, astfel, a comis agresiunea asupra acesteia în stare de legitimă apărare. În cadrul aceluiași motiv de recurs, a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale pentru părți, respectiv nu a adus la cunoștința inculpatului dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen., iar instanța de apel, deși l-a întrebat pe inculpat dacă se prevalează de respectivele prevederi legale, acesta răspunzând afirmativ, a omis să se mai pronunțe cu privire la aplicarea acestor dispoziții. Totodată, inculpatul-recurent a criticat hotărârile pronunțate în cauză pe motive de netemeinicie, solicitând, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., reducerea cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată, prin reținerea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., precum și a prevederilor art. 73, 74 C. pen., având în vedere că a acționat pe fondul unei stări de tulburare emoțională, aflându-se și în situația depășirii limitelor legitimei apărări.

Examinând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs invocate, în cadrul cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 10, 17 2 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul S.I.C. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente: 1. Potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, printre altele, atunci când instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate sau asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului.

Pentru a fi incident acest caz de casare se cere, deci, ca, pe parcursul procesului penal, să fi fost administrate anumite probe, prin procedeele și mijloacele prevăzute de lege, probe de natură să influențeze soluția procesului, în sensul schimbării acesteia - din condamnare în achitare sau invers - ori modificării soluției de condamnare, fie în legătură cu încadrarea juridică a faptei, fie cu pedeapsa aplicată, iar instanța să fi omis să se pronunțe asupra unora din aceste probe administrate în cauză. În speță, însă, ceea ce se critică, în realitate, de către recurent nu este omisiunea instanțelor de a lua în considerare unele dintre probele administrate, ci faptul că organele judiciare nu au administrat o anumită probă solicitată de inculpat, respingând, atât în fond, cât și în apel, cererea acestuia de efectuare a unei expertize criminalistice, aspect care nu poate fi cenzurat în cadrul cazului de casare prevăzut art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc.

pen. și nici prin prisma vreunui alt motiv de recurs dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 385 9 alin. (1) C. proc. pen. În acest sens, este de menționat că respingerea de către instanțe a unora dintre probele solicitate pe parcursul procesului penal nu poate constitui cazul de casare prevăzut art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., care are în vedere doar omisiunea judecătorului de a se pronunța asupra unor cereri esențiale pentru părți, iar nu și situația în care instanța a respins respectivele cereri, apreciindu-le motivat ca fiind neîntemeiate, așa cum este cazul și în speța de față, în care judecătorul fondului, precum și instanța de prim control judiciar, în ședințele publice din datele de 20 septembrie 2011 și, respectiv, 24 mai 2012, au respins solicitarea inculpatului de efectuare a unei expertize criminalistice, apreciind-o ca neconcludentă și neutilă soluționării cauzei.

Pe de altă parte, deși face referire în cuprinsul motivelor de recurs la rezultatele testului ADN efectuat în cursul fazei nepublice a procesului, asupra cărora instanțele nu s-ar fi pronunțat, Înalta Curte constată că o asemenea probă nici nu a fost administrată de organele de urmărire penală, examinarea tehnico-științifică criminalistică dispusă în cauză relevând absența sângelui de natură umană pe obiectele ridicate cu ocazia cercetării la fața locului, împrejurare în care efectuarea respectivei expertize ADN nu ar fost posibilă. Cu privire la omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii inculpatului de aplicare a dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., Înalta Curte apreciază că nici această critică nu este întemeiată, constatând, din examinarea actelor dosarului, că, la solicitarea apelantului formulată la termenul de judecată din data de 24 mai 2012 cu privire la incidența respectivei cauze de reducere a pedepsei, curtea de apel a oferit un amplu și detaliat răspuns în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, expunând pe larg motivele pentru care a considerat că prevederile legale invocate nu sunt aplicabile, ceea ce constituie, de fapt, o pronunțare asupra cererii formulate de inculpat în cuprinsul motivelor de apel. Așa fiind, Înalta Curte constată că nu este incident în speță cazul de casare prevăzut art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc.

pen., invocat de recurentul-inculpat. 2. Deși acesta a criticat, prin prisma aceluiași motiv de casare, și omisiunea instanței de fond de a pune în vedere dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că respectiva critică nu se circumscrie cazului menționat, neîncadrându-se în niciuna din ipotezele expres și limitativ prevăzute de pct. 10 al art. 385 9 alin. (1) C. proc. pen., care se referă la nepronunțarea fie asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, fie cu privire la unele probe administrate, fie asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului. Ceea ce se invocă, însă, de către recurentul-inculpat este încălcarea de către judecătorul fondului a obligației înscrise în alin. (3) al art. 320 1 C. proc.

