ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 289/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 289/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului civil de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 21

noiembrie 2006, reclamantul U.D. a chemat în judecată pe pârâtul D.A.I. (D.I.),

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate

încălcarea de către pârât a dreptului său de autor cu privire la ridicarea

topografică a planului castrului roman de la Cășeiu, încălcare produsă prin publicarea în anul 2003 de către pârât a lucrării „C.R. de la S.A.M.V.M. - Cășeiu”.

Prin sentința civilă nr. 291 din 5

aprilie 2007, Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins acțiunea cu următoarea

motivare:

Calitatea de autor se prezumă până la

proba contrară, potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 8/1996.

Pârâtul este autorul lucrării „C.R. de

la S.A.M.V.M. – Cășeiu”, în care au fost publicate constatările săpăturilor

arheologice din situl arheologic de la Cășeiu, inclusiv planurile arheologice.

Din probele administrate a rezultat că

planurile publicate au la bază o lucrare mai veche, scrisă de E.P.

Planul la care se referă reclamantul

este unul arheologic, fiind rezultatul cumulat în timp exclusiv al săpăturilor

arheologice, și este diferit de planul topografic, care nu și-ar găsi locul

într-o lucrare arheologică, ci eventual într-o lucrare cu caracter tehnic.

Totodată, pârâtul l-a citat în această

lucrare pe reclamant, deci este puțin probabil ca pârâtul să fi folosit ilicit

lucrări arheologice ale acestuia, fără să fi fost citat ca sursă de

documentare.

Împotriva sentinței au declarat apel

ambele părți, reclamantul cu privire la fondul cauzei, iar pârâtul pe aspectul

cheltuielilor de judecată.

În apel probațiunea a fost completată

cu un supliment de interogatoriu luat părților și cu o expertiză topografică.

Prin decizia civilă nr. 95 din 18

martie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie, a respins ambele apeluri, ca nefondate, pentru

următoarele considerente:

Reclamantul U.D. a susținut că

ridicarea topografică a planului castrului roman de la Cășeiu, publicat în lucrarea pârâtului îi aparține, deoarece a participat la ridicările

topografice de la Cășei, în perioada 1981-1985 și a continuat să participe la

campaniile de săpături arheologice până în 2006, când reclamantul a părăsit

șantierul arheologic, deoarece s-a pensionat.

Pârâtul a publicat lucrarea

monografică „C.R. de la S.A.M.V.M. – Cășeiu” în anul 2003, cu ocazia

Congresului internațional de studii asupra frontierelor Imperiului Roman.

În preambulul lucrării, este menționat

că desenele și grafica îi aparțin pârâtului.

În introducere se menționează că

această lucrare cuprinde informația arheologică până în 2002, deci eventuala

contribuție a reclamantului poate fi verificată până la ceasta dată.

Reclamantul a avut funcția de

muzeograf cu atribuții de topograf în cadrul M.N.I. Transilvania în perioada

1976 - 1 august 2005 și a desfășurat activități didactice la Facultatea de Istorie și Catedra de Istorie Antică și Arheologică în perioada 1994-1997 și

2001-2003, susținând ore de seminar la disciplina „Topografia arheologică”,

astfel încât nu i se poate contesta pregătirea în domeniul topografiei.

În probațiune, reclamantul a depus o

copie de pe prima pagină a lucrării pârâtului cu o dedicație, despre care

susține că i-a fost dată de pârât și prin aceasta s-ar recunoaște că planul

topografic, pe care a fost fundamental planul arheologic, îi aparține, însă

această dedicație nu poate fi considerată o recunoaștere din partea pârâtului,

care, de altfel, a fost contestată la interogatoriu.

Au mai fost depuse de reclamant copii

de pe alte lucrări, și anume „Cetăți medievale din județul Arad”, 1999 - în

care autorii A.A.R. și G.P.H. au menționat că ridicările topografice au fost

făcute de reclamantul U.D. și „Biserici medievale din județul Arad”, 2000, de

aceiași autori, care au făcut aceeași mențiune. În lucrarea „U.T.S.”, publicată

în 1997, s-a menționat că este o lucrare colectivă, fiind menționat și D.U.

Aceste lucrări depuse, care-i conferă

dreptul de autor, au fost publicate anterior anului 2000, când prin O.G. nr. 43/2000

s-a reglementat protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri

arheologice ca zone de interes național.

În acest act normativ s-a precizat în art.

6 alin. (3) că instituțiile care organizează săpături impuse de cercetări

arheologice pot folosi și alți specialiști pentru efectuarea de studii și

lucrări pe bază de contracte încheiate în condițiile Legii nr. 8/1996, privind

dreptul de autor și drepturile conexe.

Curtea constată că lucrările

arheologice cuprinse în lucrarea pârâtului până în 2002 sunt sub incidența O.G.

nr. 43/2000 de la data publicării, 20 ianuarie 2000. Dacă reclamantul a

desfășurat activitatea de ridicare topografică și a efectuat planul topografic,

care a stat la baza planului arheologic, trebuia să încheie un contract cu

privire la cesionarea dreptului de autor. În cazul de față, acest contract

lipsește cu desăvârșire, nefiind respectate dispozițiile O.G. nr. 43/2000.

