ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1637/2012

Asupra recursurilor penale de față; Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele: Prin sentința penală nr. 648 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de inculpatul M.F.D. - prin apărător ales - de schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina acestuia din infracțiunile prevăzute de art. 174-176 lit. d) C. pen., art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și (2 1 ) lit. a), c) C. pen., art. 192 alin. (2) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 208-209 lit. a), g), i) C. pen., precum și cea vizând schimbarea de încadrare juridică din infracțiunea prev. de art. 174-176 lit. d) C. pen.

în infracțiunea prev. de art. 211 alin. (1) și (2 1 ) lit. c) C. pen. În baza art. 174-176 lit. d) C. pen. a fost condamnat inculpatul M.F.D. la pedeapsa de 20 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav. În baza art. 65 alin. (2) C. pen. combinat cu art. 176 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 4 (patru) ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (2 1 ) lit. a), c) C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 8 (opt) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 4 (patru) ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 192 alin. (2) C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu. În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. inculpatul M.F.D., are de executat pedeapsa cea mai grea de 20 (douăzeci) ani închisoare și 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. ca pedeapsă complementară după executarea pedepsei principale.

În baza art. 85 C. pen. s-a dispus anularea suspendării condiționate a executării pedepsei de 2 (doi) ani închisoare aplicată inculpatului M.F.D. prin sentința penală nr. 204 din 02 aprilie 2010 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în Dosarul nr. 14427/301/2009, definitivă prin neapelare, și conform art. 34, 35 C. pen. a contopit pedeapsa de 2 ani închisoare cu pedeapsa de 20 ani închisoare aplicată prin sentință, astfel încât inculpatul M.F.D. execută pedeapsa cea mai grea de 20 (douăzeci) ani închisoare și 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. ca pedeapsă complementară. S-a făcut în cauză aplicarea art. 71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Conform art. 88 C. pen. s-a computat prevenția pentru inculpat de la 19 martie 2010 (data reținerii acestuia, ulterior dispunându-se arestarea sa prin încheierea Tribunalului București, secția a II-a penală, din 20 martie 2010 dată în Dosarul nr. 14555/3/2010) la zi (19 septembrie 2011) și, în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului. În baza art. 174 - 176 lit. d) C. pen. a fost condamnat inculpatul G.F.N. la pedeapsa de 20 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav. În baza art. 65 alin. (2) C. pen. combinat cu art. 176 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

pe o durată de 4 (patru) ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (2 1 ) lit. a), c) C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 8 (opt) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie. În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durata de 4 (patru) ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 192 alin. (2) C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu. În baza art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen.

inculpatul G.F.N. are de executat pedeapsa cea mai grea de 20 (douăzeci) ani închisoare și 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. ca pedeapsă complementară după executarea pedepsei principale. S-a făcut în cauză aplicarea art. 71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Conform art. 88 C. pen. s-a computat prevenția pentru inculpat de la 19 martie 2010 (data reținerii acestuia, ulterior dispunându-se arestarea sa prin încheierea Tribunalului București, secția a II-a penală, din 20 martie 2010) la zi (19 septembrie 2011) și, în baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului. S-a constatat că prin încheierea din data de 21 martie 2011, în baza art. 15 alin. (2) C. proc.

