ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3972/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3972/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Constată că prin

cererea formulată și înregistrată la 30 aprilie 2004 pe rolul Judecătoriei

Vaslui, reclamanții L.I., M.V., B.L., L.V. au chemat în judecată S.R., C.L. Vaslui,

SC M. SA Vaslui, SC B. SRL, solicitând obligarea acestora la a lăsa în deplină

proprietate și posesie terenul în suprafață de 9964 mp, situat în Vaslui, str.

Ștefan cel Mare (actualmente Decebal).

S-a arătat în

motivarea cererii că imobilul revendicat a fost proprietatea autorului

reclamanților (numitul L.F.), deposedat abuziv prin naționalizare și că, în

ciuda eforturilor și demersurilor efectuate pentru recunoașterea dreptului de

proprietate, acestea au rămas fără niciun rezultat.

Judecata cauzei a

fost declinată în favoarea Tribunalului Vaslui, față de valoarea obiectului

litigiului, conform sentinței civile nr. 1254 și 20 mai 2005.

În fața tribunalului,

cadrul procesual subiectiv a fost completat, prin formularea pretențiilor și în

raport de SC C.V., SC G. SA Vaslui, SC I. SA Vaslui.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Vaslui a pronunțat sentința civilă nr. 174 din 22

februarie 2006, prin care a respins acțiunea reclamanților M.V., B.L., L.V. pentru

lipsă calitate procesuală activă.

A fost respinsă, ca

inadmisibilă, acțiunea reclamantei L.I.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că, din certificatul de moștenitor nr. 209 din 17

septembrie 1997, rezultă că de pe urma defunctului L.F. a rămas ca moștenitoare

reclamanta L.I. în calitate de soție supraviețuitoare iar ceilalți reclamanți

au renunțat la succesiune, conform declarațiilor autentificate menționate în

același certificat de moștenitor.

Singura care a

acceptat succesiunea de pe urma defunctului L.F. este reclamanta L.I., astfel

că ceilalți reclamanți nu au calitate procesuală activă renunțând la moștenire.

Instanța a fost

învestită cu o acțiune în revendicare a unui imobil preluat abuziv de stat,

acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Or, la data sesizării

instanței cu soluționarea acțiunii în revendicare era în vigoare Legea nr. 10/2001

care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Cum a fost revendicat

un imobil preluat abuziv de S.R., ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și

pentru restituirea căruia trebuie urmată procedura prealabilă cu caracter administrativ

prevăzută de acest act normativ, rezultă că acțiunea formulată direct în

justiție are caracter inadmisibil.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanții, care au criticat soluția întrucât, în

mod nelegal, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active, în

condițiile în care prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001 arată că

succesibilii care, după data de 6 martie 1945 nu au acceptat restituirea, sunt

repuși de drept în termenul de acceptare a moștenirii pentru bunurile ce fac

obiectul acestei legi. De asemenea, în mod greșit s-a respins, ca inadmisibilă,

cererea formulată, cu toate că a fost deschisă și o acțiune în baza Legii nr. 10/2001,

în care a fost revendicată suprafața de 9,964 m.p. iar nu întreaga suprafață de 30.000 m.p. existentă în realitate.

Prin încheierea

pronunțată în ședința publică din 24 mai 2006, Curtea de Apel Iași a dispus în

temeiul, art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății

apelului declarat până la soluționarea dosarului nr. 923/2001 al Tribunalului

Vaslui.

Prin decizia nr. 5491

din 13 mai 2009 a Secției civile și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți

de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de pârâta SC B. SRL Vaslui

împotriva încheierii menționate, care a fost casată și s-a dispus trimiterea

cauzei pentru continuarea judecății, aceleiași instanțe, reținându-se că în

calea de atac a apelului exercitat de reclamanți, instanța de apel are de

verificat doar legalitatea excepției inadmisibilității acțiunii, fără a fi influențată

de cercetarea fondului cauzei dintr-un alt dosar.

Reluând judecata

cauzei, Curtea de Apel Iași a pronunțat decizia civilă nr. 193 din 9 decembrie 2009,

prin care a respins apelul formulat de M.V., B.L., L.V., ca neîntemeiat.

A fost admis apelul declarat

de L.I. și în consecință, a schimbată în parte, sentința atacată, respinsă

excepția de inadmisibilitate a acțiunii și trimisă cauza la Tribunalul Vaslui pentru judecarea acțiunii în revendicare.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, cu privire la apelul celor trei reclamanți

față de care acțiunea a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale active,

că soluția de primă instanță este corectă, în condițiile în care, din

certificatul de moștenitor nr. 209 din 17 septembrie 1997 a rezultat că de pe

urma defunctului L.F. a rămas ca moștenitoare numai reclamanta L.I., în

calitate de soție supraviețuitoare, ceilalți reclamanți renunțând la succesiune

(conform declarațiilor autentificate date, menționate în conținutul aceluiași

certificat).

