ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5439/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamanții T.A. și T.E. au solicitat, în contradictoriu cu A.N.A.F. - D.G.F.P. Cluj, anularea deciziilor de soluționare a contestației din 23 noiembrie 2010 și din 23 noiembrie 2010, precum și anularea deciziilor de impunere din 27 iulie 2010 și a raportului de inspecție fiscală din 21 iulie 2010, întocmite de D.G.F.P. Cluj. În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că actele de inspecție fiscală au fost întocmite cu nerespectarea normelor fiscale, după cum urmează: Potrivit art. 31 și art. 99 C. proc.

fisc., inspecția se efectuează de către organul fiscal competent material și teritorial, în raport cu criteriul domiciliului fiscal al contribuabilului, opinându-se că în speță competența revenea A.F.P. Cluj. S-a mai precizat că, potrivit art. 104 alin. (1) C. proc. fisc., durata maximă a inspecției este de 3 luni, în speță nefiind respectată, iar sancțiunea depășirii duratei legale a inspecției este în mod evident nulitatea raportului de inspecție fiscală. S-a mai invocat prevederea art. 98 alin. (3) C. proc.

fisc., potrivit căreia inspecția se efectuează asupra creanțelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligația depunerii declarațiilor, în cazul de față, pentru o inspecție efectuată în anul 2010 acești ani fiind 2007, 2008 și 2009. Or, au arătat reclamanții, așa cum rezultă din conținutul raportului de inspecție, perioada pentru care s-a efectuat inspecția este 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009. Au opinat reclamanții că, raportat la starea de fapt și conținutul documentelor întocmite de organele fiscale, ar trebui reținute următoarele: prevederile art. 98 alin. (3) C. proc. fisc. au fost încălcate, inspecția fiind nelegală pentru anii 2005 - 2006, inspectorii neprobând existența vreuneia din situațiile prevăzute de norme pentru a justifica o eventuală extindere a perioadei inspecției, sancțiunea efectuării inspecției pentru o altă perioadă fiind nulitatea raportului.

S-a mai susținut că potrivit art. 43 din același act normativ, orice act administrativ trebuie motivat, raportul de inspecție fiind întocmit cu încălcarea acestei prevederi. Astfel, organul de inspecție nu a motivat sub nici o formă alegația potrivit căreia reclamanții ar desfășura activități economice și care este temeiul avut în vedere, această deficiență fiind rezultatul faptului că organul fiscal în speță a aplicat dispozițiile codului fiscal de la 01 ianuarie 2010, unor situații din 2008, nesocotind principiul constituțional al nerectroactivității legii. Aceste argumente deși menționate în contestație nu au fost analizate de organul fiscal. Au mai arătat reclamanții că potrivit art. 9 și art. 42 alin. (2) lit. c) C. proc.

fisc., înainte de luarea unei decizii este necesară ascultarea contribuabilului și apoi înscrierea mențiunilor privind audierea, or, în cauză, nu s-a procedat ca atare la ascultare și nici nu au fost făcute mențiuni. Cu privire la deficiențele de fond, reclamanții au arătat că dispozițiile ce trebuiau avute în vedere în perioada preaderării erau cele ale art. 127 C. fisc., potrivit cărora activitatea economică reprezintă exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în sensul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

Totuși, au susținut reclamanții, toate vânzările de locuințe sau terenuri proprietate personală efectuate de persoane fizice, în perioada 2004 - 2006, au fost excluse din rândul activităților economice menționate de art. 127 alin. (2) C. fisc., concluzia fiind aceea că persoanele fizice care au efectuat asemenea livrări de bunuri, în perioada 2004 - 2006, nu aveau calitatea de persoane impozabile și nici obligația de a se înregistra ca plătitori de TVA. Totodată, regulile destinate determinării persoanelor impozabile din legislația națională nu au cunoscut modificări semnificative în perioada 2007 - 2009 ulterioară aderării la uniune, de la 01 ianuarie 2010 legislația națională în materie de TVA dobândind noi valențe în sensul că forma actuală a art. 127 C. fisc.

