ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2540/2013

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele; Prin sentința penală nr. 132 din 23 august 2013, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 466/45/2013, s-a admis sesizarea formulată de instanța pentru cazuri de violență împotriva femeilor 1 din Vigo - doamna judecător M.P.F.P., pentru executarea mandatului european de arestare emis în baza hotărârii de aprobare a mandatului de arestare din data de 11 iulie 2013 - cu referința la Dosarul nr. 570/2013 - pe numele persoanei solicitate C.V.M. S-a constatat că persoana solicitată C.V.M. nu a consimțit la predare și s-a dispus predarea persoanei solicitate C.V.M.

către autoritatea judiciară emitentă - instanța pentru cazuri de violență împotriva femeilor 1 din Vigo, Spania, în vederea urmăririi penale pentru faptele descrise în mandatul european de arestare emis la data de 11 iulie 2013, cu referința Dosarului nr. 570/2013, sub condiția prevăzută de art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, respectiv, în cazul în care se va pronunța o hotărâre de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, persoana solicitată să fie transferată în România pentru executarea pedepsei, și cu respectarea beneficiului regulii specialității. A fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, măsură luată prin încheierea de ședință din 25 iulie 2013 a Curții de Apel Iași și s-a constatat că persoana solicitată a fost reținută la data de 23 iulie 213 și arestată preventiv prin încheierea din 23 iulie 2013 pentru o perioadă de 5 zile, începând cu data de 23 iulie 2013 și până la data de 26 iulie 2013, inclusiv.

În baza art. 103 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, s-a dispus arestarea persoanei solicitate C.V.M. pe o durată de 30 de zile începând cu data punerii efective în executare a mandatului de arestare, în vederea predării și s-a dispus emiterea de îndată a mandatului de arestare pe numele persoanei solicitate C.V.M. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: La data de 19 iulie 2013, a fost înregistrată semnalizarea în Sistemul Informatic Schengen transmisă prin intermediul I.G.P.R. - C.C.P.I., cu traducerea acesteia în limba română, din care reiese faptul că autoritatea judiciară din Vigo, Spania a emis un mandat european de arestare pe numele persoanei solicitate C.V.M., întrucât aceasta este urmărit pentru comiterea infracțiunilor de „maltratare", „amenințare" și „constrângere", prevăzute de art. 153.alin.

(1), 172 alin. (1) și (2) C. pen. spaniol. Referitor la mandatul european de arestare, Curtea a constatat că a fost înaintat, într-o primă fază, prin B.N.S. în limba spaniolă, traducerea acestuia fiind făcută de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, iar completarea acestui mandat a fost înaintată atât acestei unități de parchet cât și instanței, direct prin e-mail, de către autoritatea judiciară emitentă, primul exemplar conținând și o certificare a faptului că fotocopia este conformă cu originalul (fila 128 dosar). Dispozițiile Legii nr. 302/2004, republicată, nu prevăd obligația transmiterii în original a mandatului european de arestare, ci acesta trebuie transmis prin orice mijloc de transmitere, desigur, care lasă o urmă scrisă pentru a se putea verifica de către autoritatea judiciară de executare autenticitate acestuia.

În privința mandatului de arestare preventivă național, acesta nu trebuie înaintat odată cu mandatul european de arestare preventivă, ci trebuie menționat la lit. b) pct. 1 din formularul standard de mandatul european. În cauza de fată a fost menționată hotărârea ce a stat la baza emiterii mandatului european, dar întrucât purta aceeași dată cu cea a mandatului european, s-au solicitat informații suplimentare privind această hotărâre, pentru a se verifica existența acestei hotărâri executorii. Curtea a mai reținut că mandatul european de arestare emis conține informațiile prev. de art. 86 din Legea nr. 302/2004, republicată și se întemeiază pe mandatul de arestare/hotărâre judecătorească D.P.A.

nr. 570/2013 din 11 iulie 2013. În ceea ce privește condiția dublei incriminări, Curtea a reținut că infracțiunile care motivează mandatul european de arestare și pentru care este urmărită penal persoana solicitată, respectiv „rele tratamente", „constrângeri și amenințări" și „răpire de minori", incriminate de art. 153 1 , 172 1 , 172 2 și 225 bis 1.1 C. pen. spaniol, constituie infracțiuni și potrivit legii române, fiind îndeplinită condiția dublei incriminări prev. de art. 96 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată. Împotriva acestei sentințe a formulat în termen recurs persoana solicitată C.V.M., care a invocat faptul că hotărârea în baza căreia s-a emis mandatul european nu poartă semnătutra celui care a prezentat-o și nici ștampila instanței și a solicitat admiterea recursului prin judecarea sa în țară și nu în Spania, solicitând să rămână în România.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate cât și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de persoana solicitată nu este fondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează: Prin Legea nr. 302/2004, statul român a implementat în legislația internă Decizia cadru nr. 584/JAI/2002. în preambulul acestei decizii cadru se menționează, printre altele, următoarele: - mandatul de arestare european constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l-a calificat drept „piatra de temelie" a cooperării judiciare (parag. 6); - mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre (parag.

