ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1637/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1637/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursurilor
penale de față;
Examinând actele și
lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 648 din 19
septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, s-a
respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de inculpatul M.F.D. - prin
apărător ales - de schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute în
sarcina acestuia din infracțiunile prevăzute de art. 174-176 lit. d) C. pen.,
art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și (2
1
) lit. a), c) C. pen.,
art. 192 alin. (2) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 208-209 lit. a), g), i)
C. pen., precum și cea vizând schimbarea de încadrare juridică din infracțiunea
prev. de art. 174-176 lit. d) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 211 alin.
(1) și (2
1
) lit. c) C. pen.
În baza art. 174-176
lit. d) C. pen. a fost condamnat inculpatul M.F.D. la pedeapsa de 20 ani
închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.
În baza art. 65 alin.
(2) C. pen. combinat cu art. 176 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului
pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1)
lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 4 (patru) ani după
executarea pedepsei principale.
În baza art. 211
alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (2
1
) lit. a), c) C. pen. a fost
condamnat același inculpat la pedeapsa de 8 (opt) ani închisoare pentru
săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.
În baza art. 65 alin.
(1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii
drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
pe o durată de 4 (patru) ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 192
alin. (2) C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 5 (cinci)
ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu.
În baza art. 33 lit.
a) - 34 lit. b) C. pen. inculpatul M.F.D., are de executat pedeapsa cea mai
grea de 20 (douăzeci) ani închisoare și 4 (patru) ani interzicerea drepturilor
prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. ca pedeapsă
complementară după executarea pedepsei principale.
În baza art. 85 C.
pen. s-a dispus anularea suspendării condiționate a executării pedepsei de 2
(doi) ani închisoare aplicată inculpatului M.F.D. prin sentința penală nr. 204
din 02 aprilie 2010 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în Dosarul
nr. 14427/301/2009, definitivă prin neapelare, și conform art. 34, 35 C. pen. a
contopit pedeapsa de 2 ani închisoare cu pedeapsa de 20 ani închisoare aplicată
prin sentință, astfel încât inculpatul M.F.D. execută pedeapsa cea mai grea de
20 (douăzeci) ani închisoare și 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prev. de
art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. ca pedeapsă complementară.
S-a făcut în cauză
aplicarea art. 71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
Conform art. 88 C.
pen. s-a computat prevenția pentru inculpat de la 19 martie 2010 (data
reținerii acestuia, ulterior dispunându-se arestarea sa prin încheierea
Tribunalului București, secția a II-a penală, din 20 martie 2010 dată în Dosarul
nr. 14555/3/2010) la zi (19 septembrie 2011) și, în baza art. 350 alin. (1) C.
proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului.
În baza art. 174 - 176
lit. d) C. pen. a fost condamnat inculpatul G.F.N. la pedeapsa de 20 ani închisoare
pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.
În baza art. 65 alin.
(2) C. pen. combinat cu art. 176 alin. (2) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa
complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza
a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 4 (patru) ani după executarea pedepsei
principale.
În baza art. 211
alin. (1), alin. (2) lit. b), alin. (2
1
) lit. a), c) C. pen. a fost condamnat
același inculpat la pedeapsa de 8 (opt) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii
de tâlhărie.
În baza art. 65 alin.
(1) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor
prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durata de
4 (patru) ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 192
alin. (2) C. pen. a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 5 (cinci) ani
închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu.
În baza art. 33 lit.
a) - 34 lit. b) C. pen. inculpatul G.F.N. are de executat pedeapsa cea mai grea
de 20 (douăzeci) ani închisoare și 4 (patru) ani interzicerea drepturilor prev.
de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. ca pedeapsă complementară după
executarea pedepsei principale.
S-a făcut în cauză aplicarea
art. 71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.
Conform art. 88 C.
pen. s-a computat prevenția pentru inculpat de la 19 martie 2010 (data reținerii
acestuia, ulterior dispunându-se arestarea sa prin încheierea Tribunalului București,
secția a II-a penală, din 20 martie 2010) la zi (19 septembrie 2011) și, în baza
art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului.