pen. coroborat cu art. 24 C. proc. pen., a fost respinsă ca tardiv formulată cererea părții vătămate F.D. având ca obiect constituirea acestuia ca parte civilă în cauză. În baza art. 14 C. proc. pen., art. 998 - 999 C. civ., art. 313 din Legea nr. 95/2006 s-a admis cererea formulată de Spitalul Clinic de Urgentă București și au fost obligați inculpații M.F.D. și G.F.N. în solidar, la plata către această unitate sanitară a sumei de 397,54 RON reprezentând cheltuieli spitalizare efectuate pentru victima P.L.V. precum și la plata dobânzii legale pe perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii și data achitării integrale a debitului. În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de 1500 RON (în total 3000 RON din care suma de 2500 RON reprezintă cheltuieli judiciare efectuate în cursul urmării penale astfel cum rezultă din dispozitivul rechizitoriului) reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt: În seara de 16 martie 2010, inculpatul M.F.D. împreună cu inculpatul G.F.N., s-au hotărât să sustragă bunuri din locuința lui F.D., acesta făcând parte din cercul lor de prieteni și de cunoștințe. Pentru a se asigura că nu este nimeni la locuința respectivă, inculpatul M.F.D. l-a contactat telefonic, pe acesta, la ora 18.40, întrebându-l dacă cunoaște pe cineva interesat să cumpere niște jante auto, pe care le are de la un prieten. Fiul victimei i-a răspuns că nu se află acasă, nu are timp și că are treabă. În aceste condiții, inculpații au pătruns în imobilul situat în Municipiul București str. S.D.D., aparținând numitei P.L.V., mama lui F.D., în jurul orei 19 00 , prin escaladarea gardului împrejmuitor, apoi în locuință, pe o ușă ce nu era asigurată și care făcea accesul la bucătăria, aflată la demisolul clădirii.

Inculpații s-au descălțat la ușa bucătăriei, la o cămară, pentru a nu face zgomot și și-au pus mănuși chirurgicale, pentru a nu lăsa urme. În aceste condiții, aceștia au pătruns în locuință și au luat o unitate centrală de calculator dintr-o cameră, de la parterul locuinței, pe care au lăsat-o la bucătărie în locul unde s-au descălțat. La un moment dat, dintr-o cameră de la parterul locuinței, a ieșit victima P.L.V., care a coborât la bucătărie, pe scările interioare, constatând că acolo erau două perechi de încălțăminte, tip sport (adidași) necunoscute, o unitate de calculator și lipsea o toporișca de pe un raft. Acest fapt a determinat-o să-l contacteze telefonic pe fiul său F.D., spunându-i despre această situație.

Acesta i-a răspuns că nu știe nimic despre cele relatate, că el nu se află la locuință, dar să-l aștepte că va reveni urgent la locuință, după care victima a urcat scările interioare către parter. Aici i-a surprins pe inculpați, care au lovit-o, în zona capului, în mod repetat, dar și a corpului, cu o toporișca luată din bucătărie și alte obiecte contondente, provocându-i leziuni, ce au cauzat decesul survenit după scurt timp la Spitalul Clinic de Urgență București (ora 21 20 ). Inculpații s-au speriat și au părăsit locuința în grabă, în mod succesiv. Astfel, inițial, a ieșit din locuința victimei inculpatul M.F.D., fiind desculț, încălțămintea rămânând la cămară. Acesta avea asupra sa o unitate centrală de calculator, pe care a abandonat-o, însă, în apropierea gardului împrejmuitor, în curtea locuinței, întrucât s-a speriat de către mai mulți muncitori, ce efectuau unele lucrări de construcții la acoperișul unui imobil vecin.

La scurt timp, a părăsit locuința respectivă și celălalt inculpat, având asupra sa încălțămintea celuilalt inculpat și o toporișcă, pe care a abandonat-o, într-un loc necunoscut, alături de mănuși. S-a mai reținut că faptele inculpaților G.F.N. și M.F.D. de a pătrunde fără drept în locuința victimei P.L.V. în scopul sustragerii de bunuri din locuință, ocazie cu care fiind surprinși de victimă au lovit-o pe aceasta producându-i leziuni ce au condus la decesul acesteia, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 174 - 176 lit. d) C. pen., respectiv omor deosebit de grav, art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (2 1 ) lit. a) și e) C. pen., respectiv tâlhărie și art. 192 alin. (2) C. pen., respectiv violare de domiciliu.

