ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 993/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 993/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

1.Cadrul procesual.

Hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual

Prin cererea

înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios

administrativ și fiscal sub nr. 6066/2/2007, reclamanta SC A.Ț.A. SA a

solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții M.A.D.R.- A.P.I.A., A.P.I.A.

– Sucursala Tulcea, A.P.I.A. – sucursala Constanța, anularea în tot a actelor

administrative unilaterale, respectiv adresa din 23 aprilie 2007 a M.A.P.D.R.-A.P.I.A.

și adresa din 03 mai 2007 emisă de A.P.I.A. Tulcea; obligarea pârâților la

repararea pagubei pricinuită reclamantei de către pârâte prin obligarea

acestora la plata sumei de 257.244,88 RON, reprezentând 50% din contravaloarea

primelor de asigurare la care reclamanta era îndreptățită, conform H.G. nr.

74/2003, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 807/2005, dar a cărei plată

i-a fost refuzată prin cele două acte administrative.

Pârâta A.P.I.A. a formulat

întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat excepția tardivității introducerii acțiunii.

A fost invocată, de asemenea, și excepția lipsei calității procesuale pasive a celor

două sucursale, întrucât la data formulării cererii de chemare în judecată acestea

nu aveau personalitate juridică.

Prin încheierea motivată

din 19 martie 2008 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei

A.P.I.A. – sucursala Constanța și a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei A.P.I.A. – sucursala Tulcea.

Prin sentința civilă

nr. 1549 pronunțată la data de 21 mai 2008 în Dosarul nr. 6066/2/2007, Curtea de

Apel București a respins acțiunea reclamantei, ca inadmisibilă, în esență reținându-se

că actele atacate de reclamantă, respectiv adresa din 23 aprilie 2007 și adresa

din 3 mai 2007, reprezintă acte subsecvente prin care s-a menținut Decizia A.P.I.A.

de refuz de plată, astfel încât nu pot fi cenzurate pe calea contenciosului administrativ,

în lipsa contestării actului principal.

Prin decizia nr. 3280

pronunțată de Î.C.C.J. la data de 12 iunie 2009 în Dosarul nr. 6066/2/2007, a fost

casată sentința și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se

în esență că, reclamanta a formulat o cerere de plată a subvenției, adresată pârâtelor

A.P.I.A. – sucursala Constanța și A.P.I.A. – sucursala Tulcea, la data de 12

aprilie 2007, iar această plată a fost refuzată prin adresele din 23 aprilie 2007

și din 3 mai 2007. Împotriva acestui refuz reclamanta a formulat plângerea prealabilă

la M.A.D.R. –A.P.I.A. , plângere respinsă prin adresa din 14 iunie 2007, după care

reclamanta s-a adresat instanței, astfel încât actele administrative vătămătoare

principale sunt adresele din 23 aprilie 2007 și din 3 mai 2007.

Cauza a fost înregistrată

spre rejudecare la data de 09 octombrie 2009, sub nr. 11888/2/2009.

În rejudecare, reclamanta

a formulat o cerere completatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtelor și

la plata dobânzii legale aferentă sumei de 257.244, 88 RON, calculată de la data

introducerii cererii și până la efectuarea plății, de care instanța a luat act prin

încheierea din data de 03 martie 2010, cerere la care reclamanta a renunțat ulterior

în ședința publică din data de 29 noiembrie 2010.

2.Hotărârea Curții de

Apel

Prin sentința nr. 5214

din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel București au fost respinse excepțiile lipsei

calității procesuale pasive a pârâtelor A.P.I.A.-sucursala Tulcea și A.P.I.A. -

sucursala Constanța.

Instanța a admis acțiunea

formulată de reclamanta SC A.Ț.A. SA în contradictoriu cu pârâții M.A.D.R.-A.P.I.A.,

A.P.I.A. – Sucursala Tulcea și A.P.I.A. – sucursala Constanța, astfel cum a fost

completată și apoi restrânsă.

A fost anulată adresa

din 23 aprilie 2007 emisă de A.P.I.A.- sucursala Constanța și adresa din 03 mai

2007 emisă de A.P.I.A.-sucursala Tulcea și au fost obligate pârâtele la repararea

pagubei pricinuită reclamantei, prin plata sumei de 257.244,88 RON cu titlu de despăgubiri

(223.227,88 RON solicitată A.P.I.A.-sucursala Constanța și 34.017 RON solicitată

A.P.I.A.-sucursala Tulcea).