S-a constatat că prin
încheierea din data de 21 martie 2011, în baza art. 15 alin. (2) C. proc. pen. coroborat
cu art. 24 C. proc. pen., a fost respinsă ca tardiv formulată cererea părții vătămate
F.D. având ca obiect constituirea acestuia ca parte civilă în cauză.
În baza art. 14 C. proc.
pen., art. 998 - 999 C. civ., art. 313 din Legea nr. 95/2006 s-a admis cererea formulată
de Spitalul Clinic de Urgentă București și au fost obligați inculpații M.F.D. și
G.F.N. în solidar, la plata către această unitate sanitară a sumei de 397,54 RON
reprezentând cheltuieli spitalizare efectuate pentru victima P.L.V. precum și la
plata dobânzii legale pe perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii
și data achitării integrale a debitului.
În baza art. 191 C. proc.
pen. a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de 1500 RON (în total 3000 RON
din care suma de 2500 RON reprezintă cheltuieli judiciare efectuate în cursul urmării
penale astfel cum rezultă din dispozitivul rechizitoriului) reprezentând cheltuieli
judiciare către stat.
Pentru a pronunța această
soluție, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:
În seara de 16 martie
2010, inculpatul M.F.D. împreună cu inculpatul G.F.N., s-au hotărât să sustragă
bunuri din locuința lui F.D., acesta făcând parte din cercul lor de prieteni și
de cunoștințe. Pentru a se asigura că nu este nimeni la locuința respectivă, inculpatul
M.F.D. l-a contactat telefonic, pe acesta, la ora 18.40, întrebându-l dacă cunoaște
pe cineva interesat să cumpere niște jante auto, pe care le are de la un prieten.
Fiul victimei i-a răspuns că nu se află acasă, nu are timp și că are treabă. În
aceste condiții, inculpații au pătruns în imobilul situat în Municipiul București
str. S.D.D., aparținând numitei P.L.V., mama lui F.D., în jurul orei 19
00
,
prin escaladarea gardului împrejmuitor, apoi în locuință, pe o ușă ce nu era asigurată
și care făcea accesul la bucătăria, aflată la demisolul clădirii. Inculpații s-au
descălțat la ușa bucătăriei, la o cămară, pentru a nu face zgomot și și-au pus mănuși
chirurgicale, pentru a nu lăsa urme. În aceste condiții, aceștia au pătruns în locuință
și au luat o unitate centrală de calculator dintr-o cameră, de la parterul locuinței,
pe care au lăsat-o la bucătărie în locul unde s-au descălțat. La un moment dat,
dintr-o cameră de la parterul locuinței, a ieșit victima P.L.V., care a coborât
la bucătărie, pe scările interioare, constatând că acolo erau două perechi de încălțăminte,
tip sport (adidași) necunoscute, o unitate de calculator și lipsea o toporișca de
pe un raft. Acest fapt a determinat-o să-l contacteze telefonic pe fiul său F.D.,
spunându-i despre această situație.
Acesta i-a răspuns că
nu știe nimic despre cele relatate, că el nu se află la locuință, dar să-l aștepte
că va reveni urgent la locuință, după care victima a urcat scările interioare către
parter. Aici i-a surprins pe inculpați, care au lovit-o, în zona capului, în mod
repetat, dar și a corpului, cu o toporișca luată din bucătărie și alte obiecte contondente,
provocându-i leziuni, ce au cauzat decesul survenit după scurt timp la Spitalul
Clinic de Urgență București (ora 21
20
).
