ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 289/2010

Asupra recursului civil de față, Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 21 noiembrie 2006, reclamantul U.D. a chemat în judecată pe pârâtul D.A.I. (D.I.), solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate încălcarea de către pârât a dreptului său de autor cu privire la ridicarea topografică a planului castrului roman de la Cășeiu, încălcare produsă prin publicarea în anul 2003 de către pârât a lucrării „C.R. de la S.A.M.V.M. - Cășeiu”. Prin sentința civilă nr. 291 din 5 aprilie 2007, Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins acțiunea cu următoarea motivare: Calitatea de autor se prezumă până la proba contrară, potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 8/1996.

Pârâtul este autorul lucrării „C.R. de la S.A.M.V.M. – Cășeiu”, în care au fost publicate constatările săpăturilor arheologice din situl arheologic de la Cășeiu, inclusiv planurile arheologice. Din probele administrate a rezultat că planurile publicate au la bază o lucrare mai veche, scrisă de E.P. Planul la care se referă reclamantul este unul arheologic, fiind rezultatul cumulat în timp exclusiv al săpăturilor arheologice, și este diferit de planul topografic, care nu și-ar găsi locul într-o lucrare arheologică, ci eventual într-o lucrare cu caracter tehnic. Totodată, pârâtul l-a citat în această lucrare pe reclamant, deci este puțin probabil ca pârâtul să fi folosit ilicit lucrări arheologice ale acestuia, fără să fi fost citat ca sursă de documentare.

Împotriva sentinței au declarat apel ambele părți, reclamantul cu privire la fondul cauzei, iar pârâtul pe aspectul cheltuielilor de judecată. În apel probațiunea a fost completată cu un supliment de interogatoriu luat părților și cu o expertiză topografică. Prin decizia civilă nr. 95 din 18 martie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins ambele apeluri, ca nefondate, pentru următoarele considerente: Reclamantul U.D. a susținut că ridicarea topografică a planului castrului roman de la Cășeiu, publicat în lucrarea pârâtului îi aparține, deoarece a participat la ridicările topografice de la Cășei, în perioada 1981-1985 și a continuat să participe la campaniile de săpături arheologice până în 2006, când reclamantul a părăsit șantierul arheologic, deoarece s-a pensionat.

Pârâtul a publicat lucrarea monografică „C.R. de la S.A.M.V.M. – Cășeiu” în anul 2003, cu ocazia Congresului internațional de studii asupra frontierelor Imperiului Roman. În preambulul lucrării, este menționat că desenele și grafica îi aparțin pârâtului. În introducere se menționează că această lucrare cuprinde informația arheologică până în 2002, deci eventuala contribuție a reclamantului poate fi verificată până la ceasta dată. Reclamantul a avut funcția de muzeograf cu atribuții de topograf în cadrul M.N.I. Transilvania în perioada 1976 - 1 august 2005 și a desfășurat activități didactice la Facultatea de Istorie și Catedra de Istorie Antică și Arheologică în perioada 1994-1997 și 2001-2003, susținând ore de seminar la disciplina „Topografia arheologică”, astfel încât nu i se poate contesta pregătirea în domeniul topografiei.

În probațiune, reclamantul a depus o copie de pe prima pagină a lucrării pârâtului cu o dedicație, despre care susține că i-a fost dată de pârât și prin aceasta s-ar recunoaște că planul topografic, pe care a fost fundamental planul arheologic, îi aparține, însă această dedicație nu poate fi considerată o recunoaștere din partea pârâtului, care, de altfel, a fost contestată la interogatoriu. Au mai fost depuse de reclamant copii de pe alte lucrări, și anume „Cetăți medievale din județul Arad”, 1999 - în care autorii A.A.R. și G.P.H. au menționat că ridicările topografice au fost făcute de reclamantul U.D. și „Biserici medievale din județul Arad”, 2000, de aceiași autori, care au făcut aceeași mențiune.

În lucrarea „U.T.S.”, publicată în 1997, s-a menționat că este o lucrare colectivă, fiind menționat și D.U. Aceste lucrări depuse, care-i conferă dreptul de autor, au fost publicate anterior anului 2000, când prin O.G. nr. 43/2000 s-a reglementat protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național. În acest act normativ s-a precizat în art. 6 alin. (3) că instituțiile care organizează săpături impuse de cercetări arheologice pot folosi și alți specialiști pentru efectuarea de studii și lucrări pe bază de contracte încheiate în condițiile Legii nr. 8/1996, privind dreptul de autor și drepturile conexe. Curtea constată că lucrările arheologice cuprinse în lucrarea pârâtului până în 2002 sunt sub incidența O.G.

nr. 43/2000 de la data publicării, 20 ianuarie 2000. Dacă reclamantul a desfășurat activitatea de ridicare topografică și a efectuat planul topografic, care a stat la baza planului arheologic, trebuia să încheie un contract cu privire la cesionarea dreptului de autor. În cazul de față, acest contract lipsește cu desăvârșire, nefiind respectate dispozițiile O.G. nr. 43/2000. Chiar și în lipsa acestui contract, pentru a invoca dreptul de autor, reclamantul trebuia să demonstreze că planul arheologic aflat în lucrarea pârâtului la fila 206 are la bază planul topografic elaborat de el. Potrivit art. 7 lit. i) din Legea nr. 8/1996, hărțile și desenele din domeniul topografiei constituie obiect al dreptului de autor.