Instanța a luat act de

renunțarea reclamantei la capătul de cerere referitor la dobândă.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că reclamanta SC A.Ț.A. SA, societate de asigurare,

s-a adresat pârâtelor A.P.I.A. – sucursala Tulcea și A.P.I.A. – sucursala Constanța

la data de 12 aprilie 2007 cu cereri având ca obiect acordarea subvenției în cuantum

de 50% din valoarea primelor de asigurare, cereri întemeiate pe prevederile

art. 2 alin. (1) și art. 6-8 din H.G. nr. 74/2003, în cuprinsul cărora a arătat

că, pentru polițele indicate, producătorii agricoli asigurați și-au îndeplinit obligația

de a încheia contractele de asigurare până la data de 31 mai 2006.

Astfel, reclamanta a solicitat

pârâtei A.P.I.A. – sucursala Constanța efectuarea demersurilor legale pentru virarea

sumei de 223.227,88 RON, reprezentând 50% din prima de asigurare aferentă polițelor

de asigurare indicate.

De asemenea, reclamanta

a solicitat pârâtei A.P.I.A. – sucursala Tulcea efectuarea demersurilor legale pentru

virarea sumei de 34.017 RON, reprezentând 50% din prima de asigurare aferentă poliței

din 20 aprilie 2006, asigurată fiind SC V.D. SRL.

Prin adresa din 23

aprilie 2007 emisă de către pârâta A.P.I.A. – sucursala Constanța și adresa din

3 mai 2007 emisă de A.P.I.A. – sucursala Tulcea i s-a comunicat reclamantei că,

potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 74/2003, pentru a beneficia

de subvenția solicitată era necesară achitarea a 50% din valoarea primelor de asigurare

la încheierea contractelor de asigurare, această condiție reprezentând o excepție

instituită printr-o normă specială ce derogă de la regula stabilită prin Legea

nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și

completările ulterioare, potrivit căreia asiguratul este obligat să plătească asigurătorului

prima de asigurare la termenele convenite prin contract.

Curtea a reținut că temeiul

juridic al acțiunii reclamantei este reprezentat, astfel cum s-a reținut și în decizia

de casare, de refuzul pretins nejustificat de soluționare a cererilor de subvenție

formulate de reclamantă, manifestat prin cele două adrese de răspuns din 23

aprilie 2007 și din 3 mai 2007, de către cele două pârâte, A.P.I.A. – sucursala

Constanța și A.P.I.A. – sucursala Tulcea.

Pentru aceste considerente,

instanța de primă jurisdicție a constatat ca fiind neîntemeiate excepțiile lipsei

calității procesuale pasive a celor două pârâte sucursale, în condițiile în care

acestea aveau atribuții de soluționare a cererilor formulate de reclamantă și au

răspuns cererilor formulate cu un refuz, exprimându-și poziția față de pretențiile

reclamantei, astfel încât au capacitate de drept administrativ, fiind abilitate

să stea în judecată în calitate de pârâte, în calitate de emitente ale refuzului

nejustificat comunicat reclamantei.

În ceea ce privește refuzul

celor două pârâte, Curtea reține că, motivul invocat de către acestea prin adresele

de răspuns, preluat și de către pârâta A.P.I.A. în soluționarea plângerii prealabile,

se bazează pe un raționament greșit și o aplicare deficitară a dispozițiilor normative

incidente, întrucât pornește de la premisa că, printr-un act administrativ cu caracter

normativ al cărui scop este punerea în aplicare și de a realiza executarea dispozițiilor

legale, se pot institui excepții de la principiile stabilite în acte normative de

rang superior.