Inculpații s-au speriat
și au părăsit locuința în grabă, în mod succesiv. Astfel, inițial, a ieșit din locuința
victimei inculpatul M.F.D., fiind desculț, încălțămintea rămânând la cămară. Acesta
avea asupra sa o unitate centrală de calculator, pe care a abandonat-o, însă, în
apropierea gardului împrejmuitor, în curtea locuinței, întrucât s-a speriat de către
mai mulți muncitori, ce efectuau unele lucrări de construcții la acoperișul unui
imobil vecin. La scurt timp, a părăsit locuința respectivă și celălalt inculpat,
având asupra sa încălțămintea celuilalt inculpat și o toporișcă, pe care a abandonat-o,
într-un loc necunoscut, alături de mănuși.
S-a mai reținut că faptele
inculpaților G.F.N. și M.F.D. de a pătrunde fără drept în locuința victimei P.L.V.
în scopul sustragerii de bunuri din locuință, ocazie cu care fiind surprinși de
victimă au lovit-o pe aceasta producându-i leziuni ce au condus la decesul acesteia,
întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 174 - 176
lit. d) C. pen., respectiv omor deosebit de grav, art. 211 alin. (1), alin. (2)
lit. b), alin. (2
1
) lit. a) și e) C. pen., respectiv tâlhărie și
art. 192 alin. (2) C. pen., respectiv violare de domiciliu.
Întrucât faptele au fost
săvârșite înainte ca inculpații să fie condamnați pentru vreuna din ele, s-a făcut
aplicarea dispozițiilor art. 33, 34 C. pen., referitoare la concursul de infracțiuni.
Individualizarea pedepselor
s-a făcut în raport de criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., apreciindu-se
că scopul educativ și preventiv al pedepselor poate fi atins prin executarea în
cuantumul fixat și în condiții privative de libertate.
Împotriva sentinței au
declarat apel inculpații G.F.N. și M.F.D., critica lor vizând nelegalitatea și netemeinicia
soluției, întrucât probatoriul a fost greșit interpretat, împrejurare care a dus
la reținerea unei situații de fapt greșite.
Mai mult, s-a considerat
că cercetarea judecătorească a fost incompletă, solicitându-se trimiterea cauzei
spre rejudecare la instanța de fond.
Prin decizia penală
nr. 371/A din 22 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I
penală, s-au respins probele solicitate de inculpatul G.F.N., precum și cele solicitate
de inculpatul M.F.D., ca fiind nepertinente și neconcludente soluționării cauzei.
Totodată, s-au respins
apelurile declarate de inculpații G.F.N. și M.F.D. precum și de partea vătămată
F.D. împotriva sentinței penale nr. 648 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul
București, secția a II-a penală, ca nefondate.
S-a menținut starea de
arest a inculpaților și s-a dedus detenția de la data de 19 martie 2010 la zi pentru
ambii inculpați.
Pentru a decide astfel,
s-a reținut, în esență, că starea de fapt și încadrarea juridică au fost corect
stabilite, pe baza probatoriului judicios administrat, analizat și coroborat în
cauză.
Astfel, instanța de prim
control judiciar a redat, în considerentele deciziei atacate, situația de fapt circumscrisă
încadrării juridice reținute de instanța de fond, făcând referiri exprese la probele
administrate în cauză care susțin aspectele reținute.
În contextul arătat, instanța
de prim control judiciar a dezbătut împrejurarea care definește situația coautoratului
celor doi inculpați în cauza pendinte.
Astfel, s-a reținut că
forma de participație - coautoratul - nu este
condiționat de săvârșirea
de către fiecare coautor a tuturor actelor de executare a infracțiunii, fiind suficient
dacă coautorii au realizat fiecare, cel puțin unul din aceste acte care se integrează
în ansamblul celor comise de ceilalți; în caz de cuatorat nu este nevoie ca fiecare
din infractori să fi comis neapărat o activitate materială care să acopere în întregime
latura obiectivă a infracțiunii, deoarece actele coautorilor, săvârșite cu cunoștință
și voința de a înfăptui împreună sau în comun cu ceilalți participanți executarea
infracțiunii, se completează reciproc, în cadrul activității materiale indivizibile
de realizare a faptei penale.