și a normelor metodologice corespondente permite oricărui contribuabil să cunoască și să înțeleagă, în cea mai mare parte, condițiile în care legea consideră că există activitatea economică cu obligații consecutive de înregistrare ca plătitor TVA și colectare TVA pentru tranzacții. Au mai susținut reclamanții că toate inspecțiile fiscale în materie de TVA aferente tranzacțiilor au fost demarate după data de 01 ianuarie 2010, deci după publicarea normelor fiscale imperative, inspectorii având însă tendința de a aplica aceste reguli, așa cum se întâmplă și în speță, unor situații juridice din perioada 2005 - 2009. Mai arată reclamanții că în perioada 2007 - 2009 legislația în materie de TVA nu respectă principiul securității juridice, textul art. 127 C. fisc.

nefiind cert, previzibil, consecințele unei atare stări de lucruri fiind subliniate de Curtea de Justiție Europeană prin hotărârea pronunțată la 11 decembrie 2007. În privința normelor metodologice, reclamanții au arătat că este interzis ca taxele și impozitele să fie reglementate prin acte normative care nu emană de la parlament, astfel că temeiul obligației de plată a TVA nu îl poate reprezenta pct. 3 alin. (1) și (5) din norme, deoarece aceste texte adaugă nepermis la textul art. 127 alin. (2) C. fisc., extinzând fără temei, dincolo de intenția legiuitorului, domeniul activității generatoare de obligația de plată de TVA. S-a opinat că în acest fel au fost încălcate dispozițiile art. 1 teza a II-a și ale art. 5 C. fisc., precum și art. 139 din Constituție, ce statuează că impozitele, taxele și orice alte venituri se stabilesc numai prin lege.

Cu privire la reținerile cotei TVA, reclamanții au arătat că acestea sunt greșite, deoarece nu aveau calitatea de persoană impozabilă, contractele nu prevedeau TVA, organului fiscal având obligația de a lua în considerare prețul, fiind inclusiv TVA, nu să majoreze prețul tranzacției, iar în condițiile în care erau îndeplinite cerințele pentru aplicarea TVA, cota era de 5%. Faptul generator a intervenit la data la care au fost îndeplinite formalitățile pentru transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, adică anul 2009 și nu data la care a fost formulată declarația notarială. Pârâta D.G.F.P. Cluj a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, în considerarea faptului că normele procedurale fiscale menționează expres că numai lipsa anumitor elemente ale actului administrativ fiscal atrage nulitatea.

Prin urmare, în speță sunt aplicabile dispozițiile de drept comun, care stipulează că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule dacă prin acestea s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anulare, or, reclamanții nu au făcut dovada vreunei vătămări. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 637/2011 din 02 noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cererea formulată de reclamanți a fost respinsă.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în urma controlului ce a avut ca obiectiv modul de declarare, determinare și virare TVA aferent activităților desfășurate, organele de control fiscal au reținut că, începând din ianuarie 2007, reclamanții au efectuat tranzacții imobiliare ce au depășit plafonul de scutire TVA și respectiv au desfășurat activități economice cu caracter de continuitate - constând în vânzarea de apartamente - pentru care aveau obligația de a solicita înregistrarea ca plătitor de TVA, de a colecta și vira TVA. Față de cele reținute, în considerarea că valorificarea repetată a unui număr de 112 apartamente este o activitate continuă și reprezintă o operațiune impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, în conformitate cu dispozițiile fiscale, s-au stabilit în sarcina reclamanților obligații fiscale de plătit și majorări aferente, sens în care au fost emise acte de impunere.

Plecând de la cele relevate de părți, prima instanță a apreciat că aspectele ce trebuiesc lămurite sunt: dacă reclamanții se pot circumscrie sferei persoanelor impozabile, respectiv dacă operațiunile desfășurate sunt supuse taxei pe valoarea adăugată. A mai reținut prima instanță că actele dosarului relevă că începând cu anul 2007 reclamanții au procedat la înstrăinarea unor imobile, mai exact au încheiat un număr mare de tranzacții, situație în care nu se poate contesta caracterul repetat, de continuitate, al activității. A apreciat judecătorul fondului că nu pot fi primite susținerile reclamanților în sensul că vânzarea nu intra în categoria activităților economice în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, deoarece numărul mare de tranzacții într-o perioadă îndelungată de desfășurare nu se relevă a fi activități în chip accidental, ci se relevă a fi desfășurate în mod continuu, într-un scop de profit.