Astfel, contrar prevederilor

Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale

în agricultură, care instituie, ca principiu, în art. 5 alin. (2) faptul că „Producătorii

agricoli, persoane fizice sau juridice, care asigură culturile agricole, animalele,

păsările, familiile de albine și peștii la societățile de asigurare agreate de Ministerul

Agriculturii, Alimentației și Pădurilor și de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

beneficiază de o susținere a primelor de asigurare”, precum și prevederilor cuprinse

în art. 6 alin. (1) din Normele metodologice de punere în aplicare aprobate prin

Ordinul M.A.A.P. nr. 419/2002, potrivit cărora „Producătorii agricoli, persoane

fizice sau juridice, pot beneficia de despăgubiri pentru calamitățile naturale produse

de fenomenele naturale și bolile prevăzute la art. 2 din Legea nr. 381/2002 numai

pentru culturile agricole, animalele, păsările, familiile de albine și peștii care

au fost asigurați de către societățile de asigurare și asigurare-reasigurare pentru

fenomene naturale și boli, altele decât cele nominalizate la art. 2 din Legea

nr. 381/2002, cu respectarea prevederilor art. 19 din aceeași lege. Termenul maxim

de încheiere a contractelor de asigurare a culturilor agricole este data de 15 decembrie

pentru culturile însămânțate în toamnă și data de 31 mai pentru culturile însămânțate

în primăvară și pentru plantații.”, pârâtele au apreciat că dispozițiile art. 3

alin. (2) din H.G. nr. 74/2003 sunt de natură a condiționa acordarea subvenției

de dovedirea de către asigurător a plății a 50% din prima de asigurare, la data

încheierii contractului, de asigurați.

Instanța a apreciat că

o astfel de interpretare, dincolo de aspectele de nelegalitate prin adăugarea la

lege, contravine însuși spiritului Legii nr. 381/2002, care impune, ca o condiție

necesară și suficientă, încheierea unui contract de asigurare de către asigurați

și nicidecum nu a înțeles să intervină în modalitatea de executare a contractului

de asigurare, care vizează exclusiv asigurătorul și persoanele asigurate, în calitate

de părți contractante.

Astfel, Curtea a concluzionat

că pârâtele și-au exercitat dreptul de apreciere asupra îndeplinirii condițiilor

pentru obținerea subvențiilor de către reclamantă, cu încălcarea dreptului acesteia

de a beneficia de plata sumei de 257.244, 88 RON, reprezentând 50% din contravaloarea

primelor de asigurare la care reclamanta era îndreptățită, potrivit Legii nr. 381/2002,

luând act, totodată, de renunțarea reclamantei la judecata capătului de cerere referitor

la dobândă.

de pârâte

Împotriva sentinței Curții

de Apel au formulat recurs în termen legal toate cele trei pârâte, invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9, precum și art. 304

1

C. proc. civ.

Deși recursurile au fost

concepute prin memorii distincte, ele conțin, în esență, aceleași critici la adresa

hotărârii primei instanțe, după cum urmează:

3.1. Nelegala soluționare

a excepției lipsei capacității procesuale pasive a celor două sucursale APIA și

greșita fixare a cadrului procesual.

Recurentele A.P.I.A. -

Centrul Județean Constanța și A.P.I.A. - Centrul Județean Tulcea susține că la data

formulării acțiunii erau simple sucursale, fără personalitate juridică, pe care

au dobândit-o abia de la data de 19 septembrie 2007, odată cu modificarea Legii

nr. 1/2004, când sucursalele s-au transformat în centre județene.

În plus, recurenta A.P.I.A.

– Centrul Județean Constanța a mai susținut și lipsa calității sale procesuale pasive

în raport de adresa din 23 aprilie 2007, emisă de A.P.I.A. cu sediul în București.

3.2. Eludarea dispozițiilor

legale referitoare la termenul de formulare a plângerii prealabile.

Potrivit recurentelor,

procedura prealabilă a fost îndeplinită cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut

de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care reclamanta luase

cunoștință de refuzul sucursalelor de a-i viza cererea de sprijin financiar încă

de la data de 17 octombrie 2006 (Constanța) și 22 februarie 2007 (Tulcea).

De asemenea, la același

punct recurentele mai afirmă că reclamanta nu a atacat actele administrative principale,

pentru că depășise termenul legal de contestare, ci alte adrese-răspuns care nu

sunt decât „reveniri” la adrese anterioare.

3.3. Instanța de fond

a interpretat greșit dispozițiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 74/2003.

