ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3972/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Constată că prin cererea formulată și înregistrată la 30 aprilie 2004 pe rolul Judecătoriei Vaslui, reclamanții L.I., M.V., B.L., L.V. au chemat în judecată S.R., C.L. Vaslui, SC M. SA Vaslui, SC B. SRL, solicitând obligarea acestora la a lăsa în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 9964 mp, situat în Vaslui, str. Ștefan cel Mare (actualmente Decebal). S-a arătat în motivarea cererii că imobilul revendicat a fost proprietatea autorului reclamanților (numitul L.F.), deposedat abuziv prin naționalizare și că, în ciuda eforturilor și demersurilor efectuate pentru recunoașterea dreptului de proprietate, acestea au rămas fără niciun rezultat.

Judecata cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului Vaslui, față de valoarea obiectului litigiului, conform sentinței civile nr. 1254 și 20 mai 2005. În fața tribunalului, cadrul procesual subiectiv a fost completat, prin formularea pretențiilor și în raport de SC C.V., SC G. SA Vaslui, SC I. SA Vaslui. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Vaslui a pronunțat sentința civilă nr. 174 din 22 februarie 2006, prin care a respins acțiunea reclamanților M.V., B.L., L.V. pentru lipsă calitate procesuală activă. A fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantei L.I. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, din certificatul de moștenitor nr. 209 din 17 septembrie 1997, rezultă că de pe urma defunctului L.F.

a rămas ca moștenitoare reclamanta L.I. în calitate de soție supraviețuitoare iar ceilalți reclamanți au renunțat la succesiune, conform declarațiilor autentificate menționate în același certificat de moștenitor. Singura care a acceptat succesiunea de pe urma defunctului L.F. este reclamanta L.I., astfel că ceilalți reclamanți nu au calitate procesuală activă renunțând la moștenire. Instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare a unui imobil preluat abuziv de stat, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Or, la data sesizării instanței cu soluționarea acțiunii în revendicare era în vigoare Legea nr. 10/2001 care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Cum a fost revendicat un imobil preluat abuziv de S.R., ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și pentru restituirea căruia trebuie urmată procedura prealabilă cu caracter administrativ prevăzută de acest act normativ, rezultă că acțiunea formulată direct în justiție are caracter inadmisibil. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, care au criticat soluția întrucât, în mod nelegal, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active, în condițiile în care prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001 arată că succesibilii care, după data de 6 martie 1945 nu au acceptat restituirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a moștenirii pentru bunurile ce fac obiectul acestei legi.

De asemenea, în mod greșit s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată, cu toate că a fost deschisă și o acțiune în baza Legii nr. 10/2001, în care a fost revendicată suprafața de 9,964 m.p. iar nu întreaga suprafață de 30.000 m.p. existentă în realitate. Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 24 mai 2006, Curtea de Apel Iași a dispus în temeiul, art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății apelului declarat până la soluționarea dosarului nr. 923/2001 al Tribunalului Vaslui.

Prin decizia nr. 5491 din 13 mai 2009 a Secției civile și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de pârâta SC B. SRL Vaslui împotriva încheierii menționate, care a fost casată și s-a dispus trimiterea cauzei pentru continuarea judecății, aceleiași instanțe, reținându-se că în calea de atac a apelului exercitat de reclamanți, instanța de apel are de verificat doar legalitatea excepției inadmisibilității acțiunii, fără a fi influențată de cercetarea fondului cauzei dintr-un alt dosar. Reluând judecata cauzei, Curtea de Apel Iași a pronunțat decizia civilă nr. 193 din 9 decembrie 2009, prin care a respins apelul formulat de M.V., B.L., L.V., ca neîntemeiat.

A fost admis apelul declarat de L.I. și în consecință, a schimbată în parte, sentința atacată, respinsă excepția de inadmisibilitate a acțiunii și trimisă cauza la Tribunalul Vaslui pentru judecarea acțiunii în revendicare. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, cu privire la apelul celor trei reclamanți față de care acțiunea a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale active, că soluția de primă instanță este corectă, în condițiile în care, din certificatul de moștenitor nr. 209 din 17 septembrie 1997 a rezultat că de pe urma defunctului L.F. a rămas ca moștenitoare numai reclamanta L.I., în calitate de soție supraviețuitoare, ceilalți reclamanți renunțând la succesiune (conform declarațiilor autentificate date, menționate în conținutul aceluiași certificat).

