ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6221/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1153 din 12 noiembrie 2009, Tribunalul Maramureș, secția civilă a respins excepția tardivității depunerii plângerii, invocată de intervenienta SC V. SA Borșa, a fost admisă plângerea formulată de reclamanta C.I. și, în consecință, s-a dispus anularea Dispoziției nr. 288 din 16 februarie 2009 emisă de intimatul Primarul orașului Borșa, obligarea aceluiași intimat la emiterea unei dispoziții de restituire în natură, în favoarea petentei, a suprafeței de teren intravilan de 1,5 ha, înscris în CF Borșa, nr. topo. x, y și z, neafectată de vreo construcție sau edificiu de interes public, s-a dispus calcularea și plata către reclamantă a despăgubirilor cuvenite conform legii pentru suprafața de 0,5 ha teren intravilan, zona Gară, Borșa, și a fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta SC V. SA Borșa.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, așa cum însuși intimatul a confirmat prin întâmpinare, antecesorului reclamantei i-a fost expropriată suprafața de 28.700 mp teren în temeiul Decretului nr. 118/1950, în vederea construirii unei fabrici de cherestea. În fapt, autorului petentei i s-au preluat 4 ha teren și nu doar 28.700 mp teren, împrejurare care rezultă din procesele-verbale încheiate în martie 1950 și februarie 1951. Procesul-verbal de acordare în compensare de teren lui T.I.T. nr. 8 din 4 martie 1951 nu s-a pus în aplicare integral niciodată, împrejurare care rezultă din cuprinsul Sentințelor civile nr. 322 din 6 martie 1962 și nr. 1777 din 20 noiembrie 1962, ambele pronunțate de Tribunalul Raionului Vișeu.

Cele două sentințe s-au pronunțat în procesele purtate de autorul petentei, T.I.T., în vederea realizării practice a compensării cu alte suprafețe pentru terenul de 4 ha expropriat. Ca urmare a celor două hotărâri judecătorești, autorul petentei a primit în compensare 1,51 ha în zona Rât și 0,46 ha în str. L., rămânând o diferență nerestituită de 2,03 ha până la concurența suprafeței expropriate. Această diferență face obiectul procesului de față. Suprafața cuvenită a fost identificată, în mare parte, pe vechiul amplasament - 1,50 ha în CF Borșa - și este reprezentată pe schița de amplasament de la dosar. O suprafață de 0,5 ha a fost identificată în zona Gară - Borșa fiind ocupată de construcții, motiv pentru care petenta a solicitat despăgubiri pentru această suprafață.

Pentru obținerea diferenței de 2 ha teren, petenta a formulat, la 10 august 2001, notificare în baza Legii nr. 10/2001, a înaintat-o prin executor judecătoresc și nu a primit niciun răspuns de la primarul localității. Din acest motiv, reclamanta a depus o nouă cerere pentru restituirea aceluiași teren, înregistrată la Primăria orașului Borșa sub nr. 149/2005, cerere soluționată de primar prin emiterea Dispoziției motivate 6125/2007, în baza Sentinței civile nr. 557/2007 a Tribunalului Maramureș și rămasă irevocabilă conform Deciziei civile nr. 1170/2007 a Curții de Apel Cluj. Prin Dispoziția nr. 6125/2007, pârâtul Primarul orașului Borșa a respins cererea de restituire în natură a terenului pe motiv că nu s-a depus notificarea la Legea nr. 10/2001 în termenul legal, iar părinții reclamantei ar fi primit în schimbul terenului expropriat suprafața de 4,71 ha teren în Borșa și le-ar fi fost strămutate cele două construcții.

În realitate, notificarea a fost depusă în termen legal, la 10 august 2001 și nu numai în anul 2005, iar tatăl reclamantei, T.I., a primit 1,51 ha teren în zona Rât din Borșa și 0,463 ha pe strada L.; materialul de construcții a fost folosit pe strada arătată mai sus. Restul suprafeței de teren n-a fost primit de antecesorul notificatoarei reclamante, C.I..

Petenta s-a adresat instanței, iar prin Sentința civilă nr. 227 din 25 februarie 2008, Tribunalul Maramureș a constatat că intimatul nu a răspuns notificării formulate de petentă, sub nr. 65/2001, în termen legal și, în consecință, a anulat Dispoziția nr. 6125 din 29 octombrie 2007, emisă în baza Legii nr. 10/2001 de către pârât; a obligat pe pârâtul Primarul orașului Borșa să soluționeze, prin dispoziție motivată, notificarea ce i-a fost adresată de către reclamanta C.I., înregistrată la Biroul executorului judecătoresc Bucur Ioan din Vișeul de Sus sub nr. 65 din 10 august 2001, privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 2,78 ha, situat în Borșa, expropriat prin Decretul nr. 118/1950.