pen., aspect ce poate fi cenzurat în recurs doar prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., în varianta încălcării legii procesuale prin neaplicarea de către prima instanță a unei dispoziții legale care trebuia aplicată. Reglementând procedura de judecare a cauzei în situația recunoașterii vinovăției, art. 320 1 C. proc. pen. stabilește în alin. (1) că, până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

De asemenea, în alin. (3) al aceluiași articol se prevede că, la termenul de judecată, instanța întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește, procedează la audierea acestuia și apoi acordă cuvântul procurorului și celorlalte părți. Rezultă, așadar, din coroborarea textelor de lege menționate, că inițiativa aplicării procedurii simplificate aparține inculpatului, care are obligația, potrivit alin. (1) al art. 320 1 C. proc. pen., să solicite instanței, până la începerea cercetării judecătorești, ca judecarea cauzei să se realizeze în baza probatoriului administrat în faza de urmărire penală, pe care îl cunoaște și îl însușește, cu condiția de a declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptei reținute în sarcina sa prin actul de inculpare.

Potrivit dispozițiilor legale invocate, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei nu are, așa cum a susținut recurentul, îndatorirea legală de a-i explica acuzatului conținutul și consecințele aplicării dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. (așa cum se prevede, spre exemplu, în mod expres în art. 320 alin. (1) C. proc. pen. cu privire la explicațiile pe care președintele completului trebuie să le ofere persoanei vătămate referitor la dreptul de a participa în proces ca parte vătămată sau civilă), sarcină ce revine reprezentantului convențional al acestuia, ci doar obligația de a-l întreba pe inculpat dacă solicită judecarea cauzei conform procedurii simplificate, urmând să procedeze, în caz de răspuns afirmativ, la audierea lui și supunerea cererii formulate în dezbaterea contradictorie a procurorului și a celorlalte părți.

Or, din examinarea actelor dosarului, se observă că instanța de fond și-a îndeplinit această obligație, circumscrisă celei cu caracter general reglementată de art. 302 alin. (1) și art. 320 alin. (2) C. proc. pen., întrebând procurorul și părțile, înainte de începerea cercetării judecătorești, dacă mai au alte cereri de formulat sau excepții de invocat prealabil citirii actului de sesizare și, întrucât inculpatul, asistat fiind de apărător ales, nu a invocat prevederile art. 320 1 C. proc. pen., a trecut la judecarea cauzei potrivit procedurii obișnuite. Ca urmare, se constată că instanța de fond a respectat dispozițiile procedurale înscrise în alin. (3) teza I al art. 320 1 C. proc. pen., nefiind identificată de instanța de recurs vreo încălcare a legii în sensul art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen. Pe de altă parte, este de menționat că o eventuală nerespectare a dispozițiilor procedurale înscrise în art. 320 1 alin. (3) teza I C. proc. pen., nefiind sancționată cu nulitatea absolută, conform art. 197 alin. (2) din același cod, trebuia invocată de inculpatul prezent chiar la termenul de judecată din data de 20 septembrie 2011, or, se observă că acesta, deși a beneficiat de asistență juridică în mod ales, nu a înțeles să ridice în fața instanței de fond respectiva chestiune, astfel că orice presupusă nulitate sub acest aspect a fost acoperită și nu mai poate fi invocată de partea interesată prin alt mijloc procesual sau în altă etapă a procedurii judiciare. 3. În ceea ce privește proporționalizarea pedepsei cu închisoarea, stabilită de instanța de fond și confirmată în apel, aspect în legătură cu care recurentul a formulat critici prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., Înalta Curte, contrar susținerilor acestuia, constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ținându-se seama de circumstanțele reale ale comiterii faptei și circumstanțele personale ale inculpatului, în raport cu care a fost stabilită o sancțiune penală judicios individualizată, aptă să asigure realizarea scopului preventiv-educativ al pedepsei.

În mod justificat, în procesul de stabilire a tratamentului sancționator aplicat inculpatului, au fost avute în vedere importanța deosebită a valorii sociale lezate prin comiterea infracțiunii, modalitatea în care a acționat inculpatul care, pe fondul consumului de alcool, într-un loc public, în prezența mai multor persoane, a aplicat victimei lovituri cu un obiect contondent în zona capului, cauzându-i leziuni traumatice care au condus la deces, precum și datele ce caracterizează persoana acestuia - cunoscut cu multiple condamnări anterioare, inclusiv pentru comiterea unor infracțiuni de violență: tentativă de viol, tâlhărie și lovire - și comportamentul său procesual, inculpatul încercând, în permanență, să denatureze adevărul și să inducă în eroare organele judiciare, prin acreditarea ideii false că s-a aflat în legitimă apărare sau că a fost provocat de victimă.