Întrucât faptele au fost săvârșite înainte ca inculpații să fie condamnați pentru vreuna din ele, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 33, 34 C. pen., referitoare la concursul de infracțiuni. Individualizarea pedepselor s-a făcut în raport de criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., apreciindu-se că scopul educativ și preventiv al pedepselor poate fi atins prin executarea în cuantumul fixat și în condiții privative de libertate. Împotriva sentinței au declarat apel inculpații G.F.N. și M.F.D., critica lor vizând nelegalitatea și netemeinicia soluției, întrucât probatoriul a fost greșit interpretat, împrejurare care a dus la reținerea unei situații de fapt greșite. Mai mult, s-a considerat că cercetarea judecătorească a fost incompletă, solicitându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Prin decizia penală nr. 371/A din 22 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-au respins probele solicitate de inculpatul G.F.N., precum și cele solicitate de inculpatul M.F.D., ca fiind nepertinente și neconcludente soluționării cauzei. Totodată, s-au respins apelurile declarate de inculpații G.F.N. și M.F.D. precum și de partea vătămată F.D. împotriva sentinței penale nr. 648 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, ca nefondate. S-a menținut starea de arest a inculpaților și s-a dedus detenția de la data de 19 martie 2010 la zi pentru ambii inculpați. Pentru a decide astfel, s-a reținut, în esență, că starea de fapt și încadrarea juridică au fost corect stabilite, pe baza probatoriului judicios administrat, analizat și coroborat în cauză.

Astfel, instanța de prim control judiciar a redat, în considerentele deciziei atacate, situația de fapt circumscrisă încadrării juridice reținute de instanța de fond, făcând referiri exprese la probele administrate în cauză care susțin aspectele reținute. În contextul arătat, instanța de prim control judiciar a dezbătut împrejurarea care definește situația coautoratului celor doi inculpați în cauza pendinte.

Astfel, s-a reținut că forma de participație - coautoratul - nu este condiționat de săvârșirea de către fiecare coautor a tuturor actelor de executare a infracțiunii, fiind suficient dacă coautorii au realizat fiecare, cel puțin unul din aceste acte care se integrează în ansamblul celor comise de ceilalți; în caz de cuatorat nu este nevoie ca fiecare din infractori să fi comis neapărat o activitate materială care să acopere în întregime latura obiectivă a infracțiunii, deoarece actele coautorilor, săvârșite cu cunoștință și voința de a înfăptui împreună sau în comun cu ceilalți participanți executarea infracțiunii, se completează reciproc, în cadrul activității materiale indivizibile de realizare a faptei penale.

S-a reținut că, uneori fapta prevăzută de legea penală se săvârșește prin acte, aparținând activității constitutive, similare conjugate săvârșite de două sau mai multe persoane, dar la prima vedere rezultatul vătămător, unic, este produsul numai al unei sau unora dintre ele.Toate aceste acte, ce se completează reciproc alcătuiesc însă laolaltă activitatea unică indivizibilă, care, considerată în ansamblu, este tocmai activitatea de săvârșire, de executare a faptei și cauza urmărilor ei socialmente periculoase. Întrucât aparțin unei activități indivizibile de executare, actele componente, sunt, la rândul lor, acte de executare, deci de coautorat, indiferent de valoarea contributivă separată a fiecăruia la producerea rezultatului survenit.

În sfera actelor de executare se cuprind nu numai actele ce aparțin, în mod strict activității incriminate, ci și toate acele acte, care, fără a fi specifice ei, în condițiile în care a fost efectuată, executarea, apar indispensabile săvârșirii sale și sunt inseparabil unite (sunt indivizibile) cu actele de executare propriu-zise. Caracterul nemijlocit al actelor de executare trebuie apreciat în raport cu persoana care le săvârșește; între activitatea autorului sau coautoraului și executare nu se interpune activitatea nici unei alte persoane, pe când activitatea instigatorului sau complicelui și executare se plasează activitatea autorului sau coautoraului. După cum s-a mai reținut, cei doi inculpați au participat material la faptele descrise mai sus, iar în desfășurarea planului infracțional au cumpărat mănuși chirurgicale, au pătruns în locuința victimei, s-au descălțat de adidași, inculpatul G.F.N.

s-a înarmat cu o toporișcă, inculpatul M.F.D. care a observat acest lucru și l-a acceptat, au identificat bunurile pe care să le sustragă, iar la apariția victimei au acționat la atacarea acesteia, aportul ambilor inculpați fiind esențial în realizarea până la capăt a infracțiunilor. În ceea ce-l privește pe inculpatul M.F.D. s-a reținut că nu este necesar sub aspectul laturii subiective ca fiecare coautor să aibă intenția de autor unic, fiind suficient ca intenția unui coautor să se caracterizeze prin conștiința că intervenția sa se completează cu a altuia, constituind astfel cauza din care rezultă efectul urmărit sau acceptat ca fiind posibil să se producă.