S-a făcut referire la jurisprudența Curții de Justiție Europene - cauzele conexate C-180/10 și C-181/10, hotărârea din 15 septembrie 2011, prin care s-a statuat că dacă persoana ia măsuri active prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător, de un comerciant sau prestator de servicii, această persoană trebuie considerată că exercită o activitate economică. Prima instanță a conchis că în condițiile în care reclamanții au utilizat mijloace similare celor adoptate de comercianți - prin tranzacții continue de vânzare - aceștia exercită activitate economică și, ca atare, activitatea este supusă taxei. Față de susținerile reclamanților, în sensul că operațiunile desfășurate nu intră în sfera de aplicare a taxei, judecătorul fondului a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de C. fisc.

în acest sens reținând că aceștia au realizat activitate economică în sensul normelor fiscale și a celor statuate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv că au și calitatea de persoane impozabile, așa cum aceasta rezultă din dispozițiile art. 153 din Legea nr. 571/2007, efectuând tranzacții ce au depășit plafonul cerut de normele fiscale, astfel că aveau obligația să solicite înregistrarea ca plătitori de TVA potrivit art. 152 alin. (3). Relativ la critica privind greșita determinare a TVA, judecătorul fondului a apreciat că probele administrate nu au relevat o atare situație, în condițiile în care reclamanții au și renunțat, de altfel, la expertiza încuviințată în cauză.

Cât privește calculul majorărilor, s-a reținut că acestea sunt datorate și calculate în conformitate cu dispozițiile art. 119 și art. 120 C. fisc., susținerea în sensul că acestea ar fi fost greșit calculate nefiind probată. S-a constatat neîntemeiată și critica relativă la competență, întrucât o atare activitate este atributul compartimentelor din cadrul direcției, apreciindu-se că nici celelalte susțineri nu pot fi primite, întrucât posibilitatea reclamanților de a fi ascultați și a se apăra a fost asigurată prin demersul inițiat în fața instanței, iar necunoașterea legii nu poate constitui motiv de exonerare a obligației.

Totodată, contrar susținerilor reclamanților, in materie fiscala termenul nu este cel comun de trei ani, ci este de cinci ani, legea fiscală prevăzând atât obligativitatea înregistrării în condițiile depășirii plafonului ca persoana impozabilă, cât și obligația plății taxei pe valoarea adăugată pentru livrări/vânzări prin mijloace similare celor adoptate de comercianți. 3. Recursul reclamanților Reclamanții au atacat cu recurs sentința menționată, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii, pentru motive pe care le-au încadrat în prevederile art. 304 1 C. proc. civ. În esență, din motivarea căii de atac pot fi decelate două categorii de critici: 3.1. Instanța a respins nejustificat motivele privind nulitatea actelor administrative fiscale, fără să analizeze aspectele procedurale invocate: depășirea duratei inspecției fiscale și nemotivarea raportului de inspecție fiscală.

3.2. Dezlegarea fondului cauzei este rezultatul interpretării greșite a stării de fapt fiscale și a nepronunțării asupra unora dintre motivele supuse analizei. În acest sens recurenții-reclamanți au arătat și argumentat în detaliu că instanța a stabilit calitatea de persoane impozabile și natura economică a operațiunilor de înstrăinare a imobilelor prin aplicarea greșită a prevederilor art. 127 alin. (2) C. fisc., fără a se ține seama de evoluția în timp a reglementării, de caracterul imprevizibil al normelor fiscale și de modul nepermis în care Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, adaugă la textul art. 127 alin. (2) C. fisc., extinzând fără temei intenția legiuitorului, precum și de atitudinea ezitantă a autorităților fiscale, toate acestea constituind încălcări ale principiului securității juridice și ale principiului certitudinii impunerii.