S-a
reținut că, uneori fapta prevăzută de legea penală se săvârșește prin acte, aparținând
activității constitutive, similare conjugate săvârșite de două sau mai multe persoane,
dar la prima vedere rezultatul vătămător, unic, este produsul numai al unei sau
unora dintre ele.Toate aceste acte, ce se completează reciproc alcătuiesc însă laolaltă
activitatea unică indivizibilă, care, considerată în ansamblu, este tocmai activitatea
de săvârșire, de executare a faptei și cauza urmărilor ei socialmente periculoase.
Întrucât
aparțin unei activități indivizibile de executare, actele componente, sunt, la rândul
lor, acte de executare, deci de coautorat, indiferent de valoarea contributivă separată
a fiecăruia la producerea rezultatului survenit.
În
sfera actelor de executare se cuprind nu numai actele ce aparțin, în mod strict
activității incriminate, ci și toate acele acte, care, fără a fi specifice ei, în
condițiile în care a fost efectuată, executarea, apar indispensabile săvârșirii
sale și sunt inseparabil unite (sunt indivizibile) cu actele de executare propriu-zise.
Caracterul
nemijlocit al actelor de executare trebuie apreciat în raport cu persoana care le
săvârșește; între activitatea autorului sau coautoraului și executare nu se interpune
activitatea nici unei alte persoane, pe când activitatea instigatorului sau complicelui
și executare se plasează activitatea autorului sau coautoraului.
După
cum s-a mai reținut, cei doi inculpați au participat material la faptele descrise
mai sus, iar în desfășurarea planului infracțional au cumpărat mănuși chirurgicale,
au pătruns în locuința victimei, s-au descălțat de adidași, inculpatul G.F.N. s-a
înarmat cu o toporișcă, inculpatul M.F.D. care a observat acest lucru și l-a acceptat,
au identificat bunurile pe care să le sustragă, iar la apariția victimei au acționat
la atacarea acesteia, aportul ambilor inculpați fiind esențial în realizarea până
la capăt a infracțiunilor.
În
ceea ce-l privește pe inculpatul M.F.D. s-a reținut că nu este necesar sub aspectul
laturii subiective ca fiecare coautor să aibă intenția de autor unic, fiind suficient
ca intenția unui coautor să se caracterizeze prin conștiința că intervenția sa se
completează cu a altuia, constituind astfel cauza din care rezultă efectul urmărit
sau acceptat ca fiind posibil să se producă. Cât privește probele administrate de
apelanții inculpați, s-a reținut că la instanța de fond și în faza de urmărire penală,
s-au administrat, cu prisosință, probe testimoniale, cât și probe științifice (expertiza
medico-legală privind examinarea ADN-ului, expertiza întocmită de Serviciul de Biocriminalistică,
expertiza psihiatrică), probe care, în ansamblul lor, au demonstrat că inculpații
sunt coautori la săvârșirea faptelor pentru care au fost condamnați astfel încât
probele solicitate de inculpați au fost respinse.
Împotriva
acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs
inculpații M.F.D. și G.F.N.
precum și partea vătămată F.D., criticile lor vizând nelegalitatea și netemeinicia
hotărârii atacate prin prisma următoarelor cazuri de casare:
Inculpatul G.F.N. a invocat
cazurile de casare prevăzute de art. 385
9
alin. (1) pct. 9, pct. 10,
pct. 12 și pct. 18 C. proc. pen.
Referitor la motivul de
casare prevăzut de art. 385
9
pct. 9 C. proc. pen. s-a arătat că instanța
de apel nu a motivat hotărârea și că s-a pronunțat în mod lapidar pe cererea de
probatorii, ignorând criticile formulate cu privire la nevinovăția inculpatului,
lăsând astfel starea de fapt nelămurită.
