ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2552/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2552/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

recursurilor de față, constată că, prin Sentința penală nr. 99 din 14 februarie

2012, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția penală, s-a dispus, în baza art.

174 rap. la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b) C.

pen., condamnarea inculpatului S.I.C. la 20 ani închisoare, cu aplicarea art.

71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., și 5 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C.

pen.

În temeiul art. 350

C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului, iar, în baza

art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă perioada reținerii și arestării

preventive, de la 9 aprilie 2011 la zi.

În temeiul art. 118

lit. b) C. pen., a fost confiscată de la inculpat "țapina" folosită

la comiterea infracțiunii, iar, în baza art. 357 alin. (2) lit. e) C. proc.

pen., s-a dispus restituirea către S.I. a celorlalte bunuri aflate la Camera de

corpuri delicte a Tribunalului Argeș.

În temeiul art. 14

rap. la art. 346 C. proc. pen. și art. 998, 999 C. civ., inculpatul a fost

obligat să plătească părții civile M.F. suma de 125.000 RON, cu titlu de

despăgubiri civile, din care 100.000 RON daune morale și 25.000 RON daune

materiale, iar părții civile Spitalul Universitar de Urgență București suma de

9.593,22 RON, cu titlu de cheltuieli de spitalizare. Totodată, inculpatul a

fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat și către partea civilă

M.F.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut, în fapt, că, în ziua de 7 aprilie

2011, victima M.G. împreună cu martorul M.G.A. s-au deplasat în com. Albeștii

de Muscel pentru a-l ajuta pe martorul M.G.B. la repararea unui fânar.

În cursul zilei,

martorul M.G.A. a mers la un magazin din comună, ocazie cu care s-a întâlnit cu

inculpatul S.I.C. și cu martorul C.M. și, întrucât între inculpat și martorul

M.G.A. exista o stare conflictuală mai veche, inculpatul, împreună cu martorul

C.M., ambii fiind sub influența băuturilor alcoolice, i-au aplicat mai multe

lovituri martorului M.G.A. După încetarea conflictului, S.I.C., împreună cu

martorul C.M., s-au deplasat la domiciliul inculpatului, la poarta căruia au

apărut, după câteva minute, M.G.A., M.G.B. și victima M.G. Fără ca victima să

intre în curtea inculpatului, aceasta l-a întrebat de ce i-a lovit fiul,

împrejurare în care inculpatul a luat un obiect denumit țapină aflat în curtea

sa, a ieșit în stradă și a aplicat victimei o lovitură puternică în zona

capului, determinând căderea acesteia pe sol. Întrucât inculpatul intenționa să

mai aplice lovituri victimei, fiul acesteia, martorul M.G.A., s-a interpus

între el și victimă și a barat lovitura, după care l-a lovit pe inculpat în

zona toracică stângă, conflictul dintre cei doi fiind aplanat de intervenția

rudelor inculpatului. M.G. a fost ajutat de martorii M.G.A. și M.G.B. să se

ridice, fiind dus la domiciliul acestuia din urmă, de unde a fost preluat de

salvare, transportat și internat la Spitalul Municipal Câmpulung, după care a

fost transferat la Spitalul Universitar București, decedând în data de 8

aprilie 2011. Din concluziile raportului medico-legal de necropsie întocmit în

cauză rezultă că moartea numitului M.G. a fost violentă și s-a produs prin

hemoragie și dilacerare meningo-cerebrală, consecința unui traumatism

cranio-cerebral grav, între leziunile traumatice și deces existând legătură

directă necondiționată de cauzalitate.

Această situație de

fapt a fost reținută de judecătorul fondului pe baza următoarelor mijloace de

probă: procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșele foto,

declarațiile martorilor M.G.A., M.G.B., C.M., M.G.C. și C.N., ale martorilor

C.R., C.N., C.I. și S.A. doar în ceea ce privește existența conflictului dintre

inculpat și victimă, nu și a modului în care acesta s-a desfășurat,

declarațiile inculpatului, de asemenea, doar în ceea ce privește existența

conflictului dintre el și victimă, raportul de necropsie medico-legală și

completarea acestuia dispusă de către instanță, raportul de constatare

tehnico-științifică pentru detectarea comportamentului simulat, procesul-verbal

de examinare tehnico-științifică criminalistică.