Un alt aspect asupra căruia recurenții-reclamanți susțin că instanța nu s-a pronunțat este acela al modalității de calcul al taxei pe valoarea adăugată, în sensul că inspectorii fiscali au considerat că TVA este inclusă în prețul de vânzare, cu consecința calculului TVA și asupra sumei reprezentând impozitul pe înstrăinarea imobilelor. De asemenea, recurenții-reclamanți au arătat că instanța nu s-a pronunțat asupra deductibilității TVA aferente cheltuielilor pe care le-au făcut pentru construirea apartamentelor în discuție și pentru care nu aveau obligația să dețină documente fiscale.

4. Procedura derulată în recurs și apărările intimatei Printr-o cerere transmisă prin poștă la data de 23 noiembrie 2012, recurenții-reclamanți au solicitat suspendarea judecării cauzei până la pronunțarea unei hotărâri preliminare în cauzele conexe nr. C-249/12 și C-250/12, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, arătând că interpretarea ce va fi dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene este decisivă în privința modului de calcul al TVA, penalităților și majorărilor de întârziere. Intimata-pârâtă D.G.F.P. Cluj a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, pe de parte, respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei, și, pe de altă parte, respingerea recursului, formulând apărări pentru fiecare dintre motivele de recurs și făcând referire la hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 15 septembrie 2011 în cauzele conexe C-180/10 și C-181/10.

Cererea de suspendare a judecării cauzei a fost respinsă prin încheierea din data de 14 decembrie 2012, Înalta Curte reținând, în esență, că în cazul de față, autoritatea fiscală a calculat TVA prin aplicarea procedeului sutei mărite (TVA inclusă în suma plătită de cumpărător), metoda de calcul cea mai favorabilă pentru vânzători, astfel că hotărârea preliminară ce urmează a fi pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este determinantă în litigiul dedus judecății. II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenții-reclamanți și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenții-reclamanți au supus controlului exercitat de instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc.

fisc., deciziile nr. 280 și 281 din 23 noiembrie 2010, prin care au fost soluționate contestațiile administrative împotriva deciziilor de impunere din 27 iulie 2010, emise de D.G.F.P.

Cluj în baza raportului de inspecție fiscală din 21 iulie 2010. Prin actele administrative fiscale supuse judecății, în sarcina fiecăruia dintre recurenții-reclamanți au fost stabilite debite în sumă de 721.901 RON, reprezentând TVA și 385.125 RON, reprezentând majorări de întârziere, reținându-se că în perioada 23 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2009, recurenții-reclamanți au efectuat mai multe operațiuni constând în vânzări de apartamente, pe care autoritatea fiscală le-a considerat că intrând în sfera de aplicare a TVA, în temeiul art. 127 alin. (2) C. fisc., după cum urmează: - în anul fiscal 2007, două apartamente, pentru care părțile au obținut 113.216 + 147.012 RON; - în anul fiscal 2008, 81 apartamente, pentru care părțile au obținut în sumă totală de 7.127.959 RON; - în anul fiscal 2009, 29 apartamente, pentru care părțile au obținut suma totală de 1.852.159 RON.

Autoritatea fiscală a constatat că tranzacțiile având ca obiect apartamentele considerate construcții noi reprezintă activitate economică, desfășurată cu caracter de continuitate, în scopul obținerii de venituri, încadrându-se în prevederile art. 127 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare. Livrările de construcții noi sunt operațiuni impozabile, pentru care nu se aplică scutirea prevăzută la art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003. În raport cu această bază factuală, sentința Curții de Apel reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente și stabilirea adecvată a situației de fapt fiscale.

Analizând punctual criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele: Cu privire la respectarea normelor de procedură fiscală Recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că instanța de fond a înlăturat nejustificat ori nu s-a pronunțat asupra motivelor de nulitate procedurală a actelor administrativ-fiscale, indicând, în recurs, două aspecte: depășirea duratei legale de 3 luni a inspecției fiscale, prevăzute în art. 104 C. proc. fisc. și nemotivarea în fapt și în drept a raportului de inspecție fiscală, conform art. 43 C. proc. fisc. Este adevărat că prima instanță a înlăturat aspectele de nulitate cu o motivare extrem de sumară, dar această împrejurare nu atrage de drept reformarea sentinței pentru că instanța de control judiciar poate păstra o soluție corectă, completând sau substituind motivarea.