10). În cauză, România este stat de executare a unui mandat european de arestare emis de autoritățile judiciare competente din Spania. Potrivit art. 103 din Legea nr. 302/2004 (republicată), judecătorul verifică mai întâi identitatea persoanei solicitate și se asigură că acesteia i s-a comunicat o copie a mandatului European de arestare sau, în cazul prevăzut la art. 101, că a fost informată despre motivul reținerii. În speță, s-a aplicat această procedură specială prevăzută de lege, ca excepție de la procedura standard pentru executarea unui mandat european de arestare, care permite ca în caz de urgență să se dispună față de persoana solicitată o măsură preventivă (mai întâi reținerea, iar apoi arestarea sau obligarea de a nu părăsi localitatea) doar în baza semnalării transmise prin Interpol, până la prezentarea mandatului european de arestare.

Exemplarul mandatului european transmis de autoritățile spaniole conține o certificare a faptului că fotocopia este conformă cu originalul (fila 128 din dosarul primei instanțe) și potrivit informațiilor comunicate de statul solicitant, acest mandat are la bază un ordin național de arestare emis pe numele persoanei solicitate (fila 187-188 dosarul primei instanțe). Prima instanță a reținut în mod corect că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 302/2004, nu există obligația transmiterii în original a mandatului european de arestare, dacă acesta a fost transmis prin orice mijloc de comunicare ce lasă o urmă scrisă pentru a se putea verifica de către autoritatea judiciară de executare autenticitate acestuia, precum și faptul că mandatul intern de arestare nu trebuie înaintat odată cu mandatul european de arestare preventivă, ci trebuie menționat la lit. b) pct. 1 din formularul standard al mandatului european.

Nu sunt îndeplinite nici condițiile prev. de art. 98 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 302/2004, referitor la refuzul opțional de executare a mandatului european "când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeași faptă care a motivat mandatul european de arestare." În fapt, în mandatul european de arestare se reține că numitul C.V.M., în noiembrie 2012, a abuzat-o fizic pe partenera sa prin punerea la gât de două ori a cuțitului, în scopul continuării exercitării prostituției, precum și faptul că la data de 07 iulie 2013, persoana solicitată și-ar fi amenințat telefonic partenera că va veni în Spania și o va omorî, precum și faptul că la 10 iulie 2013, l-ar fi sustras de la domiciliul părinților partenerei sale pe fiul minor, al cărui tată este.

Deși mandatul european vizează acte comise de persoana solicitată atât pe teritoriul statului spaniol, cât și pe teritoriul statului român, persoana solicitată nu a făcut dovezi în sensul că ar fi cercetat de organele judiciare române pentru faptele comise pe teritoriul României și, în plus, nu poate fi ignorat faptul că autoritățile spaniole sunt primele care s-au sesizat referitor la aceste fapte, ce au legătură cu o persoană vătămată aflată pe teritoriul statului solicitant. Prin urmare, criticile persoanei solicitate de a fi judecat în România nu pot fi primite. În plus, toate aceste fapte sunt sunt incriminate ca și infracțiuni și în legislația română, respectiv în art. în art. 180 alin. (2) C. pen., art. 193 alin. (1) C. pen.

și art. 307 alin. (1) C. pen., fiind îndeplinită condiția dublei incriminări. Mai trebuie precizat că, în cadrul procedurii de punere în executare a mandatului european, instanța nu poate face aprecieri cu privire la temeinicia acuzațiilor sau la legalitatea măsurilor dispuse de către autoritățile judiciare solicitante, neexistând nici un temei pentru a considera că au fost comise încălcări ale Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Rațiunea mandatului european de arestare constă în necesitatea de a se asigura garanția că persoanele urmărite penal sau condamnate definitiv nu se pot sustrage justiției pe întreg teritoriul U.E., acesta reprezentând instrumentul de aducere a persoanei solicitate în fața organelor judiciare ale statului emitent.

În atare situație, existând un mandat european de arestare ce întrunește cerințele legale, fiind îndeplinite și celelalte condiții, instanța de fond a procedat corect, conformându-se dispozițiilor art. 96 și urm. din Legea nr. 302/2004, luând măsuri privind predarea persoanei solicitate. Reținând că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în baza art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte urmează să respingă recursul ca nefondat. În conformitate cu prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul persoană solicitată la plata cheltuielilor judiciare către stat, în cuantum de 520 lei, urmând ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 320 lei, să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana solicitată C.V.M. împotriva sentinței penale nr. 132 din 23 august 2013 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 466/45/2013. Obligă recurentul persoană solicitată la plata sumei de 520 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 septembrie 2013.