ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5439/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5439/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamanții T.A. și T.E. au solicitat, în contradictoriu

cu A.N.A.F. - D.G.F.P. Cluj, anularea deciziilor de soluționare a contestației

din 23 noiembrie 2010 și din 23 noiembrie 2010, precum și anularea deciziilor de

impunere din 27 iulie 2010 și a raportului de inspecție fiscală din 21 iulie 2010,

întocmite de D.G.F.P. Cluj.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au susținut că actele de inspecție fiscală au fost întocmite cu nerespectarea

normelor fiscale, după cum urmează:

Potrivit art. 31 și

art. 99 C. proc. fisc., inspecția se efectuează de către organul fiscal competent

material și teritorial, în raport cu criteriul domiciliului fiscal al contribuabilului,

opinându-se că în speță competența revenea A.F.P. Cluj.

S-a mai precizat că, potrivit

art. 104 alin. (1) C. proc. fisc., durata maximă a inspecției este de 3 luni, în

speță nefiind respectată, iar sancțiunea depășirii duratei legale a inspecției este

în mod evident nulitatea raportului de inspecție fiscală.

S-a mai invocat prevederea

art. 98 alin. (3) C. proc. fisc., potrivit căreia inspecția se efectuează asupra

creanțelor născute în ultimii 3 ani fiscali pentru care există obligația depunerii

declarațiilor, în cazul de față, pentru o inspecție efectuată în anul 2010 acești

ani fiind 2007, 2008 și 2009. Or, au arătat reclamanții, așa cum rezultă din conținutul

raportului de inspecție, perioada pentru care s-a efectuat inspecția este 01

ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009.

Au opinat reclamanții

că, raportat la starea de fapt și conținutul documentelor întocmite de organele

fiscale, ar trebui reținute următoarele: prevederile art. 98 alin. (3) C. proc.

fisc. au fost încălcate, inspecția fiind nelegală pentru anii 2005 - 2006, inspectorii

neprobând existența vreuneia din situațiile prevăzute de norme pentru a justifica

o eventuală extindere a perioadei inspecției, sancțiunea efectuării inspecției pentru

o altă perioadă fiind nulitatea raportului.

S-a mai susținut că potrivit

art. 43 din același act normativ, orice act administrativ trebuie motivat, raportul

de inspecție fiind întocmit cu încălcarea acestei prevederi. Astfel, organul de

inspecție nu a motivat sub nici o formă alegația potrivit căreia reclamanții ar

desfășura activități economice și care este temeiul avut în vedere, această deficiență

fiind rezultatul faptului că organul fiscal în speță a aplicat dispozițiile codului

fiscal de la 01 ianuarie 2010, unor situații din 2008, nesocotind principiul constituțional

al nerectroactivității legii. Aceste argumente deși menționate în contestație nu

au fost analizate de organul fiscal.

Au mai arătat reclamanții

că potrivit art. 9 și art. 42 alin. (2) lit. c) C. proc. fisc., înainte de luarea

unei decizii este necesară ascultarea contribuabilului și apoi înscrierea mențiunilor

privind audierea, or, în cauză, nu s-a procedat ca atare la ascultare și nici nu

au fost făcute mențiuni.

Cu privire la deficiențele

de fond, reclamanții au arătat că dispozițiile ce trebuiau avute în vedere în perioada

preaderării erau cele ale art. 127 C. fisc., potrivit cărora activitatea economică

reprezintă exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în sensul obținerii de

venituri cu caracter de continuitate.

Totuși, au susținut reclamanții,

toate vânzările de locuințe sau terenuri proprietate personală efectuate de persoane

fizice, în perioada 2004 - 2006, au fost excluse din rândul activităților economice

menționate de art. 127 alin. (2) C. fisc., concluzia fiind aceea că persoanele fizice

care au efectuat asemenea livrări de bunuri, în perioada 2004 - 2006, nu aveau calitatea

de persoane impozabile și nici obligația de a se înregistra ca plătitori de TVA.

Totodată, regulile destinate

determinării persoanelor impozabile din legislația națională nu au cunoscut modificări

semnificative în perioada 2007 - 2009 ulterioară aderării la uniune, de la 01

ianuarie 2010 legislația națională în materie de TVA dobândind noi valențe în sensul

că forma actuală a art. 127 C. fisc. și a normelor metodologice corespondente permite

oricărui contribuabil să cunoască și să înțeleagă, în cea mai mare parte, condițiile

în care legea consideră că există activitatea economică cu obligații consecutive

de înregistrare ca plătitor TVA și colectare TVA pentru tranzacții.