Având în vedere toate aceste aspecte, valorificate în mod judicios de prima instanță în procesul de cuantificare a sancțiunii penale, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, nu au fost reținute în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 C. pen. și că nu se impune, în cauză, atenuarea răspunderii penale a acestuia prin stabilirea unei pedepse mai ușoare, sancțiunea penală aplicată de judecătorul fondului și menținută de curtea de apel fiind corect individualizată, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., proporțională atât cu gravitatea faptei, cât și cu circumstanțele personale ale inculpatului și aptă să asigure reeducarea acestuia și realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen.

De asemenea, Înalta Curte, în deplin acord cu instanța de prim control judiciar, apreciază că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., având în vedere în acest sens, pe de o parte, împrejurarea că, până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul nu și-a exprimat opțiunea de a fi judecat potrivit procedurii simplificate, contestând pe întreg parcursul procesului penal, inclusiv în fața instanței de recurs, modalitatea de comitere a faptelor penale prezentată în rechizitoriu, precum și o parte din probele administrate în faza de urmărire penală, iar, pe de altă parte, faptul că, în cauză, prima instanță fiind sesizată la data de 28 iulie 2011, când era deja în vigoare Legea nr. 202/2010, recurentul nu se află într-o situație tranzitorie, pentru a putea beneficia de dispozițiile art. XI din O.U.G.

nr. 121/2011. Neîntemeiată este considerată de Înalta Curte și solicitarea recurentului-inculpat de aplicare a dispozițiilor art. 73 lit. a) teza I sau lit. b) C. pen., apreciindu-se, așa cum au stabilit și instanțele inferioare, că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de lege pentru existența excesului scuzabil sau a stării de provocare. Astfel, pentru a fi incidentă circumstanța atenuantă legală prevăzută de art. 73 lit. a) teza I C. pen., este necesar ca inculpatul să se fi aflat, la început, în legitimă apărare, să fi depășit limitele unei apărări legitime, iar această depășire să nu se fi întemeiat pe tulburarea sau temerea în care s-a aflat în acel moment. În cauză, însă, din probele administrate, nu rezultă, așa cum a susținut recurentul, că victima și martorii care o însoțeau (M.G.A.

și M.G.B.) ar fi pătruns înarmați în curtea locuinței sale, singura acțiune a acesteia constând doar în interpelarea inculpatului, în timp ce se aflau în fața porții locuinței lui, în legătură cu motivul ce a stat la baza lovirii fiului său, împrejurare în care nu se poate reține existența unui atac material, direct, imediat și injust exercitat de victimă și cei doi martori împotriva recurentului, atac care să fi pus în pericol grav persoana sau drepturile acestuia, și nici a unei acțiuni de pătrundere, fără drept și prin violență, a celor trei în locuința inculpatului, acțiune care să justifice o ripostă din partea lui pentru înlăturarea pericolului care amenința valorile sociale menționate.

Ca urmare, se constată că inculpatul nu s-a aflat niciun moment în stare de legitimă apărare, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru existența excesului scuzabil și reținerea în favoarea acestuia a dispozițiilor art. 73 lit. a) teza I C. pen. Pe de altă parte, așa cum se prevede în art. 73 lit. b) C. pen., pentru a putea fi reținută scuza provocării, este necesar să fie îndeplinite mai multe condiții, respectiv ca infracțiunea să fi fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, această stare să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei vătămate, iar acțiunea provocatoare să fi fost produsă de victimă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.

În speță, însă, așa cum s-a arătat anterior, materialul probator administrat nu a confirmat săvârșirea de către victimă sau de cei doi martori care o însoțeau a vreunei acțiuni violente sau de altă natură prin care să se fi adus o atingere gravă drepturilor inculpatului și care să fi fost de natură să producă acestuia o puternică tulburare sau emoție sub stăpânirea căreia să fi comis infracțiunea de omor, astfel încât, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de lege, în mod corect instanțele inferioare nu au reținut în favoarea recurentului circumstanța atenuantă legală a provocării, reglementată de art. 73 lit. b) C. pen. Ca urmare, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate criticile formulate de recurent în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen. În consecință, constatând, față de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 10, 17 2 și 14 C. proc. pen. și nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.I.C. În temeiul art. 385 17 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., va deduce din pedeapsa aplicată recurentului-inculpat durata reținerii și arestării preventive de la 9 aprilie 2011 la zi. Totodată, având în vedere că inculpatul-recurent este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.I.C. împotriva Deciziei penale nr. 53 din 25 mai 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive, de la 9 aprilie 2011 la 16 august 2012. Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 350 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 16 august 2012. Procesat de GGC - AZ