Față de poziția acestora, de renunțători la succesiune, dispozițiile invocate, ale art. 4 din Legea nr. 10/2001, nu sunt incidente și producătoare de consecințe juridice în ce-i privește (întrucât renunțătorii la moștenire nu pot fi considerați repuși în termenul de acceptare a succesiunii prin efectul notificării). Apelul declarat de reclamanta L.I. a fost considerat însă întemeiat, întrucât acțiunea în revendicare promovată nu putea fi respinsă ca inadmisibilă. Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul instanței la 30 aprilie 2004, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu S.R., C.L. Vaslui, SC M. SA Vaslui, SC B. SRL, să-i fie lăsată în deplină proprietate suprafața de 9964 mp teren, situată în Vaslui, str. Ștefan cel Mare (actualmente str. Decebal), acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a apreciat că o astfel de acțiune, chiar formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este întemeiată, având în vedere că imobilul fusese înstrăinat la momentul intrării în vigoare a actului normativ special. Aceasta înseamnă că fostul proprietar are deschisă nu numai calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci și pe aceea a acțiunii directe în justiție. Totodată, s-a reținut că în cadrul acțiunii în revendicare, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, care se aplică prioritar legii naționale, în măsura în care nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Decizia a fost atacată cu recurs de către pârâtele SC C. SA Vaslui, SC B. SRL și SC I. SA Vaslui.

1. Recurenta SC C. SA Vaslui a susținut caracterul nelegal al soluției din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a modalității în care s-a apreciat asupra admisibilității acțiunii în revendicare. Astfel, s-a arătat că prin modalitatea în care a fost tranșată această chestiune a fost ignorată decizia în interesul Legii nr. 33/2008, potrivit căreia, acțiunile în revendicare pe calea dreptului comun, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile, întrucât nesocotesc raportul dintre norma generală și cea specială. Or, la momentul introducerii acțiunii de către reclamanți, situația restituirilor de imobile preluate abuziv era deja reglementată prin Legea nr. 10/2001, astfel încât, în valorificarea pretențiilor lor, reclamanții nu mai aveau deschisă calea acțiunii de drept comun.

- În ce privește invocarea de către instanță a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie observat, în același timp, că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., s-a reținut că prevederile Convenției nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. 2) Recursul pârâtei SC B. SRL Vaslui a vizat următoarele aspecte: - Instanța a transformat acțiunea în revendicare într-o acțiune în constatare, fără a dispune scoaterea din cauză a SC B. SRL, ceea ce este nelegal, deoarece proprietatea acestei societăți a fost indisponibilizată în cartea funciară. - În mod greșit s-a apreciat asupra admisibilității acțiunii în revendicare, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind astfel nesocotită și decizia în interesul Legii nr. 33/2008.

- Au fost ignorate probele administrate în cauză, din care rezultă că preluarea imobilului nu s-a realizat abuziv, întrucât a fost plătită despăgubirea și că oricum, preluarea nu s-a realizat de la autorul reclamantei, ci de la alte persoane. - Înscrisurile depuse în probațiune au caracter fals și nu pot proba dreptul de proprietate pretins de reclamantă. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. 3. Recurenta SC I. SA Vaslui a formulat, de asemenea, critici în legătură cu aprecierea asupra caracterului admisibil al acțiunii în revendicare. Față de împrejurarea că imobilul revendicat intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, este evident că o acțiune de drept comun introdusă după intrarea în vigoare a acestui act normativ nu mai poate fi primită.

În acest sens s-au pronunțat de altfel și Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, au statuat că în măsura în care ar exista neconcordanțe între legea internă și C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, dar numai în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând criticile deduse judecății prin intermediul celor trei recursuri, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, în sensul următoarelor considerente: - Astfel, cu privire la modalitatea de soluționare a excepției de inadmisibilitate, asupra căreia au purtat în principal, criticile din cele trei recursuri, se constată că acestea sunt nefondate și nu pot fi primite.

Deși invocă în sprijinul acestui aspect de nelegalitate raportul dintre legea generală și cea specială, în a cărui aplicare corectă ar fi exclus demersul de revendicare pe calea dreptului comun, recurentele ignoră faptul că, pentru a se pune problema acestui raport, este necesar ca legea specială să fie incidentă (și în continuare, să se pună problema aplicării ei cu prioritate). Or, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, fac obiectul procedurilor speciale de restituire ale acestui act normativ „imobilele, terenuri și construcții, preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public”.