Chiar și în lipsa acestui contract,

pentru a invoca dreptul de autor, reclamantul trebuia să demonstreze că planul

arheologic aflat în lucrarea pârâtului la fila 206 are la bază planul

topografic elaborat de el.

Potrivit art. 7 lit. i) din Legea nr. 8/1996,

hărțile și desenele din domeniul topografiei constituie obiect al dreptului de

autor.

Pentru a verifica dacă planul

topografic invocat de reclamant a stat la baza planului arheologic s-a efectuat

o expertiză topografică și s-a constatat de către expert că planul pârâtului

prezintă erori topografice, de orientare, în ceea ce privește orientarea

elementelor care sunt marcate pe plan față de direcția Nord. Astfel „bastionul

de colț” - fig. 2 este orientat, conform notărilor pârâtului I. în direcția

Nord-Vest, deși se constată de expert că bastionul este situat în Nord, chiar

Nord-Est.

S-a mai constatat că bastionul

intermediar este situat față de direcția Nord evidențiată pe plan. „zona

vânturilor” în direcția Nord-Est și nu direcția Nord, conform notației de pe

plan.

Din

analiza probatoriului administrat, curtea a reținut că,

de fapt, planul arheologic inclus în lucrarea pârâtului nu poate avea la bază

planul topografic efectuat de reclamant, deoarece prezintă foarte multe erori

topografice indicate atât de reclamant, cât și de expertul topograf.

Expertul topograf arată că planul

întocmit de pârât este mai puțin încărcat decât planul din 1930 efectuat de E.P.,

prin eliminarea datelor topografice.

Așadar, conchide curtea, prezumția

reglementată de art. 4 din Legea nr. 8/1996, conform căreia pârâtul este

autorul planului de la fila 206 a lucrării, nu a fost răsturnată.

În ceea ce privește apelul pârâtului,

curtea de apel a constatat că și acesta este nefondat.

Potrivit art. 274 C. proc. civ.,

partea căzută în pretenții este obligată să suporte cheltuielile de judecată.

Pârâtul a solicitat obligarea

reclamantului la cheltuieli de judecată, însă nu a dovedit existența și

cuantumul acestora, or, potrivit art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere în

fața judecății, trebuie să o dovedească.

Deoarece au fost respinse ambele

apeluri, au fost respinse și cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamantul, fără a motiva în drept cererea, criticând hotărârea instanței de

apel sub următoarele aspecte:

Pârâtul a folosit în lucrarea sa

intitulată „C.R. de la S.A.M.V.M. - Cășeiu”, fila 206, planul întocmit de

reclamant în perioada 1980-1986.

Instanța nu a admis probațiunea cu

martori pentru a dovedi că ridicările topografice ale castrului au fost

executate de reclamant, pârâtul neavând nicio contribuție și că pârâtul s-a

folosit în lucrarea sa de planul științific întocmit de reclamant, fapt reliefat

și de expertiza topografică.

Instanța reține incompetența

pârâtului, lipsa de pregătire de specialitate topografică, sens în care a copiat

planul reclamantului cu multe greșeli, deoarece nu a fost în stare să-l copieze

corect.

Instanța a reținut greșit că planul

publicat de pârât este unul arheologic și este diferit de planul topografic,

care nu și-ar fi găsit locul într-o lucrare arheologică, ci eventual într-o

lucrare cu caracter tehnic.

Or, aceasta este cea mai gravă

afirmație antiștiințifică împotriva topografiei, concepție combătută de

raportul de expertiză.

Pentru ridicarea topografică a

incintei C.R., lucrările topometrice s-au desfășurat în perioada 1990-1995 și

nu după această dată. Instanța se referă greșit la perioada până în anul 2006,

când reclamantul a asistat la săpături arheologice și nicidecum la ridicări

topografice în afara C.R., care nu a constituit obiectul perimetrului

castrului.

Faptul că pârâtul și-a modificat în

repetate rânduri la interogatoriu declarația referitoare la dedicația oferită

reclamantului pe lucrarea sa este o dovadă a relei sale credințe manifestată pe

parcursul procesului.

În speță, nu se pot aplica

dispozițiile O.G. nr. 43/2000, în mod retroactiv, la ridicarea topografică

efectuată înaintea apariției actului normativ.

De asemenea, nu se pune problema

aplicării Legea nr. 8/1996 privind încheierea de contracte între părți.

Recurentul consideră că a fost privat

de recunoașterea dreptului său de autor, solicită admiterea recursului,

modificarea deciziei precum și a sentinței și admiterea cererii introductive.

Dat fiind că pârâtul este tatăl

judecătoarei I.V. de la Judecătoria Cluj, recurentul solicită și participarea

unui reprezentant al parchetului.

Intimatul A.D.I. a depus la dosar

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea

recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul învederează că dezvoltarea

criticilor formulate de recurent vizează în realitate netemeinicia deciziei și

sunt inadmisibile față de abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

În ceea ce privește norma legală

incidentă, ambele instanțe au analizat corect acțiunea prin prisma art. 4 al

Legii nr. 8/1996.