Au mai susținut reclamanții

că toate inspecțiile fiscale în materie de TVA aferente tranzacțiilor au fost demarate

după data de 01 ianuarie 2010, deci după publicarea normelor fiscale imperative,

inspectorii având însă tendința de a aplica aceste reguli, așa cum se întâmplă și

în speță, unor situații juridice din perioada 2005 - 2009.

Mai arată reclamanții

că în perioada 2007 - 2009 legislația în materie de TVA nu respectă principiul securității

juridice, textul art. 127 C. fisc. nefiind cert, previzibil, consecințele unei atare

stări de lucruri fiind subliniate de Curtea de Justiție Europeană prin hotărârea

pronunțată la 11 decembrie 2007.

În privința normelor metodologice,

reclamanții au arătat că este interzis ca taxele și impozitele să fie reglementate

prin acte normative care nu emană de la parlament, astfel că temeiul obligației

de plată a TVA nu îl poate reprezenta pct. 3 alin. (1) și (5) din norme, deoarece

aceste texte adaugă nepermis la textul art. 127 alin. (2) C. fisc., extinzând fără

temei, dincolo de intenția legiuitorului, domeniul activității generatoare de obligația

de plată de TVA. S-a opinat că în acest fel au fost încălcate dispozițiile art.

1 teza a II-a și ale art. 5 C. fisc., precum și art. 139 din Constituție, ce statuează

că impozitele, taxele și orice alte venituri se stabilesc numai prin lege.

Cu privire la reținerile

cotei TVA, reclamanții au arătat că acestea sunt greșite, deoarece nu aveau calitatea

de persoană impozabilă, contractele nu prevedeau TVA, organului fiscal având obligația

de a lua în considerare prețul, fiind inclusiv TVA, nu să majoreze prețul tranzacției,

iar în condițiile în care erau îndeplinite cerințele pentru aplicarea TVA, cota

era de 5%. Faptul generator a intervenit la data la care au fost îndeplinite formalitățile

pentru transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, adică anul

2009 și nu data la care a fost formulată declarația notarială.

Pârâta D.G.F.P. Cluj a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, în considerarea faptului

că normele procedurale fiscale menționează expres că numai lipsa anumitor elemente

ale actului administrativ fiscal atrage nulitatea. Prin urmare, în speță sunt aplicabile

dispozițiile de drept comun, care stipulează că actele îndeplinite cu neobservarea

formelor legale se vor declara nule dacă prin acestea s-a produs o vătămare ce nu

poate fi înlăturată decât prin anulare, or, reclamanții nu au făcut dovada vreunei

vătămări.

Prin sentința civilă nr.

637/2011 din 02 noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, cererea formulată de reclamanți a fost respinsă.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că în urma controlului ce a avut ca obiectiv

modul de declarare, determinare și virare TVA aferent activităților desfășurate,

organele de control fiscal au reținut că, începând din ianuarie 2007, reclamanții

au efectuat tranzacții imobiliare ce au depășit plafonul de scutire TVA și respectiv

au desfășurat activități economice cu caracter de continuitate - constând în vânzarea

de apartamente - pentru care aveau obligația de a solicita înregistrarea ca plătitor

de TVA, de a colecta și vira TVA. Față de cele reținute, în considerarea că valorificarea

repetată a unui număr de 112 apartamente este o activitate continuă și reprezintă

o operațiune impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, în conformitate

cu dispozițiile fiscale, s-au stabilit în sarcina reclamanților obligații fiscale

de plătit și majorări aferente, sens în care au fost emise acte de impunere.

Plecând de la cele relevate

de părți, prima instanță a apreciat că aspectele ce trebuiesc lămurite sunt: dacă

reclamanții se pot circumscrie sferei persoanelor impozabile, respectiv dacă operațiunile

desfășurate sunt supuse taxei pe valoarea adăugată.

A mai reținut prima instanță

că actele dosarului relevă că începând cu anul 2007 reclamanții au procedat la înstrăinarea

unor imobile, mai exact au încheiat un număr mare de tranzacții, situație în care

nu se poate contesta caracterul repetat, de continuitate, al activității.

A apreciat judecătorul

fondului că nu pot fi primite susținerile reclamanților în sensul că vânzarea nu

intra în categoria activităților economice în scopul obținerii de venituri cu caracter

de continuitate, deoarece numărul mare de tranzacții într-o perioadă îndelungată

de desfășurare nu se relevă a fi activități în chip accidental, ci se relevă a fi

desfășurate în mod continuu, într-un scop de profit.