În speță, imobilul a cărui restituire în natură s-a pretins, nu are un astfel de regim juridic, în condițiile în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acesta se afla în patrimoniul unei societăți comerciale, SC M. SA, privatizate integral (prin cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni de la F.P.S., la 24 februarie 2000). Ca atare, nefiind dată situația, permisă a legii speciale (deținerea imobilului de către o persoană juridică având capital majoritar de stat sau, chiar minoritar, dar cu valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute, mai mare sau egală cu valoarea imobilului), reclamanta nu era ținută, sub sancțiunea decăderii în valorificarea dreptului [(art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001)], să urmeze procedura de restituire a legii speciale.

- În același sens, se constată că, deși recurentele fac referire la decizia în interesul Legii nr. 33/2008, susținând că aceasta a dat o anumită dezlegare raportului dintre Legea nr. 10/2001 și dreptul comun reprezentat de normele codului civil, dezlegare încălcată prin soluția instanței de apel, în realitate, este ignorat faptul că prin decizia de unificare a practicii judiciare menționate, se arată în mod expres că „existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare”. Este vorba deci, de necesitatea unei analize concrete, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze.

În speță, astfel cum s-a menționat, datele concrete ale speței, respectiv, împrejurarea că imobilul nu se afla, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 în deținerea unei persoane juridice dintre cele menționate la art. 21, care să poată fi notificată, în vederea declanșării procedurii de restituire, au impus concluzia admisibilității acțiunii în revendicare. Fiind admisibil un asemenea demers, celelalte aspecte menționate, legate de probatoriul administrat și măsura în care face el dovada dreptului de proprietate pretins de către reclamantă, de modalitatea de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1, vizează temeinicia pretențiilor și urmează să fie analizate de instanța de trimitere.

Critica vizând modalitatea în care instanța de apel a făcut referire la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, va fi avută în vedere de instanța de rejudecare. Astfel, în aprecierea noțiunii de bun pretins de reclamantă a exista în patrimoniul său, se va ține seama și de rezultatul judecăților desfășurate în paralel între părți, în care s-a pus problema valorificării dreptului subiectiv asupra aceluiași imobil (de ex. dos. nr. 474/45/2006 în care a fost pronunțată decizia nr. 7589 din 28 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care cauza a fost trimisă Tribunalului Vaslui; decizia nr. 156/2007 a Curții de Apel Iași, menținută prin decizia nr. 6940/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; sentința civilă nr. 135 din 28 octombrie 2003 a Tribunalului Vaslui).

Aceasta întrucât, în măsura în care este vorba de hotărâri irevocabile care au tranșat deja aspecte ale raportului litigios dedus judecății și în prezenta cauză, ele trebuie luate în considerare în aprecierea noțiunii de bun și din perspectiva securității raporturilor juridice, ca parte a preeminenței dreptului. Critica din recursul pârâtei SC B. SRL vizând o pretinsă transformare de către instanță a acțiunii în revendicare într-o acțiune în constatare, este de asemenea, nefundamentată. Admițând apelul și desființând sentința cu trimitere spre rejudecare, instanța a avut în vedere natura juridică a acțiunii, acțiune în realizare, petitorie, în considerarea căreia a și apreciat asupra admisibilității demersului judiciar.

Tot nefondate sunt criticile aceleiași recurente vizând neluarea în considerare a probelor din care ar rezulta preluarea cu titlu a imobilului ori faptul că nu s-a demonstrat preluarea bunului de la autorul reclamantei (în fapt, alte persoane fiind deposedate). Aceste critici nu pot fi primite, astfel cum s-a menționat deja, în condițiile în care soluția ce face obiectul recursului nu a tranșat fondul raporturilor juridice, pentru a putea fi supusă cenzurii sub acest aspect, ci doar a apreciat asupra admisibilității cererii în justiție. În consecință, conform considerentelor arătate, recursurile formulate de cele 3 societăți pârâte au fost găsite nefondate și vor fi respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele SC B. SRL, SC I. SA și SC C.C. SA împotriva deciziei nr. 193 din 9 decembrie 2009 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2010.