Pentru a verifica dacă planul topografic invocat de reclamant a stat la baza planului arheologic s-a efectuat o expertiză topografică și s-a constatat de către expert că planul pârâtului prezintă erori topografice, de orientare, în ceea ce privește orientarea elementelor care sunt marcate pe plan față de direcția Nord. Astfel „bastionul de colț” - fig. 2 este orientat, conform notărilor pârâtului I. în direcția Nord-Vest, deși se constată de expert că bastionul este situat în Nord, chiar Nord-Est. S-a mai constatat că bastionul intermediar este situat față de direcția Nord evidențiată pe plan. „zona vânturilor” în direcția Nord-Est și nu direcția Nord, conform notației de pe plan. Din analiza probatoriului administrat, curtea a reținut că, de fapt, planul arheologic inclus în lucrarea pârâtului nu poate avea la bază planul topografic efectuat de reclamant, deoarece prezintă foarte multe erori topografice indicate atât de reclamant, cât și de expertul topograf.

Expertul topograf arată că planul întocmit de pârât este mai puțin încărcat decât planul din 1930 efectuat de E.P., prin eliminarea datelor topografice. Așadar, conchide curtea, prezumția reglementată de art. 4 din Legea nr. 8/1996, conform căreia pârâtul este autorul planului de la fila 206 a lucrării, nu a fost răsturnată. În ceea ce privește apelul pârâtului, curtea de apel a constatat că și acesta este nefondat. Potrivit art. 274 C. proc. civ., partea căzută în pretenții este obligată să suporte cheltuielile de judecată. Pârâtul a solicitat obligarea reclamantului la cheltuieli de judecată, însă nu a dovedit existența și cuantumul acestora, or, potrivit art. 1169 C. civ., cel ce face o propunere în fața judecății, trebuie să o dovedească.

Deoarece au fost respinse ambele apeluri, au fost respinse și cererile de acordare a cheltuielilor de judecată. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, fără a motiva în drept cererea, criticând hotărârea instanței de apel sub următoarele aspecte: Pârâtul a folosit în lucrarea sa intitulată „C.R. de la S.A.M.V.M. - Cășeiu”, fila 206, planul întocmit de reclamant în perioada 1980-1986. Instanța nu a admis probațiunea cu martori pentru a dovedi că ridicările topografice ale castrului au fost executate de reclamant, pârâtul neavând nicio contribuție și că pârâtul s-a folosit în lucrarea sa de planul științific întocmit de reclamant, fapt reliefat și de expertiza topografică. Instanța reține incompetența pârâtului, lipsa de pregătire de specialitate topografică, sens în care a copiat planul reclamantului cu multe greșeli, deoarece nu a fost în stare să-l copieze corect.

Instanța a reținut greșit că planul publicat de pârât este unul arheologic și este diferit de planul topografic, care nu și-ar fi găsit locul într-o lucrare arheologică, ci eventual într-o lucrare cu caracter tehnic. Or, aceasta este cea mai gravă afirmație antiștiințifică împotriva topografiei, concepție combătută de raportul de expertiză. Pentru ridicarea topografică a incintei C.R., lucrările topometrice s-au desfășurat în perioada 1990-1995 și nu după această dată. Instanța se referă greșit la perioada până în anul 2006, când reclamantul a asistat la săpături arheologice și nicidecum la ridicări topografice în afara C.R., care nu a constituit obiectul perimetrului castrului. Faptul că pârâtul și-a modificat în repetate rânduri la interogatoriu declarația referitoare la dedicația oferită reclamantului pe lucrarea sa este o dovadă a relei sale credințe manifestată pe parcursul procesului.

În speță, nu se pot aplica dispozițiile O.G. nr. 43/2000, în mod retroactiv, la ridicarea topografică efectuată înaintea apariției actului normativ. De asemenea, nu se pune problema aplicării Legea nr. 8/1996 privind încheierea de contracte între părți. Recurentul consideră că a fost privat de recunoașterea dreptului său de autor, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei precum și a sentinței și admiterea cererii introductive. Dat fiind că pârâtul este tatăl judecătoarei I.V. de la Judecătoria Cluj, recurentul solicită și participarea unui reprezentant al parchetului. Intimatul A.D.I. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul învederează că dezvoltarea criticilor formulate de recurent vizează în realitate netemeinicia deciziei și sunt inadmisibile față de abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc. civ. În ceea ce privește norma legală incidentă, ambele instanțe au analizat corect acțiunea prin prisma art. 4 al Legii nr. 8/1996. Referitor la participarea în cauză a unui procuror a arătat că situațiile în care această participare se impune sunt prevăzute în norme cu caracter absolut, pricina de față neîncadrându-se într-o asemenea categorie. Recurentul a depus la dosar și un răspuns la întâmpinare însoțit de o serie de înscrisuri și planșe fotografice, susținând că a criticat decizia pentru greșita aplicarea a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 și că instanța de recurs are latitudinea de a analiza cauza sub toate aspectele de nelegalitate a sentinței.

Recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamantul U.D. împotriva deciziei nr. 95/ A din 18 martie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă. Obligă pe recurentul reclamant U.D. la plata sumei de 2525,16 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul pârât D.A.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.