Cât privește probele administrate de apelanții inculpați, s-a reținut că la instanța de fond și în faza de urmărire penală, s-au administrat, cu prisosință, probe testimoniale, cât și probe științifice (expertiza medico-legală privind examinarea ADN-ului, expertiza întocmită de Serviciul de Biocriminalistică, expertiza psihiatrică), probe care, în ansamblul lor, au demonstrat că inculpații sunt coautori la săvârșirea faptelor pentru care au fost condamnați astfel încât probele solicitate de inculpați au fost respinse. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs inculpații M.F.D. și G.F.N. precum și partea vătămată F.D., criticile lor vizând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate prin prisma următoarelor cazuri de casare: Inculpatul G.F.N.

a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 9, pct. 10, pct. 12 și pct. 18 C. proc. pen. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen. s-a arătat că instanța de apel nu a motivat hotărârea și că s-a pronunțat în mod lapidar pe cererea de probatorii, ignorând criticile formulate cu privire la nevinovăția inculpatului, lăsând astfel starea de fapt nelămurită. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc.

pen., a arătat că instanța de apel s-a pronunțat doar pe cel de-al doilea motiv de apel, inculpatul invocând în fața instanței trei motive de apel și anume: încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal și care asigură aflarea adevărului și garantarea drepturilor procesuale ale părților; instanța de judecată a apreciat, reținut și interpretat în mod greșit probele administrate în cauză, cu consecințe reținerii unei stări de fapt care nu este conformă cu realitatea; greșita reținere în sarcina inculpatului a infracțiunilor de omor deosebit de grav și de tâlhărie, în condițiile în care probele administrate atât în faza de urmărire penală cât și cea a cercetării judecătorești concluziile nu fundamentează o soluție de condamnare a acestuia.

Instanța de apel respingând probatoriile solicitate de inculpat respectiv expertize nu s-a putut ajunge la dovedirea unei nevinovății în ceea ce-l privește pe inculpat, susținând în continuare că și urmărirea penală a fost efectuată fictiv, aspect pe care instanța de apel de asemenea nu s-a pronunțat. A mai susținut că i-a fost vătămat dreptul la apărare prin respingerea cererii de administrare a probatoriilor fiind astfel încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru aceste motive de casare a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen., a arătat că instanța de apel a comis o eroare gravă de fapt având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare. A susținut că instanța de apel și-a fundamentat soluția de condamnare exclusiv pe probe indirecte care să conducă la vinovăția inculpatului și anume pe declarații ale martorilor care nu au fost prezenți la fața locului, declarația coinculpatului M.F.D. care a fost oscilantă rezultând o greșită coroborare a întreg probatoriului administrat și nu a analizat pertinența afirmațiilor sale. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen., a arătat că instanța de apel a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de omor deosebit de grav susținând că nu există probe directe care să conducă la stabilirea acestei incriminări atât din punct de vedere al laturii subiective cât și al laturii obiective.

În continuare a arătat că nu sunt probe din care să rezultă că inculpatul se afla la momentul săvârșirii faptei de omor, în locuința victimei solicitând în acest sens achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. Inculpatul M.F.D. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 10, pct. 12 și pct. 18 C. proc. pen. învederând, pe de o parte, faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la probele solicitate prin nota de probatorii depusă la dosar, probe care erau hotărâtoare pentru aflarea adevărului și pentru justa soluționare a cauzei, iar pe de altă parte, inculpatul a fost judecat pentru altă faptă decât cea pentru care a fost trimis în judecată.