În ceea ce privește motivul
de casare prevăzut de art. 385
9
pct. 10 C. proc. pen., a arătat că instanța
de apel s-a pronunțat doar pe cel de-al doilea motiv de apel, inculpatul invocând
în fața instanței trei motive de apel și anume: încălcarea de către instanța de
fond a dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal și
care asigură aflarea adevărului și garantarea drepturilor procesuale ale părților;
instanța de judecată a apreciat, reținut și interpretat în mod greșit probele administrate
în cauză, cu consecințe reținerii unei stări de fapt care nu este conformă cu realitatea;
greșita reținere în sarcina inculpatului a infracțiunilor de omor deosebit de grav
și de tâlhărie, în condițiile în care probele administrate atât în faza de urmărire
penală cât și cea a cercetării judecătorești concluziile nu fundamentează o soluție
de condamnare a acestuia.
Instanța de apel respingând
probatoriile solicitate de inculpat respectiv expertize nu s-a putut ajunge la dovedirea
unei nevinovății în ceea ce-l privește pe inculpat, susținând în continuare că și
urmărirea penală a fost efectuată fictiv, aspect pe care instanța de apel de asemenea
nu s-a pronunțat.
A mai susținut că i-a
fost vătămat dreptul la apărare prin respingerea cererii de administrare a probatoriilor
fiind astfel încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
Pentru aceste motive de
casare a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea
cauzei spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.
Referitor la motivul de
casare prevăzut de art. 385
9
pct. 18 C. proc. pen., a arătat că instanța
de apel a comis o eroare gravă de fapt având drept consecință pronunțarea unei hotărâri
greșite de condamnare.
A susținut că instanța
de apel și-a fundamentat soluția de condamnare exclusiv pe probe indirecte care
să conducă la vinovăția inculpatului și anume pe declarații ale martorilor care
nu au fost prezenți la fața locului, declarația coinculpatului M.F.D. care a fost
oscilantă rezultând o greșită coroborare a întreg probatoriului administrat și nu
a analizat pertinența afirmațiilor sale.
Referitor la motivul de
casare prevăzut de art. 385
9
pct. 12 C. proc. pen., a arătat că instanța
de apel a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii
de omor deosebit de grav susținând că nu există probe directe care să conducă la
stabilirea acestei incriminări atât din punct de vedere al laturii subiective cât
și al laturii obiective. În continuare a arătat că nu sunt probe din care să rezultă
că inculpatul se afla la momentul săvârșirii faptei de omor, în locuința victimei
solicitând în acest sens achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap.
la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Inculpatul
M.F.D.
a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385
9
pct. 10, pct. 12
și pct. 18 C. proc. pen. învederând, pe de o parte, faptul că instanța de apel nu
s-a pronunțat cu privire la probele solicitate prin nota de probatorii depusă la
dosar, probe care erau hotărâtoare pentru aflarea adevărului și pentru justa soluționare
a cauzei, iar pe de altă parte, inculpatul a fost judecat pentru altă faptă decât
cea pentru care a fost trimis în judecată.
Recurentul parte vătămată
F.D. nu a motivat recursul în termenul prevăzut de art. 385
10
alin.
(2) C. proc. pen.
Recursurile sunt întemeiate
pentru considerentele ce se vor arăta:
Examinând hotărârea atacată,
actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate dar și din oficiu
cauza, conform art. 385
9
alin. (2), (3) C. proc. pen., constată că în
cauză este incident cazul de casare prevăzute de art. 385
9
pct. 10 cu
referire la pct. 9 C. proc. pen., fapt ce face inutilă examinarea celorlalte cazuri
de casare invocate de inculpații recurenți.
În considerarea acestui
caz de casare, omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei fapte reținute în
sarcina inculpatului prin actul de sesizare, face ca obiectul judecății, așa cum
este determinat de art. 317 C. proc. pen., să nu fie complet, ceea ce atrage casarea
hotărârii.
În cazul în care instanța
nu se pronunță asupra unor probe administrate practic se omite faptul că în cauză
s-au administrat probe sau acestea sunt doar menționate, fără a fi și evaluate.
Pentru a opera cazul de
casare prevăzut de art. 385
9
pct. 10 ultima ipoteză C. proc. pen., este
nevoie ca cererea esențială a părților, asupra căreia instanța nu s-a pronunțat,
să fie de natură să garanteze drepturile acestora și să influențeze soluția procesului
aspect ce presupune fie ignorarea unei astfel de cereri, fie respingerea ei fără
o motivare a cauzei de respingere.