În ceea ce privește

susținerea inculpatului în sensul că s-ar fi aflat în stare de legitimă

apărare, tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, având în vedere faptul

că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că victima sau vreunul din

cei doi martori care au însoțit-o au intrat în domiciliul inculpatului și nici

că aceștia au venit înarmați, singura atitudine ofensivă pe care a avut-o

victima fiind aceea de a-l întreba pe inculpat de ce l-a lovit pe fiul său.

De asemenea, s-a

apreciat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile art. 73 C. pen.,

având în vedere că, din probele administrate, nu rezultă că victima sau vreunul

din cei doi martori care au însoțit-o l-au lovit pe inculpat sau au pus în

pericol viața sau drepturile acestuia.

În drept, instanța a

apreciat că fapta inculpatului S.I.C. care, în ziua de 7 aprilie 2011, în jurul

orelor 16:30, aflându-se în fața curții locuinței sale, a lovit-o pe victima

M.G. cu o țapină în zona capului, producându-i leziuni traumatice ce i-au

cauzat decesul, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute

de art. 174 rap. la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplic. art. 37 lit.

b) C. pen.

La individualizarea

pedepsei, tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.,

respectiv gradul ridicat de pericol social concret al faptei, împrejurările în

care aceasta a fost săvârșită, respectiv pe fondul consumului de alcool și al

atitudinii conflictuale a inculpatului, urmările produse, precum și persoana

acuzatului, care a mai fost condamnat anterior pentru fapte săvârșite cu

violență, respectiv pentru infracțiuni de lovire, tâlhărie și tentativă de

viol, fiind cunoscut ca având o predispoziție spre săvârșirea de fapte

antisociale, și care a adoptat o atitudine total nesinceră pe parcursul

procesului penal. În consecință, s-a apreciat că scopul pedepsei, așa cum este

prevăzut de art. 52 C. pen., se poate realiza prin condamnarea inculpatului la

pedeapsa închisorii de 20 de ani.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel inculpatul S.I.C., criticând-o pe motive de

nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul omisiunii reținerii dispozițiilor

art. 44 C. pen. referitoare la legitima apărare și la omisiunea punerii în

discuție a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., aspecte care, în

opinia sa, sunt de natură să atragă casarea hotărârii și trimiterea cauzei,

spre rejudecare, la prima instanță.

Prin Decizia penală

nr. 53 din 25 mai 2012, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul

S.I.C., în baza art. 383 alin. (1

1

) C. proc. pen., a menținut

arestarea preventivă a acestuia, a dedus, în continuare, perioada arestării

preventive de la 14 februarie 2012 la 25 mai 2012 și l-a obligat pe apelant la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a apreciat ca nefiind întemeiată susținerea

referitoare la incidența prevederilor art. 44 alin. (2

1

) C. pen.,

constatând, din ansamblul probator al cauzei, la care s-a făcut pe larg

trimitere în considerentele deciziei, că incidentul dintre inculpat și victimă,

soldat în final cu moartea acesteia din urmă, a avut loc în drum, la poarta

locuinței inculpatului, și nu în curtea acestuia, împrejurare care rezultă cu

certitudine din declarațiile martorilor oculari M.G.A., C.M. și M.G.B. În ceea

ce privește declarațiile martorilor C.R., C.I. și S.A., rude apropiate ale

apelantului, care au arătat că acest conflict ar fi avut loc în curtea

inculpatului, unde a intrat victima M.G. și fiul său M.G.A., acestea au fost

apreciate ca nesincere, având în vedere, pe de o parte, gradul de rudenie

dintre martori și inculpat, iar, pe de altă parte, faptul că respectivele

depoziții nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, Curtea

apreciind ca exprimând adevărul, în raport de ansamblul probator al cauzei,

declarațiile celorlalți martori - M.G.A., C.M. și M.G.B., martori oculari

neinteresați, care au susținut că incidentul a avut loc în fața porții

inculpatului, iar cel care a lovit victima a fost inculpatul, și nu C.M.A. De

altfel, având în vedere declarațiile acestor martori, care se coroborează cu

celelalte probe administrate în cauză, Curtea a respins solicitarea

inculpatului privind expertizarea probelor de sânge de pe anumite obiecte

identificate în curtea inculpatului, între care și "țapina",

apreciind că o astfel de expertiză nu poate stabili locul de unde s-au ridicat

urmele biologice, nefiind, astfel, relevantă sub aspectul stabilirii locului în

care s-a desfășurat incidentul, respectiv în curtea inculpatului sau în fața

porții, pe drumul public.