S-a făcut referire la

jurisprudența Curții de Justiție Europene - cauzele conexate C-180/10 și C-181/10,

hotărârea din 15 septembrie 2011, prin care s-a statuat că dacă persoana ia măsuri

active prin utilizarea unor mijloace similare celor adoptate de un producător, de

un comerciant sau prestator de servicii, această persoană trebuie considerată că

exercită o activitate economică.

Prima instanță a conchis

că în condițiile în care reclamanții au utilizat mijloace similare celor adoptate

de comercianți - prin tranzacții continue de vânzare - aceștia exercită activitate

economică și, ca atare, activitatea este supusă taxei.

Față de susținerile reclamanților,

în sensul că operațiunile desfășurate nu intră în sfera de aplicare a taxei, judecătorul

fondului a constatat îndeplinite condițiile prevăzute de C. fisc. în acest sens

reținând că aceștia au realizat activitate economică în sensul normelor fiscale

și a celor statuate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv

că au și calitatea de persoane impozabile, așa cum aceasta rezultă din dispozițiile

art. 153 din Legea nr. 571/2007, efectuând tranzacții ce au depășit plafonul cerut

de normele fiscale, astfel că aveau obligația să solicite înregistrarea ca plătitori

de TVA potrivit art. 152 alin. (3).

Relativ la critica privind

greșita determinare a TVA, judecătorul fondului a apreciat că probele administrate

nu au relevat o atare situație, în condițiile în care reclamanții au și renunțat,

de altfel, la expertiza încuviințată în cauză.

Cât privește calculul

majorărilor, s-a reținut că acestea sunt datorate și calculate în conformitate cu

dispozițiile art. 119 și art. 120 C. fisc., susținerea în sensul că acestea ar fi

fost greșit calculate nefiind probată.

S-a constatat neîntemeiată

și critica relativă la competență, întrucât o atare activitate este atributul compartimentelor

din cadrul direcției, apreciindu-se că nici celelalte susțineri nu pot fi primite,

întrucât posibilitatea reclamanților de a fi ascultați și a se apăra a fost asigurată

prin demersul inițiat în fața instanței, iar necunoașterea legii nu poate constitui

motiv de exonerare a obligației.

Totodată, contrar susținerilor

reclamanților, in materie fiscala termenul nu este cel comun de trei ani, ci este

de cinci ani, legea fiscală prevăzând atât obligativitatea înregistrării în condițiile

depășirii plafonului ca persoana impozabilă, cât și obligația plății taxei pe valoarea

adăugată pentru livrări/vânzări prin mijloace similare celor adoptate de comercianți.

Reclamanții au atacat

cu recurs sentința menționată, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii,

pentru motive pe care le-au încadrat în prevederile art. 304

1

C.

proc. civ.

În esență, din motivarea

căii de atac pot fi decelate două categorii de critici:

3.1. Instanța a respins

nejustificat motivele privind nulitatea actelor administrative fiscale, fără să

analizeze aspectele procedurale invocate: depășirea duratei inspecției fiscale și

nemotivarea raportului de inspecție fiscală.

3.2. Dezlegarea fondului

cauzei este rezultatul interpretării greșite a stării de fapt fiscale și a nepronunțării

asupra unora dintre motivele supuse analizei.

În acest sens recurenții-reclamanți

au arătat și argumentat în detaliu că instanța a stabilit calitatea de persoane

impozabile și natura economică a operațiunilor de înstrăinare a imobilelor prin

aplicarea greșită a prevederilor art. 127 alin. (2) C. fisc., fără a se ține seama

de evoluția în timp a reglementării, de caracterul imprevizibil al normelor fiscale

și de modul nepermis în care Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004,

cu modificările și completările ulterioare, adaugă la textul art. 127 alin. (2)

C. fisc., extinzând fără temei intenția legiuitorului, precum și de atitudinea ezitantă

a autorităților fiscale, toate acestea constituind încălcări ale principiului securității

juridice și ale principiului certitudinii impunerii.

Un alt aspect asupra căruia

recurenții-reclamanți susțin că instanța nu s-a pronunțat este acela al modalității

de calcul al taxei pe valoarea adăugată, în sensul că inspectorii fiscali au considerat

că TVA este inclusă în prețul de vânzare, cu consecința calculului TVA și asupra

sumei reprezentând impozitul pe înstrăinarea imobilelor.