În acest sens, este de menționat, pe de o parte, că motivele privind nemotivarea raportului de inspecție fiscală și depășirea duratei inspecției fiscale au fost enunțate explicit doar prin cererea de chemare în judecată, nefiind invocate, în prealabil, în contestația administrativă, conform art. 205-206 C. proc. fisc. Pe de altă parte, verificând regularitatea procedurii, Înalta Curte constată că raportul de inspecție fiscală descrie pe larg situația de fapt fiscală și încadrarea ei juridică, îndeplinind cerințele prevăzute în art. 109 alin. (1) C. proc. fisc.

În ceea ce privește durata inspecției fiscale, din înscrisurile dosarului de fond rezultă că, după emiterea avizului de inspecție fiscală din 25 noiembrie 2009, comunicat recurentului-reclamant la data de 09 decembrie 2009, s-a constatat că tranzacțiile au fost încheiate în cotă parte de 50% cu soția sa, T.E., către care s-a emis avizul din 20 aprilie 2010, comunicat, cu confirmare de primire, la 14 mai 2010, iar inspecția fiscală a fost finalizată la 27 iulie 2010. Prin urmare, în speță nu se poate reține o încălcare a art. 104 C. proc. fisc., prin care să se fi produs o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actelor administrativ-fiscale. Majorările de întârziere curg și se calculează pentru întreaga perioadă cuprinsă între scadența obligației și stingerea acesteia, aceste date având caracter determinant, iar nu durata inspecției fiscale.

Cu privire la aspectele de drept fiscal material Curtea de Apel Timișoara, a respins acțiunea, reținând corect aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) C. fisc., așa cum au fost interpretate prin pct. 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, unde, referitor la noțiunea de persoană impozabilă, se precizează că „obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc.”.

Este real că actele normative indicate au suferit mai multe modificări și completări în perioada de referință, dar acestea nu duc la concluzia propusă de recurenți. Astfel, conform art. 127 - Persoane impozabile și activitatea economică (forma în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2007) din C. fisc.: (1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități. (2) În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora.

De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate. Prin O.U.G. nr. 109/2009, publicată în M. Of. nr. 689/13.10.2009, a fost introdus alin. (2 1 ), cu următorul conținut: „Situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme.” Normele metodologice (H.G. nr. 44/2004, forma în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2007), prevedeau că: 3. (1) În sensul art. 127 alin. (2) C. fisc., obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc.

Transferul bunurilor sau serviciilor achiziționate în scop personal de persoanele fizice în patrimoniul comercial în scopul utilizării pentru desfășurarea de activități economice, nu este o operațiune asimilată unei livrări de bunuri/prestări de servicii, efectuate cu plată, iar persoana fizică nu poate deduce taxa aferentă bunurilor/serviciilor respective prin aplicarea procedurii de ajustare prevăzută la art. 148 și 149 C. fisc. Conform art. 141 - Scutiri pentru operațiuni din interiorul țării (2) Următoarele operațiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă: f) livrarea de către orice persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită, precum și a oricărui alt teren.

Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil, dacă este efectuată de o persoană impozabilă care și-a exercitat ori ar fi avut dreptul să-și exercite dreptul de deducere total sau parțial a taxei pentru achiziția, transformarea sau construirea unui astfel de imobil.

În sensul prezentului articol, se definesc următoarele: 1. teren construibil reprezintă orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcții, conform legislației în vigoare; 2. construcție înseamnă orice structură fixată în sau pe pământ; 3. livrarea unei construcții noi sau a unei părți din aceasta înseamnă livrarea efectuată cel târziu până la data de 31 decembrie a anului următor anului primei ocupări ori utilizări a construcției sau a unei părți a acesteia, după caz, în urma transformării; 4. o construcție nouă cuprinde și orice construcție transformată astfel încât structura, natura ori destinația sa au fost modificate sau, în absența acestor modificări, dacă costul transformărilor, exclusiv taxa, se ridică la minimum 50% din valoarea de piață a construcției, exclusiv valoarea terenului, ulterior transformării.