Toate cele trei recurente

au susținut că instanța nu a ținut seama de faptul că prevederile H.G. nr. 74/2003

sunt norme speciale de drept civil, care derogă de la regulile generale instituite

prin Legea nr. 136/1995, aplicându-se cu prioritate. În acest cadru, recurentele

au arătat că refuzul de a soluționa cererea reclamantei este legal, ele neputând

să acorde subvenția dacă plata primei de asigurare a fost efectuată ulterior încheierii

poliței de asigurare. De asemenea, au mai susținut că prevederile hotărârii de guvern

menționate nu pot fi înlăturate decât ca efect al admiterii unei excepții de nelegalitate,

ceea ce nu este cazul în speță.

de intimata SC A.Ț.A. SA

Intimata SC A.Ț.A. SA

nu a formulat întâmpinare dar prin concluziile scrise înregistrate la data de 20

februarie 2012, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, însușindu-și

considerentele sentinței atacate.

În plus, intimata a punctat

că plata primei de asigurare la data încheierii contractului de asigurare este posibilă,

din punct de vedere tehnic, numai în situația în care plata se face în numerar,

ceea ce în prezent, mai ales în cazul primelor mari, reprezintă o situație de excepție.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor cuprinse în concluziile

scrise, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru argumentele expuse

în continuare.

de drept relevante

Intimata-reclamantă SC

A.Ț.A. SA a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca

obiect acordarea subvenției în cuantum de 50% din valoarea primelor de asigurare,

corelativ constatării refuzului nejustificat al recurentelor-pârâte de a efectua

demersurile legale pentru virarea sumei de 223.227,88 RON (sucursala Constanța)

respectiv 34.017 RON (sucursala Tulcea) aferente contractelor de asigurare încheiate

până la data de 31 mai 2006 (enumerate în acțiune) cu producătorii agricoli.

Prima instanță a soluționat

corect atât excepțiile invocate de pârâte, cât și fondul cauzei, concluzia adoptată,

a existenței unui refuz nejustificat de rezolvare a cererilor formulate, fiind împărtășită

și de instanța de recurs.

Răspunzând punctual criticilor

pe care recurentele le-au adus sentinței pronunțate de Curtea de apel, Înalta Curte

reține următoarele:

1.1. Referitor la cadrul

procesual

Chiar dacă la data emiterii

adreselor prin care și-au exprimat refuzul de a deconta sumele reprezentând subvenționarea

primelor de asigurare către societatea de asigurare intimată, recurentele A.P.I.A.-

Centrul Județean Constanța și A.P.I.A.- Centrul Județean Tulcea nu aveau personalitate

juridică, ele aveau capacitate de drept administrativ în virtutea prerogativelor

ce le fuseseră conferite prin art. 5 din H.G. nr. 74/2003, modificat prin H.G.

nr. 807/2005 și, prin urmare, puteau sta în judecată în calitate de pârâte, având

capacitate procesuală pasivă.

Cât privește calitatea

procesuală a A.P.I.A. – Centrul Județean Constanța, contestată de această parte

prin prisma emitentului adresei din 23 aprilie 2007, care este recurenta A.P.I.A.,

nici această excepție nu poate fi primită, pentru că, așa cum s-a arătat în analiza

excepției precedente, refuzul soluționării cererii intimatei-reclamante s-a exprimat

și de către A.P.I.A.- Centrul Județean Constanța (la data respectivă, sucursală).

Prin adresa nr. 648 din

4 mai 2007, această din urmă recurentă a înaintat intimatei adresa în discuție,

din 23 aprilie 2007, emisă de A.P.I.A., indicând, totodată, că se situează pe aceeași

poziție „în condițiile în care plata a fost efectuată ulterior datei încheierii

poliței de asigurare și în tranșe, așa cum a fost solicitat prin adresa noastră

din 12 aprilie 2007”.

Este real că în dispozitivul

sentinței atacate s-a menționat că emitentul adresei din 23 aprilie 2007 este „A.P.I.A.-

sucursala Constanța” dar aceasta este o simplă eroare materială ce se poate îndrepta

în condițiile art. 281 C. proc. civ., fără consecințe în planul soluției adoptate

de instanța de recurs, în contextul în care toate cele trei autoare ale refuzului

au fost parte în proces.

Pe de altă parte, Înalta

Curte mai remarcă și caracterul pur formal al criticilor circumscrise acestui motiv

de recurs, în condițiile în care în cauza de față se invocă un refuz nejustificat

de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept legitim, act administrativ asimilat

potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ipoteză în care nu se mai pune

problema anulării unor acte administrative (tipice), ci, corelativ constatării refuzului,

autoritatea publică este obligată direct să rezolve cererea respectivă, în modalitatea

specifică speței.