Cu referire la cea

de-a doua critică formulată de apelant, Curtea a apreciat că și aceasta este

nefondată, întrucât, pe de o parte, inculpatul nu a recunoscut comiterea

faptei, solicitând achitarea sa, iar, pe de altă parte, a avut apărător ales,

care trebuia să îl încunoștințeze de posibilitatea de a recurge la procedura

recunoașterii vinovăției, conform prevederilor art. 320

1

C. proc.

pen.

Împotriva acestor

hotărâri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul S.I.C., reiterând

criticile formulate în apel.

Astfel, invocând

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc.

pen., recurentul-inculpat a susținut, în esență, că instanțele inferioare nu

s-au pronunțat asupra rezultatelor testului ADN efectuat în cursul urmăririi

penale, care erau esențiale pentru dovedirea faptului că victima a pătruns în

curtea sa și că, astfel, a comis agresiunea asupra acesteia în stare de

legitimă apărare. În cadrul aceluiași motiv de recurs, a arătat că instanța de

fond nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale pentru părți, respectiv nu a

adus la cunoștința inculpatului dispozițiile art. 320

1

C. proc.

pen., iar instanța de apel, deși l-a întrebat pe inculpat dacă se prevalează de

respectivele prevederi legale, acesta răspunzând afirmativ, a omis să se mai

pronunțe cu privire la aplicarea acestor dispoziții.

Totodată,

inculpatul-recurent a criticat hotărârile pronunțate în cauză pe motive de

netemeinicie, solicitând, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., reducerea cuantumului pedepsei ce i-a fost

aplicată, prin reținerea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen.,

precum și a prevederilor art. 73, 74 C. pen., având în vedere că a acționat pe

fondul unei stări de tulburare emoțională, aflându-se și în situația depășirii

limitelor legitimei apărări.

Examinând hotărârile

atacate prin prisma motivelor de recurs invocate, în cadrul cazurilor de casare

prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 10, 17

2

și 14 C.

proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul S.I.C. ca

fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, printre

altele, atunci când instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe

administrate sau asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să

garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului.

Pentru a fi incident

acest caz de casare se cere, deci, ca, pe parcursul procesului penal, să fi

fost administrate anumite probe, prin procedeele și mijloacele prevăzute de

lege, probe de natură să influențeze soluția procesului, în sensul schimbării

acesteia - din condamnare în achitare sau invers - ori modificării soluției de

condamnare, fie în legătură cu încadrarea juridică a faptei, fie cu pedeapsa

aplicată, iar instanța să fi omis să se pronunțe asupra unora din aceste probe

administrate în cauză.

În speță, însă, ceea

ce se critică, în realitate, de către recurent nu este omisiunea instanțelor de

a lua în considerare unele dintre probele administrate, ci faptul că organele

judiciare nu au administrat o anumită probă solicitată de inculpat, respingând,

atât în fond, cât și în apel, cererea acestuia de efectuare a unei expertize

criminalistice, aspect care nu poate fi cenzurat în cadrul cazului de casare

prevăzut art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. și nici prin

prisma vreunui alt motiv de recurs dintre cele expres și limitativ prevăzute de

art. 385

9

alin. (1) C. proc. pen.

În acest sens, este

de menționat că respingerea de către instanțe a unora dintre probele solicitate

pe parcursul procesului penal nu poate constitui cazul de casare prevăzut art.

385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., care are în vedere doar

omisiunea judecătorului de a se pronunța asupra unor cereri esențiale pentru

părți, iar nu și situația în care instanța a respins respectivele cereri,

apreciindu-le motivat ca fiind neîntemeiate, așa cum este cazul și în speța de

față, în care judecătorul fondului, precum și instanța de prim control

judiciar, în ședințele publice din datele de 20 septembrie 2011 și, respectiv,

24 mai 2012, au respins solicitarea inculpatului de efectuare a unei expertize

criminalistice, apreciind-o ca neconcludentă și neutilă soluționării cauzei.