Într-un asemenea caz,
soluția posibilă trebuie să fie esențial diferită față de cea atacată în recurs.
În speță, condițiile impuse
de acest motiv de casare sunt îndeplinite.
Un proces echitabil în
deplină concordanță cu norma europeană înscrisă în art. 6 din Convenție, la care
are dreptul orice persoană, presupune, printre altele, o judecată independentă și
imparțială care impune respectarea drepturilor constituționale și procesuale ale
celui acuzat de o infracțiune și care este prezumat nevinovat până ca vinovăția
sa să fie dovedită.
Ignorând aceste exigențe,
prima instanță și implicit instanța de prim control judiciar prin menținerea soluției,
a procedat la pronunțarea unei hotărâri de condamnare a recurenților inculpați fără
a dovedi faptele deduse judecății, fără a analiza judicios probele care atestau,
fără echivoc, vinovăția inculpaților, în contextul activității infracționale pretins
săvârșită.
Instanța nu s-a preocupat
să verifice apărările efectuate de inculpați prin prisma împrejurărilor învederate
în nota de probatorii depusă la dosarul cauzei cu atât mai mult cu cât susținerile
invocate în apel, justificate cu argumente de fapt și de lege, nu aveau natura unei
apărări formale.
O soluție de condamnare
a inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor de omor deosebit de grav, tâlhărie
și violare de domiciliu, nu se poate face, ca în speță, pe baza unor referiri generale
cu privire la aspecte neelucidate în faza de urmărire penală și în cea a judecății
în fond și în lipsa unui probatoriu solid, convingător care, în speță, nu ducea
la tergiversarea cauzei întrucât scopul era acela de a afla adevărul în cauza dedusă
judecății, de a complini lipsurile urmării penale și cele existente în faza judecății
în fond a cauzei.
Aspectele invocate de
inculpați în cererea de probatorii erau esențiale în aflarea adevărului, în deplină
concordanță cu exigențele dispozițiilor art. 3 C. proc. pen. potrivit cărora „în
desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire
la faptele și împrejurările cauzei precum și cu privire la persoana făptuitorului”,
și de natură să asigure realizarea scopului procesului penal, anume acela că orice
infractor să fie pedepsit numai în măsura vinovăției sale și nicio persoană nevinovată
să nu fie trasă la răspundere penală.
Lipsa unei probațiuni
complete și a unei analize adecvate a acesteia care să stabilească contextul în
care s-au comis faptele pretins săvârșite, momentul și modul în care a acționat
fiecare inculpat în activitatea infracțională reținută, măsura participării fiecăruia,
de altfel, elemente pe baza cărora se poate stabili vinovăția sau nevinovăția inculpaților,
conținutul constitutiv al infracțiunilor pretins săvârșite cât și încadrarea juridică,
inclusiv existența unor condiții de agravare sau atenuare a răspunderii penale,
atrag o nelegalitate evidentă a soluției de condamnare pronunțată în cauză.
Lipsa unei motivări corespunzătoare
a respingerii cererilor de probatorii formulate în cauză, încalcă fundamentul unei
soluții juste de condamnare sau de achitare.
Aspectele reținute în
hotărârea atacată referitoare la neconcludența probelor solicitate, nu reprezintă
o reală motivare, o analiză pertinentă care să conducă neîndoielnic la vinovăția
inculpaților în sensul reținut.