Recurentul parte vătămată F.D. nu a motivat recursul în termenul prevăzut de art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. Recursurile sunt întemeiate pentru considerentele ce se vor arăta: Examinând hotărârea atacată, actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate dar și din oficiu cauza, conform art. 385 9 alin. (2), (3) C. proc. pen., constată că în cauză este incident cazul de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 10 cu referire la pct. 9 C. proc. pen., fapt ce face inutilă examinarea celorlalte cazuri de casare invocate de inculpații recurenți. În considerarea acestui caz de casare, omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, face ca obiectul judecății, așa cum este determinat de art. 317 C. proc.

pen., să nu fie complet, ceea ce atrage casarea hotărârii. În cazul în care instanța nu se pronunță asupra unor probe administrate practic se omite faptul că în cauză s-au administrat probe sau acestea sunt doar menționate, fără a fi și evaluate. Pentru a opera cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 ultima ipoteză C. proc. pen., este nevoie ca cererea esențială a părților, asupra căreia instanța nu s-a pronunțat, să fie de natură să garanteze drepturile acestora și să influențeze soluția procesului aspect ce presupune fie ignorarea unei astfel de cereri, fie respingerea ei fără o motivare a cauzei de respingere. Într-un asemenea caz, soluția posibilă trebuie să fie esențial diferită față de cea atacată în recurs.

În speță, condițiile impuse de acest motiv de casare sunt îndeplinite. Un proces echitabil în deplină concordanță cu norma europeană înscrisă în art. 6 din Convenție, la care are dreptul orice persoană, presupune, printre altele, o judecată independentă și imparțială care impune respectarea drepturilor constituționale și procesuale ale celui acuzat de o infracțiune și care este prezumat nevinovat până ca vinovăția sa să fie dovedită. Ignorând aceste exigențe, prima instanță și implicit instanța de prim control judiciar prin menținerea soluției, a procedat la pronunțarea unei hotărâri de condamnare a recurenților inculpați fără a dovedi faptele deduse judecății, fără a analiza judicios probele care atestau, fără echivoc, vinovăția inculpaților, în contextul activității infracționale pretins săvârșită.

Instanța nu s-a preocupat să verifice apărările efectuate de inculpați prin prisma împrejurărilor învederate în nota de probatorii depusă la dosarul cauzei cu atât mai mult cu cât susținerile invocate în apel, justificate cu argumente de fapt și de lege, nu aveau natura unei apărări formale. O soluție de condamnare a inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de grav, tâlhărie și violare de domiciliu, nu se poate face, ca în speță, pe baza unor referiri generale cu privire la aspecte neelucidate în faza de urmărire penală și în cea a judecății în fond și în lipsa unui probatoriu solid, convingător care, în speță, nu ducea la tergiversarea cauzei întrucât scopul era acela de a afla adevărul în cauza dedusă judecății, de a complini lipsurile urmării penale și cele existente în faza judecății în fond a cauzei.

Aspectele invocate de inculpați în cererea de probatorii erau esențiale în aflarea adevărului, în deplină concordanță cu exigențele dispozițiilor art. 3 C. proc. pen. potrivit cărora „în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei precum și cu privire la persoana făptuitorului”, și de natură să asigure realizarea scopului procesului penal, anume acela că orice infractor să fie pedepsit numai în măsura vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Lipsa unei probațiuni complete și a unei analize adecvate a acesteia care să stabilească contextul în care s-au comis faptele pretins săvârșite, momentul și modul în care a acționat fiecare inculpat în activitatea infracțională reținută, măsura participării fiecăruia, de altfel, elemente pe baza cărora se poate stabili vinovăția sau nevinovăția inculpaților, conținutul constitutiv al infracțiunilor pretins săvârșite cât și încadrarea juridică, inclusiv existența unor condiții de agravare sau atenuare a răspunderii penale, atrag o nelegalitate evidentă a soluției de condamnare pronunțată în cauză. Lipsa unei motivări corespunzătoare a respingerii cererilor de probatorii formulate în cauză, încalcă fundamentul unei soluții juste de condamnare sau de achitare.

Aspectele reținute în hotărârea atacată referitoare la neconcludența probelor solicitate, nu reprezintă o reală motivare, o analiză pertinentă care să conducă neîndoielnic la vinovăția inculpaților în sensul reținut.