Pe de altă parte,

deși face referire în cuprinsul motivelor de recurs la rezultatele testului ADN

efectuat în cursul fazei nepublice a procesului, asupra cărora instanțele nu

s-ar fi pronunțat, Înalta Curte constată că o asemenea probă nici nu a fost

administrată de organele de urmărire penală, examinarea tehnico-științifică

criminalistică dispusă în cauză relevând absența sângelui de natură umană pe

obiectele ridicate cu ocazia cercetării la fața locului, împrejurare în care

efectuarea respectivei expertize ADN nu ar fost posibilă.

Cu privire la

omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii inculpatului de

aplicare a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., Înalta Curte

apreciază că nici această critică nu este întemeiată, constatând, din

examinarea actelor dosarului, că, la solicitarea apelantului formulată la

termenul de judecată din data de 24 mai 2012 cu privire la incidența

respectivei cauze de reducere a pedepsei, curtea de apel a oferit un amplu și

detaliat răspuns în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, expunând pe

larg motivele pentru care a considerat că prevederile legale invocate nu sunt

aplicabile, ceea ce constituie, de fapt, o pronunțare asupra cererii formulate

de inculpat în cuprinsul motivelor de apel.

Așa fiind, Înalta

Curte constată că nu este incident în speță cazul de casare prevăzut art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., invocat de recurentul-inculpat.

criticat, prin prisma aceluiași motiv de casare, și omisiunea instanței de fond

de a pune în vedere dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., Înalta

Curte apreciază că respectiva critică nu se circumscrie cazului menționat,

neîncadrându-se în niciuna din ipotezele expres și limitativ prevăzute de pct.

10 al art. 385

9

alin. (1) C. proc. pen., care se referă la

nepronunțarea fie asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul

de sesizare, fie cu privire la unele probe administrate, fie asupra unor cereri

esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze

soluția procesului. Ceea ce se invocă, însă, de către recurentul-inculpat este

încălcarea de către judecătorul fondului a obligației înscrise în alin. (3) al

art. 320

1

C. proc. pen., aspect ce poate fi cenzurat în recurs doar

prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct.

17

2

C. proc. pen., în varianta încălcării legii procesuale prin

neaplicarea de către prima instanță a unei dispoziții legale care trebuia

aplicată.

Reglementând

procedura de judecare a cauzei în situația recunoașterii vinovăției, art. 320

1

C. proc. pen. stabilește în alin. (1) că, până la începerea cercetării

judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că

recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și

solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de

urmărire penală.

De asemenea, în alin.

(3) al aceluiași articol se prevede că, la termenul de judecată, instanța

întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor

administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește,

procedează la audierea acestuia și apoi acordă cuvântul procurorului și

celorlalte părți.

Rezultă, așadar, din

coroborarea textelor de lege menționate, că inițiativa aplicării procedurii

simplificate aparține inculpatului, care are obligația, potrivit alin. (1) al

art. 320

1

C. proc. pen., să solicite instanței, până la începerea

cercetării judecătorești, ca judecarea cauzei să se realizeze în baza

probatoriului administrat în faza de urmărire penală, pe care îl cunoaște și îl

însușește, cu condiția de a declara personal sau prin înscris autentic că

recunoaște săvârșirea faptei reținute în sarcina sa prin actul de inculpare.

Potrivit dispozițiilor legale invocate, judecătorul învestit cu soluționarea

cauzei nu are, așa cum a susținut recurentul, îndatorirea legală de a-i explica

acuzatului conținutul și consecințele aplicării dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. (așa cum se prevede, spre exemplu, în mod expres în art. 320

alin. (1) C. proc. pen. cu privire la explicațiile pe care președintele

completului trebuie să le ofere persoanei vătămate referitor la dreptul de a

participa în proces ca parte vătămată sau civilă), sarcină ce revine

reprezentantului convențional al acestuia, ci doar obligația de a-l întreba pe

inculpat dacă solicită judecarea cauzei conform procedurii simplificate, urmând

să procedeze, în caz de răspuns afirmativ, la audierea lui și supunerea cererii

formulate în dezbaterea contradictorie a procurorului și a celorlalte părți.