În cauză, SC V. SA a depus cerere de intervenție în interes propriu, care a fost respinsă, intervenienta nedovedind vreun drept propriu. Sentința a fost menținută prin Decizia nr. 136/A/2008 a Curții de Apel Cluj și prin Decizia nr. 8083/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, astfel încât Primarul orașului Borșa a rămas obligat a răspunde Notificării nr. 65/2001. Ulterior, intimatul a emis Dispoziția nr. 288/2009, atacată în prezenta cauză, respingând Notificarea nr. 65/2001 pe considerentul că autorul petentei ar fi primit teren în compensare pentru întreaga suprafață expropriată. Această concluzie este, însă, greșită raportat la constatările sus arătate, petentei cuvenindu-i-se o diferență de 2 ha teren până la concurența suprafeței de 4 ha care a fost expropriată de la autorul ei.

Constatând întrunite cerințele art. 24 alin. (1) și (3) și art. 20 pct. 1 din Legea nr. 247/2005, instanța a admis plângerea precizată și, față de soluția dată plângerii, a fost respinsă și cererea de intervenție accesorie formulată de SC V. SA în interesul intimatului. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul Primarul orașului Borșa și intervenienta accesorie SC V. SA Borșa. Prin Decizia civilă nr. 295/A din 14 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de pârâtul Primarul orașului Borșa, precum și apelul declarat de intervenienta accesorie SC V. SA Borșa, a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a admis, în parte, plângerea reclamantei C.I.

și a înlăturat dispozițiile referitoare la obligația de emitere a unei dispoziții de restituire în natură și la obligația de a calcula și a plăti despăgubiri, stabilite în sarcina Primarului orașului Borșa; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Curtea a apreciat apelul declarat de pârâtul Primarul orașului Borșa întemeiat în parte, iar cel declarat de intervenienta SC V. SA Borșa întemeiat, pentru următoarele considerente: Prin plângerea formulată, reclamanta a solicitat anularea Dispoziției nr. 288 din 16 februarie 2009 emisă de pârâtul Primarul orașului Borșa și restituirea în natură a suprafeței de 1,5 ha teren, situat în Borșa, înscris în CF nr. top x, y și z, teren neafectat de construcții sau edificii de interes public și acordarea de despăgubiri pentru suprafața de 0,5 ha teren afectat de construcții.

În ședința publică din 10 iunie 2011, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că, raportat la starea de fapt a terenului, respectiv că se află în patrimoniul SC V. SA, solicită acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Potrivit art. 2 din statul societății, SC V. SA este persoană juridică română cu capital integral privat, având forma juridică de societate comercială pe acțiuni. Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri la 7 mai 2010, intervenienta este proprietara terenului identificat prin nr. top x, y, z, w, q, p din CF Borșa, teren care face obiectul prezentei acțiuni.

Raportat la dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, cum, în speță, terenul este aferent activelor intervenientei, competența de soluționare a notificării formulată de reclamantă revine Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, pârâtul Primarul orașului Borșa urmând să-și îndeplinească obligațiile care-i revin în baza textelor de lege menționate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.I., criticând-o pentru următoarele motive: 1. În mod greșit, instanța de apel a stabilit că A.V.A.S. trebuie să soluționeze notificarea, această obligație revenindu-i Primarului orașului Borșa, deoarece, chiar de la data emiterii primei dispoziții de respingere, terenul în cauză se afla în domeniul public al orașului Borșa, conform listei de inventar și H.G.

nr. 934/2002, în vederea construirii unei stații de epurare. Conform art. 33 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, pentru imobilele, construcții demolate și terenuri, notificarea se soluționează prin dispoziția primarului unității administrative teritoriale pe a cărei rază se află imobilul. 2. La începutul anului 2011, SC V. SA obține certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru toate suprafețele de teren din cartierul Gară din Borșa, emis de către ministerul de resort, cu încălcarea prevederilor art. 1 și 3 din H.G. nr. 834/1991, în care se prevede, în mod expres, ca nu se pot emite certificate pentru terenurile aflate în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale.

3. Conform art. 20 alin. (4 1 ) din Legea nr. 247/2005, sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative, judiciare generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, schimbarea destinației și grevarea sub orice forma a bunurilor imobile notificate. 4. Instituția Primarului orașului Borșa nu a înaintat notificarea sau dosarul altei entități, astfel cum legea prevede în cazul unui alt deținător. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul obligării pârâtului la emiterea unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Intimatul-pârât Primarul orașului Borșa a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Cu ocazia dezbaterilor pe fond, Înalta Curte a supus discuției relevanța Deciziei nr. 830/2008 a Curții Constituționale în speța de față, cu consecința verificării datei când intervenienta a fost integral privatizată, precum și a naturii titlului statului, de preluare a imobilului. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: 1. Într-adevăr, instanța de apel a apreciat că A.V.A.S. este entitatea care trebuie să soluționeze notificarea formulată în cauză, fără să procedeze la o verificare completă a situației din dosar sub aspectele ce se vor menționa în continuare și fără să țină seama de Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008, în vigoare la data pronunțării deciziei recurate și obligatorie potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, în forma actuală.