Partea introductivă a art. 141 alin. (2) lit. f), a fost modificată prin O.U.G. nr. 106 din 04 octombrie 2007, publicată în M. Of. nr. 703/18.10.2007, în vigoare de la 01 ianuarie 2008, căpătând următorul cuprins: „f) livrarea de către orice persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită, precum și a oricărui alt teren. Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil. În sensul prezentului articol, se definesc următoarele:”. Textul a fost din nou modificat prin O.U.G. nr. 109/2009, publicată în M. Of. nr. 689/13.10.2009 , astfel: „f) livrarea de construcții/părți de construcții și a terenurilor pe care sunt construite, precum și a oricăror altor terenuri.

Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea de construcții noi, de părți de construcții noi sau de terenuri construibile (...).” Definirea noțiunii de persoană impozabilă, cuprinsă în art. 127 C. fisc., transpune și corespunde definiției și scopului acestei categorii cuprinse în art. 9 și 12 din Directiva 112/2008 a C.E. Raportat la numărul de tranzacții imobiliare efectuate de recurenții-reclamanți în mod corect s-a apreciat că exploatarea bunurilor corporale s-a efectuat în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, pentru că numărul mare de tranzacții efectuate într-o perioadă de 3 ani fiscali nu poate constitui o simplă exercitare a dreptului de proprietate de către titular și nu se poate circumscrie cadrului administrării patrimoniului privat al acestei persoane.

Recurenții-reclamanți au luat măsuri active de comercializare a terenului și construcțiilor, prin mijloace similare unui prestator de servicii sau comerciant, astfel că activitatea pe care a desfășurat-o a fost calificată în mod corect ca activitate economică. În jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, exemplificată prin Hotărârea din 15 septembrie 2011, pronunțată în cauzele conexe C-180/10 și C-181/10, s-a reținut că o persoană nu trebuie considerată persoană impozabilă în scopuri de TVA, dacă vânzările pe care le-a efectuat se înscriu în cadrul administrării patrimoniului privat al acestei persoane, însă mobilizarea unor mijloace similare celor utilizate de către un producător, comerciant sau prestator de servicii, face ca activitatea realizată să devină o activitate economică în scopul realizării de profit pe o bază continuă.

Or, edificarea a peste 100 de apartamente urmată de vânzarea acestora, nu poate fi asimilată administrării patrimoniului privat, ci activității de prestare de servicii urmată de comercializare, astfel că persoana respectivă dobândește calitatea de persoană impozabilă în scopuri de TVA. În ceea ce privește modul de calcul al TVA datorate și al debitelor accesorii acesteia, instanța de control judiciar constată că sentința nu este susceptibilă de critici,pe de o parte, pentru că, deși au enunțat acest motiv, calificând generic modul de calcul ca fiind „deficitar”, recurenții-reclamanți nu au explicat în ce constă nelegalitatea decurgând strict din modul de calcul, menționând doar o eventuală suprapunere a TVA cu impozitul plătit pentru înstrăinările de imobile.

Pe de altă parte, în economia cauzei, nu este lipsită de semnificație procesuală împrejurarea că, deși prin încheierea din data de 04 mai 2011 a fost încuviințată o expertiză în specialitatea fiscală, având printre obiective și determinarea obligațiilor fiscale, penalităților și majorărilor, cu luarea în considerare a argumentelor aduse de părți, ulterior, printr-o cerere depusă la dosar la data de 17 octombrie 2011, reclamanții au solicitat să se ia act că nu mai susțin cererea de probațiune, nefiind în posesia unor documente fiscale/contabile care să fie avute în vedere de expert, și au invocat, în acest sens, principiul disponibilității, care îi îndreptățește să fixeze limitele cererii de chemare în judecată și să renunțe la a susține cererile de probe.

2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de suspendare a judecării recursului. Respinge recursul formulat de T.A. și T.E. împotriva sentinței civile nr. 637/2011 din 02 noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 decembrie 2012.