Or, din examinarea

actelor dosarului, se observă că instanța de fond și-a îndeplinit această

obligație, circumscrisă celei cu caracter general reglementată de art. 302

alin. (1) și art. 320 alin. (2) C. proc. pen., întrebând procurorul și părțile,

înainte de începerea cercetării judecătorești, dacă mai au alte cereri de

formulat sau excepții de invocat prealabil citirii actului de sesizare și,

întrucât inculpatul, asistat fiind de apărător ales, nu a invocat prevederile

art. 320

1

C. proc. pen., a trecut la judecarea cauzei potrivit

procedurii obișnuite.

Ca urmare, se

constată că instanța de fond a respectat dispozițiile procedurale înscrise în

alin. (3) teza I al art. 320

1

C. proc. pen., nefiind identificată de

instanța de recurs vreo încălcare a legii în sensul art. 385

9

alin.

(1) pct. 17

2

C. proc. pen.

Pe de altă parte,

este de menționat că o eventuală nerespectare a dispozițiilor procedurale

înscrise în art. 320

1

alin. (3) teza I C. proc. pen., nefiind

sancționată cu nulitatea absolută, conform art. 197 alin. (2) din același cod,

trebuia invocată de inculpatul prezent chiar la termenul de judecată din data

de 20 septembrie 2011, or, se observă că acesta, deși a beneficiat de asistență

juridică în mod ales, nu a înțeles să ridice în fața instanței de fond

respectiva chestiune, astfel că orice presupusă nulitate sub acest aspect a

fost acoperită și nu mai poate fi invocată de partea interesată prin alt mijloc

procesual sau în altă etapă a procedurii judiciare.

privește proporționalizarea pedepsei cu închisoarea, stabilită de instanța de

fond și confirmată în apel, aspect în legătură cu care recurentul a formulat

critici prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin.

(1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte, contrar susținerilor acestuia,

constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72

alin. (1) C. pen., ținându-se seama de circumstanțele reale ale comiterii

faptei și circumstanțele personale ale inculpatului, în raport cu care a fost

stabilită o sancțiune penală judicios individualizată, aptă să asigure

realizarea scopului preventiv-educativ al pedepsei.

În mod justificat, în

procesul de stabilire a tratamentului sancționator aplicat inculpatului, au

fost avute în vedere importanța deosebită a valorii sociale lezate prin

comiterea infracțiunii, modalitatea în care a acționat inculpatul care, pe

fondul consumului de alcool, într-un loc public, în prezența mai multor

persoane, a aplicat victimei lovituri cu un obiect contondent în zona capului,

cauzându-i leziuni traumatice care au condus la deces, precum și datele ce

caracterizează persoana acestuia - cunoscut cu multiple condamnări anterioare,

inclusiv pentru comiterea unor infracțiuni de violență: tentativă de viol,

tâlhărie și lovire - și comportamentul său procesual, inculpatul încercând, în

permanență, să denatureze adevărul și să inducă în eroare organele judiciare,

prin acreditarea ideii false că s-a aflat în legitimă apărare sau că a fost

provocat de victimă.

Având în vedere toate

aceste aspecte, valorificate în mod judicios de prima instanță în procesul de

cuantificare a sancțiunii penale, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, nu

au fost reținute în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante judiciare

prevăzute de art. 74 C. pen. și că nu se impune, în cauză, atenuarea

răspunderii penale a acestuia prin stabilirea unei pedepse mai ușoare,

sancțiunea penală aplicată de judecătorul fondului și menținută de curtea de

apel fiind corect individualizată, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor

prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., proporțională atât cu gravitatea

faptei, cât și cu circumstanțele personale ale inculpatului și aptă să asigure

reeducarea acestuia și realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art.

52 C. pen.

De asemenea, Înalta

Curte, în deplin acord cu instanța de prim control judiciar, apreciază că, în

speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.,

având în vedere în acest sens, pe de o parte, împrejurarea că, până la

începerea cercetării judecătorești, inculpatul nu și-a exprimat opțiunea de a

fi judecat potrivit procedurii simplificate, contestând pe întreg parcursul

procesului penal, inclusiv în fața instanței de recurs, modalitatea de comitere

a faptelor penale prezentată în rechizitoriu, precum și o parte din probele

administrate în faza de urmărire penală, iar, pe de altă parte, faptul că, în

cauză, prima instanță fiind sesizată la data de 28 iulie 2011, când era deja în

vigoare Legea nr. 202/2010, recurentul nu se află într-o situație tranzitorie,

pentru a putea beneficia de dispozițiile art. XI din O.U.G. nr. 121/2011.