De asemenea, recurenții-reclamanți

au arătat că instanța nu s-a pronunțat asupra deductibilității TVA aferente cheltuielilor

pe care le-au făcut pentru construirea apartamentelor în discuție și pentru care

nu aveau obligația să dețină documente fiscale.

în recurs și apărările intimatei

Printr-o cerere transmisă

prin poștă la data de 23 noiembrie 2012, recurenții-reclamanți au solicitat suspendarea

judecării cauzei până la pronunțarea unei hotărâri preliminare în cauzele conexe

nr. C-249/12 și C-250/12, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene,

arătând că interpretarea ce va fi dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene

este decisivă în privința modului de calcul al TVA, penalităților și majorărilor

de întârziere.

Intimata-pârâtă D.G.F.P.

Cluj a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, pe de parte, respingerea cererii

de suspendare a judecării cauzei, și, pe de altă parte, respingerea recursului,

formulând apărări pentru fiecare dintre motivele de recurs și făcând referire la

hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene la data de 15 septembrie

2011 în cauzele conexe C-180/10 și C-181/10.

Cererea de suspendare

a judecării cauzei a fost respinsă prin încheierea din data de 14 decembrie 2012,

Înalta Curte reținând, în esență, că în cazul de față, autoritatea fiscală a calculat

TVA prin aplicarea procedeului sutei mărite (TVA inclusă în suma plătită de cumpărător),

metoda de calcul cea mai favorabilă pentru vânzători, astfel că hotărârea preliminară

ce urmează a fi pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este determinantă

în litigiul dedus judecății.

II.Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate de recurenții-reclamanți și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

de drept relevante

Recurenții-reclamanți

au supus controlului exercitat de instanța de contencios administrativ și fiscal,

pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., deciziile nr. 280 și

281 din 23 noiembrie 2010, prin care au fost soluționate contestațiile administrative

împotriva deciziilor de impunere din 27 iulie 2010, emise de D.G.F.P. Cluj în baza

raportului de inspecție fiscală din 21 iulie 2010.

Prin actele administrative

fiscale supuse judecății, în sarcina fiecăruia dintre recurenții-reclamanți au fost

stabilite debite în sumă de 721.901 RON, reprezentând TVA și 385.125 RON, reprezentând

majorări de întârziere, reținându-se că în perioada 23 ianuarie 2007 - 31

decembrie 2009, recurenții-reclamanți au efectuat mai multe operațiuni constând

în vânzări de apartamente, pe care autoritatea fiscală le-a considerat că intrând

în sfera de aplicare a TVA, în temeiul art. 127 alin. (2) C. fisc., după cum urmează:

- în anul fiscal 2007,

două apartamente, pentru care părțile au obținut 113.216 + 147.012 RON;

- în anul fiscal 2008,

81 apartamente, pentru care părțile au obținut în sumă totală de 7.127.959 RON;

- în anul fiscal 2009,

29 apartamente, pentru care părțile au obținut suma totală de 1.852.159 RON.

Autoritatea fiscală a

constatat că tranzacțiile având ca obiect apartamentele considerate construcții

noi reprezintă activitate economică, desfășurată cu caracter de continuitate, în

scopul obținerii de venituri, încadrându-se în prevederile art. 127 alin. (1) și

alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările

ulterioare. Livrările de construcții noi sunt operațiuni impozabile, pentru care

nu se aplică scutirea prevăzută la art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003.

În raport cu această bază

factuală, sentința Curții de Apel reflectă interpretarea și aplicarea corectă a

prevederilor legale pertinente și stabilirea adecvată a situației de fapt fiscale.

Analizând punctual criticile

formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la respectarea

normelor de procedură fiscală

Recurenții-reclamanți

au susținut, în esență, că instanța de fond a înlăturat nejustificat ori nu s-a

pronunțat asupra motivelor de nulitate procedurală a actelor administrativ-fiscale,

indicând, în recurs, două aspecte: depășirea duratei legale de 3 luni a inspecției

fiscale, prevăzute în art. 104 C. proc. fisc. și nemotivarea în fapt și în drept

a raportului de inspecție fiscală, conform art. 43 C. proc. fisc.

Este adevărat că prima

instanță a înlăturat aspectele de nulitate cu o motivare extrem de sumară, dar această

împrejurare nu atrage de drept reformarea sentinței pentru că instanța de control

judiciar poate păstra o soluție corectă, completând sau substituind motivarea.

În acest sens, este de

menționat, pe de o parte, că motivele privind nemotivarea raportului de inspecție

fiscală și depășirea duratei inspecției fiscale au fost enunțate explicit doar prin

cererea de chemare în judecată, nefiind invocate, în prealabil, în contestația administrativă,

conform art. 205-206 C. proc. fisc.