1.2. Referitor la procedura

prealabilă

La acest punct, recurentele

repun în discuție aspecte care au fost irevocabil tranșate în primul ciclu procesual

prin Decizia nr. 3280 din 12 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și fiscal.

Prin această decizie,

instanța de recurs a casat cu trimitere spre rejudecare hotărârea primei instanțe,

reținând cu titlu de problemă de drept dezlegată, conform art. 315 alin. (1) C.

proc. civ. că „reclamanta-recurentă a respectat condițiile de fond și de formă ale

acțiunii în contencios administrativ, prevăzute de art. 1, art. 2 alin. (1)

lit. i), art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, obiectul cererii

sale constituindu-l refuzul autorităților administrative pârâte de rezolvare a unei

cereri privitoare la un drept prevăzut de lege”. De asemenea, din considerentele

aceleiași decizii rezultă că trimiterea spre rejudecare se face „în vederea soluționării

fondului acțiunii”.

Drept urmare, reiterarea

unor presupuse neregularități procedurale legate de învestirea instanței de judecată

în această etapă a litigiului este vădit nefondată.

1.3. Referitor la fondul

pricinii

Prima instanță a sesizat

corect că interpretarea pe care pârâtele au dat-o dispozițiilor art. 3 alin. (2)

din H.G. nr. 74/2003 a fost trunchiată , ruptă de cadrul normativ aplicabil speței.

Acest text, în forma în vigoare la data exprimării refuzului, avea următorul conținut:

„La încheierea contractului

cu societățile de asigurare și asigurare-reasigurare agreate, producătorii agricoli

vor achita 50% din valoarea primelor de asigurare pentru culturile și speciile de

animale, păsări, familii de albine și pești pentru care se subvenționează primele

de asigurare și vor prezenta o adeverință de la primărie, din care să rezulte îndeplinirea

obligațiilor prevăzute de art. 19 lit. a) și b) din Legea nr. 381/2002, cu modificările

ulterioare”.

În mod evident, prevederea

citată, care este cuprinsă într-o hotărâre de guvern ce are ca sferă de reglementare,

potrivit titlului său, „stabilirea nivelului subvenționării primelor de asigurare

acordate producătorilor agricoli” nu poate fi interpretată într-un sens care să

contravină dispozițiilor de principiu cuprinse în art. 5 alin. (2) din Legea

nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură

(citat la pct. 1.2 din decizie) ori termenelor instituite prin Normele metodologice

de aplicare a acestei legi, aprobate prin Ordinul nr. 419/2002 al M.A.A.P. (reprodus

de asemenea la pct. 1.2 din această decizie).

Contrar susținerilor recurentelor,

Înalta Curte reține că procedeul de interpretare sistematică și teleologică a unei

dispoziții normative nu echivalează cu invocarea neprocedurală a unei excepții de

nelegalitate.

De altfel, în speță, nu

s-a pus problema soluționării cauzei fără a ține seama de dispozițiile art. 3

alin. (2) din H.G. nr. 74/2003, cum par a pretinde recurentele, ci, dimpotrivă,

de a aplica acest text într-un sens convergent cu contextul normativ în care a fost

adoptat.

În fine, după cum judicios

a remarcat intimata prin concluziile scrise, a pretinde asiguratului să plătească

50% din prima de asigurare la data încheierii contractului de asigurare, este posibil,

din punct de vedere tehnic, numai în situațiile în care plata se face în numerar.

Or, dat fiind cuantumul mare al primelor de asigurare (de exemplu polița din 20

aprilie 2006 – 151.600,86 RON; din 12 mai 2006 – 35.539,72 RON), în general, producătorii

agricoli au achitat cota aferentă prin virament bancar, plata fiind evidențiată

cu un decalaj de câteva zile.

Sintetizând, Înalta Curte

reține că prima instanță a stabilit în mod legal că refuzul acordării subvențiilor

în cotă de 50% din contravaloarea primelor de asigurare este nejustificat, în condițiile

în care în cazul tuturor polițelor menționate în acțiunea judiciară, producătorii

agricoli au făcut plata până la data de 31 mai 2006.

adoptate

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, se vor respinge recursurile de față ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de M.A.D.R.-A.P.I.A.,

A.P.I.A.- sucursala Tulcea și A.P.I.A. – sucursala Constanța împotriva sentinței

nr. 5214 din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 februarie

2012.