Neîntemeiată este

considerată de Înalta Curte și solicitarea recurentului-inculpat de aplicare a

dispozițiilor art. 73 lit. a) teza I sau lit. b) C. pen., apreciindu-se, așa

cum au stabilit și instanțele inferioare, că nu sunt îndeplinite în cauză

condițiile prevăzute de lege pentru existența excesului scuzabil sau a stării

de provocare.

Astfel, pentru a fi

incidentă circumstanța atenuantă legală prevăzută de art. 73 lit. a) teza I C.

pen., este necesar ca inculpatul să se fi aflat, la început, în legitimă

apărare, să fi depășit limitele unei apărări legitime, iar această depășire să

nu se fi întemeiat pe tulburarea sau temerea în care s-a aflat în acel moment.

În cauză, însă, din probele administrate, nu rezultă, așa cum a susținut

recurentul, că victima și martorii care o însoțeau (M.G.A. și M.G.B.) ar fi

pătruns înarmați în curtea locuinței sale, singura acțiune a acesteia constând

doar în interpelarea inculpatului, în timp ce se aflau în fața porții locuinței

lui, în legătură cu motivul ce a stat la baza lovirii fiului său, împrejurare

în care nu se poate reține existența unui atac material, direct, imediat și

injust exercitat de victimă și cei doi martori împotriva recurentului, atac

care să fi pus în pericol grav persoana sau drepturile acestuia, și nici a unei

acțiuni de pătrundere, fără drept și prin violență, a celor trei în locuința

inculpatului, acțiune care să justifice o ripostă din partea lui pentru

înlăturarea pericolului care amenința valorile sociale menționate. Ca urmare,

se constată că inculpatul nu s-a aflat niciun moment în stare de legitimă

apărare, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de lege pentru existența excesului scuzabil și reținerea

în favoarea acestuia a dispozițiilor art. 73 lit. a) teza I C. pen.

Pe de altă parte, așa

cum se prevede în art. 73 lit. b) C. pen., pentru a putea fi reținută scuza

provocării, este necesar să fie îndeplinite mai multe condiții, respectiv ca

infracțiunea să fi fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări sau

emoții, această stare să fi avut drept cauză o provocare din partea persoanei

vătămate, iar acțiunea provocatoare să fi fost produsă de victimă prin

violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune

ilicită gravă. În speță, însă, așa cum s-a arătat anterior, materialul probator

administrat nu a confirmat săvârșirea de către victimă sau de cei doi martori

care o însoțeau a vreunei acțiuni violente sau de altă natură prin care să se

fi adus o atingere gravă drepturilor inculpatului și care să fi fost de natură

să producă acestuia o puternică tulburare sau emoție sub stăpânirea căreia să

fi comis infracțiunea de omor, astfel încât, nefiind îndeplinite cerințele

prevăzute de lege, în mod corect instanțele inferioare nu au reținut în

favoarea recurentului circumstanța atenuantă legală a provocării, reglementată

de art. 73 lit. b) C. pen.

Ca urmare, Înalta

Curte apreciază ca neîntemeiate criticile formulate de recurent în cadrul

motivului de recurs prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen.

În consecință,

constatând, față de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt

incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct.

10, 17

2

și 14 C. proc. pen. și nici vreun alt caz de casare care,

potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în

considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul S.I.C.

În temeiul art. 385

17

alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., va deduce din pedeapsa

aplicată recurentului-inculpat durata reținerii și arestării preventive de la 9

aprilie 2011 la zi.

Totodată, având în

vedere că inculpatul-recurent este cel care se află în culpă procesuală, în

temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul S.I.C. împotriva Deciziei penale nr. 53 din 25

mai 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și

de familie.

Deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive, de la 9

aprilie 2011 la 16 august 2012.

Obligă

recurentul-inculpat la plata sumei de 350 RON, cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu,

până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 16 august 2012.

Procesat

de GGC - AZ