Referitor la participarea în cauză a

unui procuror a arătat că situațiile în care această participare se impune sunt

prevăzute în norme cu caracter absolut, pricina de față neîncadrându-se într-o

asemenea categorie.

Recurentul a depus la dosar și un

răspuns la întâmpinare însoțit de o serie de înscrisuri și planșe fotografice,

susținând că a criticat decizia pentru greșita aplicarea a art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 8/1996 și că instanța de recurs are latitudinea de a analiza cauza

sub toate aspectele de nelegalitate a sentinței.

Recursul este nefondat și urmează a fi

respins pentru următoarele considerente:

V al codului de procedură civilă ca o cale extraordinară de atac și, în cazul

în care privește o decizie a instanței de apel, cum este cazul în speță, poate

fi exercitat numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct.

1-9 C. proc. civ.

Nu orice nemulțumire a părții față de

hotărârea atacată poate face obiectul judecății în recurs, iar în ceea ce

privește motivele de nelegalitate, instanța le poate analiza numai pe cele

invocate în termenul de motivare a căii de atac, cu excepția celor de ordine

publică, ce pot fi invocate și din oficiu.

Așa cum corect sesizează intimatul, în

recursul de față cele mai multe critici constituie de fapt nemulțumiri ale recurentului

legate de situația de fapt reținută și de probatoriul administrat în acest

scop.

Reevaluarea probelor și stabilirea

unei alte situații de fapt nu se mai pot realiza însă în recurs, după abrogarea

art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

fapt, instanța de apel a stabilit, pe baza probelor administrate, înscrisuri,

răspunsuri la interogatoriu și expertiză, că în cuprinsul lucrării al cărei

autor apare ca fiind pârâtul nu a fost reprodus un plan topografic al C.R. de la Cășei, întocmit de reclamant, ci un alt plan, între cele două existând deosebiri

considerabile.

Or, pentru a se putea reține că

autorul desenului publicat la pagina 206 a lucrării cu caracter științific „C.R. de la S.A.M.V.M. - Cășei” este, în realitate, reclamantul și nu pârâtul,

sub numele căruia a fost publicată lucrarea în întregul său, ar fi trebuit să

se facă dovada fie că planul topografic este identic cu un altul realizat de

reclamant, fie că acesta din urmă a fost reprodus chiar parțial ori cu minime

modificări, care să nu altereze impresia de ansamblu a operei protejate conform

art. 7 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 8/1996, text care se referă expres la

„hărțile și desenele din domeniul topografiei”.

Cum o asemenea dovadă nu s-a

considerat a fi făcută, instanța a aplicat corect dispozițiile art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 8/1996, conform cărora se prezumă a fi autor, până la proba

contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima oară la

cunoștință publică.

legate de inexistența unui contract de cesiune a dreptului de autor încheiat în

baza O.G. nr. 43/2000 nu-și aveau sensul în acest context, dar pentru alte

rațiuni decât neretroactivitatea invocată de recurent.

Astfel, în speță reclamantul nu a

invocat reproducerea neautorizată de către pârât a planului său topografic,

situație în care oricum, admiterea acțiunii n-ar fi putut fi condiționată de

existența contractului, tocmai lipsa consimțământului autorului la utilizarea

operei fiind temeiul unei acțiuni intentată pentru nesocotirea art. 13 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Reclamantul s-a plâns că, reproducând

în propria lucrare planul topografic întocmit de el, fără arătarea adevăratului

autor, pârâtul și-a însușit pe nedrept această calitate, ceea ce intră sub

incidența art. 10 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Dacă s-ar fi vădit fondată susținerea

reclamantului, inexistența unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale,

care presupune prin definiție un acord în privința autoratului operei n-ar fi

putut fi invocată în combaterea acțiunii reclamantului.

Numai că, așa cum s-a arătat anterior,

în speță s-a reținut că pârâtul nu a utilizat în lucrarea sa un plan topografic

al cărui autor să fie reclamantul, situație de fapt în raport de care legea a

fost corect aplicată prin respingerea acțiunii și, respectiv, a apelului.

incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va menține decizia și va respinge recursul ca nefondat.

Curte îl va obliga pe recurent la plata sumei de 2525,16 lei cheltuieli de

judecată către intimat, reprezentând onorariul de avocat și cheltuielile de

transport.

participarea procurorului, deoarece nu există nicio dispoziție legală care să

prevadă o atare obligativitate, conform art. 45 alin. (4) C. proc. civ., în

situația învederată de recurent, respectiv aceea că pârâtul este tatăl unei

judecătoare de la Judecătoria Cluj.

Potrivit art. 45 alin. (3) C. proc. civ.,

în cazul în care participarea nu este obligatorie, este la latitudinea

procurorului dacă pune sau nu concluzii, după cum consideră necesar pentru

apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat, recursul

declarat de reclamantul U.D. împotriva deciziei nr. 95/ A din 18 martie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă.

Obligă pe recurentul reclamant U.D. la

plata sumei de 2525,16 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul

pârât D.A.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 ianuarie 2010.