Mențiunea inserată în încheierea de amânare a pronunțării din 21 decembrie 2011 potrivit căreia „ instanța se va pronunța pe cererile de probatorii odată cu pronunțarea soluției” precum și cea inserată în considerentele deciziei recurate în sensul că „la instanța de fond cât și la urmărirea penală s-au administrat cu prisosință probe testimoniale cât și probe științifice, probe care, în ansamblul lor, au demonstrat că inculpații sunt coautori la săvârșirea faptelor pentru care au fost condamnați” denotă faptul că instanța de prim control judiciar nu a efectuat un examen propriu și obiectiv al probelor și mijloacelor de probă propuse și administrate în cauză, nu a argumentat apărările inculpaților formulate atât în scris cât și susținute oral, nu a răspuns detaliat criticilor formulate, nu a înlăturat fundamentat probele solicitate, ignorând astfel criteriile de apreciere a acestora, în mod just și complet.

Pe de altă parte, în concordanță cu normele europene, art. 378 alin. (3) C. proc. pen. stabilește imperativ obligația instanței de apel de a se pronunța asupra tuturor motivelor de apel invocate de părțile apelante, aceasta cu atât mai mult cu cât, referindu-se la efectul devolutiv al apelului și la limitele acestuia prin art. 371 alin. (2) C. proc. pen. se precizează că instanța de apel este obligată ca, în afara temeiurilor invocate și a cererilor formulate de apelant să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept. Or, în speță, neconformându-se acestor dispoziții legale imperative, instanța de apel a procedat la soluționarea apelurilor declarate de inculpați fără să răspundă punctual motivelor invocate de aceștia și care se refereau la greșita condamnare.

Din verificarea deciziei recurate rezultă că instanța de control judiciar s-a pronunțat doar cu privire la motivul de apel vizând greșita reținere în sarcina inculpatului G.F.N. a infracțiunilor de omor deosebit de grav și de tâlhărie. Este neîndoios că motivele de apel formulate de inculpat constituie cereri esențiale și prin urmare, omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui motiv de apel atrage casarea deciziei fiind încălcate dispozițiile legale și vătămate în mod evident drepturile inculpatului. În aceste condiții, omițând a răspunde tuturor motivelor de apel formulate, instanța nu a analizat toate criticile formulate, nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale ale inculpatului de natură a garanta drepturile sale și de a produce consecințe în modul de rezolvare a cauzei.

Echitatea unei proceduri judiciare penale desfășurate în fața instanței de judecată presupune din partea acesteia obligația de a verifica legalitatea și temeinicia acuzațiilor aduse unei persoane, dându-se eficiența juridică dreptului de a fi prezumat nevinovat până la dovada clară și de netăgăduit a vinovăției persoanei acuzate. Urmarea tuturor considerentelor de fapt și de drept expuse, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursurile declarate în cauză, va casa decizia atacată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe Curtea de Apel București.

Procedând la rejudecarea cauzei în ansamblul ei, instanța va asculta inculpații și apărările lor; va dispune ascultarea martorului P.T.A.; efectuarea de confruntări între inculpați, pe de o parte și între inculpați și martori, pe de altă parte; efectuarea expertizelor solicitate de inculpați în raport de împrejurările învederate în nota de probatorii; va asculta partea vătămată F.D.; va examina și administra orice probă rezultă din dezbateri, după cum și orice probă consideră a fi necesară în contextul faptelor imputate inculpaților cu respectarea drepturilor procesuale și constituționale, în scopul justei soluționări a cauzei cu respectarea principiului „non reformatio in pejus”. Urmează ca instanța de apel, cu ocazia rejudecării apelurilor, să motiveze modul în care va înțelege să soluționeze latura civilă a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de partea vătămată F.D. și de inculpații M.F.D. și G.F.N. împotriva deciziei penale nr. 371/A din 22 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală. Casează decizia penală atacă și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe. Menține starea de arest a inculpaților M.F.D. și G.F.N. Onorariile parțiale ale apărătorilor desemnați din oficiu recurenților inculpați în sumă de 50 RON se vor plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 mai 2012.