Pe de altă parte, verificând

regularitatea procedurii, Înalta Curte constată că raportul de inspecție fiscală

descrie pe larg situația de fapt fiscală și încadrarea ei juridică, îndeplinind

cerințele prevăzute în art. 109 alin. (1) C. proc. fisc.

În ceea ce privește durata

inspecției fiscale, din înscrisurile dosarului de fond rezultă că, după emiterea

avizului de inspecție fiscală din 25 noiembrie 2009, comunicat recurentului-reclamant

la data de 09 decembrie 2009, s-a constatat că tranzacțiile au fost încheiate în

cotă parte de 50% cu soția sa, T.E., către care s-a emis avizul din 20 aprilie 2010,

comunicat, cu confirmare de primire, la 14 mai 2010, iar inspecția fiscală a fost

finalizată la 27 iulie 2010.

Prin urmare, în speță

nu se poate reține o încălcare a art. 104 C. proc. fisc., prin care să se fi produs

o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actelor administrativ-fiscale.

Majorările de întârziere

curg și se calculează pentru întreaga perioadă cuprinsă între scadența obligației

și stingerea acesteia, aceste date având caracter determinant, iar nu durata inspecției

fiscale.

Cu privire la aspectele

de drept fiscal material

Curtea de Apel Timișoara,

a respins acțiunea, reținând corect aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor

art. 127 alin. (1) și (2) C. fisc.,

așa cum au fost interpretate prin

pct. 3 alin. (1) din Normele

metodologice de aplicare a Titlului VI din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.,

aprobate prin H.G. nr. 44/2004, unde, referitor la noțiunea de persoană impozabilă,

se precizează că „obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea

locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către

acestea pentru scopuri personale nu va fi considerată activitate economică, cu excepția

situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul

obținerii de venituri cu caracter de continuitate, în sensul art. 127 alin. (2)

C. fisc.”.

Este real că actele normative

indicate au suferit mai multe modificări și completări în perioada de referință,

dar acestea nu duc la concluzia propusă de recurenți.

Astfel, conform art. 127

- Persoane impozabile și activitatea economică (forma în vigoare începând cu data

de 01 ianuarie 2007) din C. fisc.:

(1) Este considerată persoană

impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent

de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar

fi scopul sau rezultatul acestei activități.

(2) În sensul prezentului

titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor comercianților

sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile

profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică

exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri

cu caracter de continuitate.

Prin

O.U.G. nr. 109/2009,

publicată în M. Of. nr. 689/13.10.2009,

a fost introdus alin. (2

1

), cu următorul conținut: „Situațiile în care

persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile

sunt explicitate prin norme.”

Normele metodologice (H.G.

nr. 44/2004, forma în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2007), prevedeau că:

127 alin. (2) C. fisc., obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea

locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către

acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu

excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată

în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127

alin. (2) C. fisc. Transferul bunurilor sau serviciilor achiziționate în scop personal

de persoanele fizice în patrimoniul comercial în scopul utilizării pentru desfășurarea

de activități economice, nu este o operațiune asimilată unei livrări de bunuri/prestări

de servicii, efectuate cu plată, iar persoana fizică nu poate deduce taxa aferentă

bunurilor/serviciilor respective prin aplicarea procedurii de ajustare prevăzută

la art. 148 și 149 C. fisc.

Conform art. 141 - Scutiri

pentru operațiuni din interiorul țării

(2) Următoarele operațiuni

sunt, de asemenea, scutite de taxă:

f) livrarea de către orice

persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și a terenului pe care este

construită, precum și a oricărui alt teren. Prin excepție, scutirea nu se aplică

pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil,

dacă este efectuată de o persoană impozabilă care și-a exercitat ori ar fi avut

dreptul să-și exercite dreptul de deducere total sau parțial a taxei pentru achiziția,

transformarea sau construirea unui astfel de imobil. În sensul prezentului articol,

se definesc următoarele:

orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcții, conform

legislației în vigoare;

orice structură fixată în sau pe pământ;

noi sau a unei părți din aceasta înseamnă livrarea efectuată cel târziu până la

data de 31 decembrie a anului următor anului primei ocupări ori utilizări a construcției

sau a unei părți a acesteia, după caz, în urma transformării;

cuprinde și orice construcție transformată astfel încât structura, natura ori destinația

sa au fost modificate sau, în absența acestor modificări, dacă costul transformărilor,

exclusiv taxa, se ridică la minimum 50% din valoarea de piață a construcției, exclusiv

valoarea terenului, ulterior transformării.