Mențiunea inserată în
încheierea de amânare a pronunțării din 21 decembrie 2011 potrivit căreia „ instanța
se va pronunța pe cererile de probatorii odată cu pronunțarea soluției” precum și
cea inserată în considerentele deciziei recurate în sensul că „la instanța de fond
cât și la urmărirea penală s-au administrat cu prisosință probe testimoniale cât
și probe științifice, probe care, în ansamblul lor, au demonstrat că inculpații
sunt coautori la săvârșirea faptelor pentru care au fost condamnați” denotă faptul
că instanța de prim control judiciar nu a efectuat un examen propriu și obiectiv
al probelor și mijloacelor de probă propuse și administrate în cauză, nu a argumentat
apărările inculpaților formulate atât în scris cât și susținute oral, nu a răspuns
detaliat criticilor formulate, nu a înlăturat fundamentat probele solicitate, ignorând
astfel criteriile de apreciere a acestora, în mod just și complet.
Pe de altă parte, în concordanță
cu normele europene, art. 378 alin. (3) C. proc. pen. stabilește imperativ obligația
instanței de apel de a se pronunța asupra tuturor motivelor de apel invocate de
părțile apelante, aceasta cu atât mai mult cu cât, referindu-se la efectul devolutiv
al apelului și la limitele acestuia prin art. 371 alin. (2) C. proc. pen. se precizează
că instanța de apel este obligată ca, în afara temeiurilor invocate și a cererilor
formulate de apelant să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept.
Or, în speță, neconformându-se
acestor dispoziții legale imperative, instanța de apel a procedat la soluționarea
apelurilor declarate de inculpați fără să răspundă punctual motivelor invocate de
aceștia și care se refereau la greșita condamnare.
Din verificarea deciziei
recurate rezultă că instanța de control judiciar s-a pronunțat doar cu privire la
motivul de apel vizând greșita reținere în sarcina inculpatului G.F.N. a infracțiunilor
de omor deosebit de grav și de tâlhărie.
Este neîndoios că motivele
de apel formulate de inculpat constituie cereri esențiale și prin urmare, omisiunea
instanței de a se pronunța asupra unui motiv de apel atrage casarea deciziei fiind
încălcate dispozițiile legale și vătămate în mod evident drepturile inculpatului.
În aceste condiții, omițând
a răspunde tuturor motivelor de apel formulate, instanța nu a analizat toate criticile
formulate, nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale ale inculpatului de natură
a garanta drepturile sale și de a produce consecințe în modul de rezolvare a cauzei.
Echitatea unei proceduri
judiciare penale desfășurate în fața instanței de judecată presupune din partea
acesteia obligația de a verifica legalitatea și temeinicia acuzațiilor aduse unei
persoane, dându-se eficiența juridică dreptului de a fi prezumat nevinovat până
la dovada clară și de netăgăduit a vinovăției persoanei acuzate.
Urmarea tuturor considerentelor
de fapt și de drept expuse, în baza art. 385
15
pct. 2 lit. c) C. proc.
pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursurile declarate în cauză,
va casa decizia atacată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea apelurilor
aceleiași instanțe Curtea de Apel București.
Procedând la rejudecarea
cauzei în ansamblul ei, instanța va asculta inculpații și apărările lor; va dispune
ascultarea martorului P.T.A.; efectuarea de confruntări între inculpați, pe de o
parte și între inculpați și martori, pe de altă parte; efectuarea expertizelor solicitate
de inculpați în raport de împrejurările învederate în nota de probatorii; va asculta
partea vătămată F.D.; va examina și administra orice probă rezultă din dezbateri,
după cum și orice probă consideră a fi necesară în contextul faptelor imputate inculpaților
cu respectarea drepturilor procesuale și constituționale, în scopul justei soluționări
a cauzei cu respectarea principiului „non reformatio in pejus”.
Urmează ca instanța de
apel, cu ocazia rejudecării apelurilor, să motiveze modul în care va înțelege să
soluționeze latura civilă a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate
de partea vătămată F.D. și de inculpații M.F.D. și G.F.N. împotriva deciziei penale
nr. 371/A din 22 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală.
Casează decizia penală
atacă și trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.
Menține starea de arest
a inculpaților M.F.D. și G.F.N.
Onorariile parțiale ale
apărătorilor desemnați din oficiu recurenților inculpați în sumă de 50 RON se vor
plăti din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 17 mai 2012.