Față de poziția

acestora, de renunțători la succesiune, dispozițiile invocate, ale art. 4 din

Legea nr. 10/2001, nu sunt incidente și producătoare de consecințe juridice în

ce-i privește (întrucât renunțătorii la moștenire nu pot fi considerați repuși

în termenul de acceptare a succesiunii prin efectul notificării).

Apelul declarat de

reclamanta L.I. a fost considerat însă întemeiat, întrucât acțiunea în

revendicare promovată nu putea fi respinsă ca inadmisibilă.

Astfel, prin cererea

înregistrată pe rolul instanței la 30 aprilie 2004, reclamanta a solicitat, în

contradictoriu cu S.R., C.L. Vaslui, SC M. SA Vaslui, SC B. SRL, să-i fie

lăsată în deplină proprietate suprafața de 9964 mp teren, situată în Vaslui,

str. Ștefan cel Mare (actualmente str. Decebal), acțiunea fiind întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a apreciat că o

astfel de acțiune, chiar formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

este întemeiată, având în vedere că imobilul fusese înstrăinat la momentul

intrării în vigoare a actului normativ special. Aceasta înseamnă că fostul

proprietar are deschisă nu numai calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci și pe

aceea a acțiunii directe în justiție.

Totodată, s-a reținut

că în cadrul acțiunii în revendicare, trebuie avute în vedere dispozițiile art.

1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, care se aplică prioritar legii

naționale, în măsura în care nu aduce atingere unui alt drept de proprietate

ori securității raporturilor juridice.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către pârâtele SC C. SA Vaslui, SC B. SRL și SC I. SA

Vaslui.

Vaslui a susținut caracterul nelegal al soluției din perspectiva dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și a modalității în care s-a apreciat asupra

admisibilității acțiunii în revendicare.

Astfel, s-a arătat că

prin modalitatea în care a fost tranșată această chestiune a fost ignorată

decizia în interesul Legii nr. 33/2008, potrivit căreia, acțiunile în

revendicare pe calea dreptului comun, introduse după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile, întrucât nesocotesc raportul dintre norma

generală și cea specială.

Or, la momentul

introducerii acțiunii de către reclamanți, situația restituirilor de imobile

preluate abuziv era deja reglementată prin Legea nr. 10/2001, astfel încât, în

valorificarea pretențiilor lor, reclamanții nu mai aveau deschisă calea

acțiunii de drept comun.

- În ce privește

invocarea de către instanță a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie

observat, în același timp, că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., s-a reținut că

prevederile Convenției nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

2) Recursul pârâtei SC

B. SRL Vaslui a vizat următoarele aspecte:

- Instanța a

transformat acțiunea în revendicare într-o acțiune în constatare, fără a

dispune scoaterea din cauză a SC B. SRL, ceea ce este nelegal, deoarece

proprietatea acestei societăți a fost indisponibilizată în cartea funciară.

- În mod greșit s-a

apreciat asupra admisibilității acțiunii în revendicare, introduse după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind astfel nesocotită și decizia în

interesul Legii nr. 33/2008.

- Au fost ignorate

probele administrate în cauză, din care rezultă că preluarea imobilului nu s-a

realizat abuziv, întrucât a fost plătită despăgubirea și că oricum, preluarea

nu s-a realizat de la autorul reclamantei, ci de la alte persoane.

- Înscrisurile depuse

în probațiune au caracter fals și nu pot proba dreptul de proprietate pretins

de reclamantă.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Vaslui a formulat, de asemenea, critici în legătură cu aprecierea asupra

caracterului admisibil al acțiunii în revendicare.

Față de împrejurarea

că imobilul revendicat intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, este

evident că o acțiune de drept comun introdusă după intrarea în vigoare a

acestui act normativ nu mai poate fi primită.

În acest sens s-au

pronunțat de altfel și Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

care, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, au statuat că în măsura în

care ar exista neconcordanțe între legea internă și C.E.D.O., aceasta din urmă

are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare de drept comun, dar numai în măsura în care nu se aduce atingere

altui drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând criticile

deduse judecății prin intermediul celor trei recursuri, Înalta Curte urmează să

constate caracterul nefondat al acestora, în sensul următoarelor considerente:

- Astfel, cu privire

la modalitatea de soluționare a excepției de inadmisibilitate, asupra căreia au

purtat în principal, criticile din cele trei recursuri, se constată că acestea

sunt nefondate și nu pot fi primite.

Deși invocă în

sprijinul acestui aspect de nelegalitate raportul dintre legea generală și cea

specială, în a cărui aplicare corectă ar fi exclus demersul de revendicare pe

calea dreptului comun, recurentele ignoră faptul că, pentru a se pune problema

acestui raport, este necesar ca legea specială să fie incidentă (și în

continuare, să se pună problema aplicării ei cu prioritate).