Partea introductivă a

art. 141 alin. (2) lit. f), a fost modificată prin

O.U.G.

nr. 106 din 04 octombrie 2007, publicată în M. Of. nr. 703/18.10.2007, în vigoare

de la 01 ianuarie 2008, căpătând

următorul cuprins:

„f) livrarea de către

orice persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și a terenului pe care

este construită, precum și a oricărui alt teren. Prin excepție, scutirea nu se aplică

pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil.

În sensul prezentului articol, se definesc următoarele:”.

Textul a fost din nou

modificat prin

O.U.G. nr. 109/2009,

publicată în

M. Of. nr. 689/13.10.2009 , astfel: „f) livrarea de construcții/părți de construcții

și a terenurilor pe care sunt construite, precum și a oricăror altor terenuri. Prin

excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea de construcții noi, de părți de

construcții noi sau de terenuri construibile (...).”

Definirea noțiunii de

persoană impozabilă, cuprinsă în art. 127 C. fisc., transpune și corespunde definiției

și scopului acestei categorii cuprinse în art. 9 și 12 din Directiva 112/2008 a

C.E.

Raportat la numărul de

tranzacții imobiliare efectuate de recurenții-reclamanți în mod corect s-a apreciat

că exploatarea bunurilor corporale s-a efectuat în scopul obținerii de venituri

cu caracter de continuitate, pentru că numărul mare de tranzacții efectuate într-o

perioadă de 3 ani fiscali nu poate constitui o simplă exercitare a dreptului de

proprietate de către titular și nu se poate circumscrie cadrului administrării patrimoniului

privat al acestei persoane.

Recurenții-reclamanți

au luat măsuri active de comercializare a terenului și construcțiilor, prin mijloace

similare unui prestator de servicii sau comerciant, astfel că activitatea pe care

a desfășurat-o a fost calificată în mod corect ca activitate economică.

În jurisprudența recentă

a Curții de Justiție a Uniunii Europene, exemplificată prin Hotărârea din 15

septembrie 2011, pronunțată în cauzele conexe C-180/10 și C-181/10, s-a reținut

că o persoană nu trebuie considerată persoană impozabilă în scopuri de TVA, dacă

vânzările pe care le-a efectuat se înscriu în cadrul administrării patrimoniului

privat al acestei persoane, însă mobilizarea unor mijloace similare celor utilizate

de către un producător, comerciant sau prestator de servicii, face ca activitatea

realizată să devină o activitate economică în scopul realizării de profit pe o bază

continuă.

Or, edificarea a peste

100 de apartamente urmată de vânzarea acestora, nu poate fi asimilată administrării

patrimoniului privat, ci activității de prestare de servicii urmată de comercializare,

astfel că persoana respectivă dobândește calitatea de persoană impozabilă în scopuri

de TVA.

În ceea ce privește modul

de calcul al TVA datorate și al debitelor accesorii acesteia, instanța de control

judiciar constată că sentința nu este susceptibilă de critici,pe de o parte, pentru

că, deși au enunțat acest motiv, calificând generic modul de calcul ca fiind „deficitar”,

recurenții-reclamanți nu au explicat în ce constă nelegalitatea decurgând strict

din modul de calcul, menționând doar o eventuală suprapunere a TVA cu impozitul

plătit pentru înstrăinările de imobile.

Pe de altă parte, în economia

cauzei, nu este lipsită de semnificație procesuală împrejurarea că, deși prin încheierea

din data de 04 mai 2011 a fost încuviințată o expertiză în specialitatea fiscală,

având printre obiective și determinarea obligațiilor fiscale, penalităților și majorărilor,

cu luarea în considerare a argumentelor aduse de părți, ulterior, printr-o cerere

depusă la dosar la data de 17 octombrie 2011, reclamanții au solicitat să se ia

act că nu mai susțin cererea de probațiune, nefiind în posesia unor documente fiscale/contabile

care să fie avute în vedere de expert, și au invocat, în acest sens, principiul

disponibilității, care îi îndreptățește să fixeze limitele cererii de chemare în

judecată și să renunțe la a susține cererile de probe.

soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței,

conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304

1

C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare

a judecării recursului.

Respinge recursul formulat

de T.A. și T.E. împotriva sentinței civile nr. 637/2011 din 02 noiembrie 2011 a

Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 decembrie 2012.