Or, potrivit art. 21

din Legea nr. 10/2001, fac obiectul procedurilor speciale de restituire ale

acestui act normativ „imobilele, terenuri și construcții, preluate în mod

abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în

vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie

națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar,

de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept

public”.

În speță, imobilul a

cărui restituire în natură s-a pretins, nu are un astfel de regim juridic, în

condițiile în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acesta se

afla în patrimoniul unei societăți comerciale, SC M. SA, privatizate integral

(prin cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni de la F.P.S., la 24 februarie 2000).

Ca atare, nefiind

dată situația, permisă a legii speciale (deținerea imobilului de către o

persoană juridică având capital majoritar de stat sau, chiar minoritar, dar cu

valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute, mai mare sau egală cu

valoarea imobilului), reclamanta nu era ținută, sub sancțiunea decăderii în

valorificarea dreptului [(art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001)], să urmeze

procedura de restituire a legii speciale.

- În același sens, se

constată că, deși recurentele fac referire la decizia în interesul Legii nr. 33/2008,

susținând că aceasta a dat o anumită dezlegare raportului dintre Legea nr. 10/2001

și dreptul comun reprezentat de normele codului civil, dezlegare încălcată prin

soluția instanței de apel, în realitate, este ignorat faptul că prin decizia de

unificare a practicii judiciare menționate, se arată în mod expres că

„existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de

a recurge la acțiunea în revendicare”.

Este vorba deci, de

necesitatea unei analize concrete, în funcție de circumstanțele particulare ale

fiecărei cauze.

În speță, astfel cum

s-a menționat, datele concrete ale speței, respectiv, împrejurarea că imobilul

nu se afla, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 în deținerea

unei persoane juridice dintre cele menționate la art. 21, care să poată fi

notificată, în vederea declanșării procedurii de restituire, au impus concluzia

admisibilității acțiunii în revendicare.

Fiind admisibil un

asemenea demers, celelalte aspecte menționate, legate de probatoriul

administrat și măsura în care face el dovada dreptului de proprietate pretins

de către reclamantă, de modalitatea de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1,

vizează temeinicia pretențiilor și urmează să fie analizate de instanța de trimitere.

Critica vizând

modalitatea în care instanța de apel a făcut referire la dispozițiile art. 1

din Protocolul nr. 1, va fi avută în vedere de instanța de rejudecare.

Astfel, în aprecierea

noțiunii de bun pretins de reclamantă a exista în patrimoniul său, se va ține

seama și de rezultatul judecăților desfășurate în paralel între părți, în care

s-a pus problema valorificării dreptului subiectiv asupra aceluiași imobil (de

ex. dos. nr. 474/45/2006 în care a fost pronunțată decizia nr. 7589 din 28

noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, prin care cauza a fost trimisă Tribunalului Vaslui;

decizia nr. 156/2007 a Curții de Apel Iași, menținută prin decizia nr. 6940/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție; sentința civilă nr. 135 din 28

octombrie 2003 a Tribunalului Vaslui).

Aceasta întrucât, în

măsura în care este vorba de hotărâri irevocabile care au tranșat deja aspecte

ale raportului litigios dedus judecății și în prezenta cauză, ele trebuie luate

în considerare în aprecierea noțiunii de bun și din perspectiva securității

raporturilor juridice, ca parte a preeminenței dreptului.

Critica din recursul

pârâtei SC B. SRL vizând o pretinsă transformare de către instanță a acțiunii

în revendicare într-o acțiune în constatare, este de asemenea, nefundamentată.

Admițând apelul și

desființând sentința cu trimitere spre rejudecare, instanța a avut în vedere

natura juridică a acțiunii, acțiune în realizare, petitorie, în considerarea

căreia a și apreciat asupra admisibilității demersului judiciar.

Tot nefondate sunt

criticile aceleiași recurente vizând neluarea în considerare a probelor din

care ar rezulta preluarea cu titlu a imobilului ori faptul că nu s-a demonstrat

preluarea bunului de la autorul reclamantei (în fapt, alte persoane fiind

deposedate).

Aceste critici nu pot

fi primite, astfel cum s-a menționat deja, în condițiile în care soluția ce

face obiectul recursului nu a tranșat fondul raporturilor juridice, pentru a

putea fi supusă cenzurii sub acest aspect, ci doar a apreciat asupra

admisibilității cererii în justiție.

În consecință,

conform considerentelor arătate, recursurile formulate de cele 3 societăți

pârâte au fost găsite nefondate și vor fi respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de pârâtele SC B. SRL, SC I. SA și SC C.C. SA împotriva

deciziei nr. 193 din 9 decembrie 2009 a Curții de Apel Iași, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 iunie 2010.