Astfel, raportat la precizarea formulată de reclamantă în dosarul de apel, în sensul că imobilul se află în patrimoniul intervenientei, la art. 2 din Statul acesteia și la un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în anul 2010, instanța de apel a stabilit că soluționarea notificării revine instituției publice implicate în privatizare sus-menționate.

Curtea a omis, însă, să identifice unitatea deținătoare a bunului sau entitatea prevăzută de lege să soluționeze notificarea la data intrării în vigoare a actului normativ în discuție, respectiv 14 februarie 2001. Împrejurarea că prezintă relevanță data intrării în vigoare a legii, iar nu o dată ulterioară, rezultă în mod expres din dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, care se referă la "imobilele deținute la data intrării în vigoare a legii de către o regie autonomă ...". Or, Curtea de Apel nu a verificat cine deținea imobilul la data de 14 februarie 2001, raportându-se în mod greșit la actualul deținător, și anume intervenienta SC V. SA Pe de altă parte, și în condițiile în care intervenienta ar fi deținut bunul la data sus-menționată, Curtea a omis să țină seama de Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008, aplicând în mod greșit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma anterioară pronunțării acestei decizii, cu consecințe atât în ceea ce privește persoana abilitată să soluționeze notificarea, cât și asupra formei de reparație cuvenită reclamantei.

Conform acestei decizii, s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor a art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei "imobile preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituția României. În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut, printre altele, că toate persoanele care au depus notificări în termenul legal se află într-o situație juridică identică, și anume au dobândit vocația la măsuri reparatorii, cu precizarea că, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptățite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.

Or, legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie și un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge, după intrarea ei în vigoare. Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor prin simpla împrejurare de fapt a soluționării cu întârziere a notificărilor de către societățile comerciale integral privatizate, iar această împrejurare nu poate fi calificată ca fiind un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, care să justifice pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor anterior menționate.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că, în speță, se pune problema aplicabilității dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare de la data formulării notificării, și nu a dispozițiilor art. 29 din același act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, cum greșit a considerat Curtea de Apel. Pe de altă parte, Înalta Curte nu poate aplica dispozițiile legale anterior menționate la o situație de fapt care nu a fost pe deplin stabilită.

Astfel, textul indicat din legea în forma inițială vizează acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, persoanelor îndreptățite, în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, stabilind, totodată, pentru ipoteza respectivă, competența instituției publice care a efectuat privatizarea în soluționarea notificării prin care s-a solicitat restituirea în condițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform alin. (2) din același text.

Din interpretarea per a contrario (prin opoziție) a art. 27 alin. (1) și (2) din actul normativ, în forma de la data intrării sale în vigoare, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, asupra măsurilor reparatorii cuvenite, în temeiul Legii nr. 10/2001, se va pronunța unitatea deținătoare a imobilului, iar forma de reparație va fi restituirea în natură, în cazul în care notificatorul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, dacă nu există impedimente de altă natură pentru această formă de reparație (de exemplu, dacă terenul este ocupat de construcții legal edificate). În caz contrar, așa cum s-a arătat, soluționarea notificării revine instituției publice implicate în privatizare, respectiv A.V.A.S., iar forma de reparație este cea în echivalent.

În speță, pe lângă faptul că instanța de apel nu a verificat deținătorul imobilului la fata intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și dacă acesta era o societate integral privatizată la aceeași dată, nu a stabilit nici natura preluării, respectiv în baza unui titlu valabil sau nevalabil, pentru a se putea stabili entitatea care trebuie să soluționeze notificarea, precum și forma de reparație cuvenită reclamantei, în cazul în care această entitate este pârâtă în prezentul dosar. Toate aceste motive vor determina admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Dispozițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, în realitate, art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu au relevanță în cauză, deoarece se referă la soluționarea notificării de către primarul unității administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află imobilul în ipoteza imobilelor construcții demolate, în speță fiind vorba despre un imobil teren. 2.-3. În ceea ce privește criticile corespunzătoare acestor motive de recurs, ele vizează motive de nulitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea intervenientei, și sunt nerelevante în cauza de față pentru două motive: Mai întâi, SC V. SA are calitatea de intervenientă accesorie în favoarea pârâtului în prezentul litigiu, ceea ce înseamnă că nu se află într-un raport procesual direct cu reclamanta.

Prin urmare, în absența formulării unei cereri de constatare a nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, de către reclamantă, în contradictoriu cu societatea menționată, în calitate de pârâtă, nu se pot analiza motivele de nevalabilitate a actului juridic respectiv. Pe de altă parte, și în condițiile existenței unui certificat de atestare a dreptului de proprietate emis conform H.G. nr. 834/1991, SC V. SA va trebui să soluționeze notificarea, dacă se stabilește că aceasta deținea imobilul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (sau persoana juridică din cadrul căreia s-a divizat) și, în cazul în care, la aceeași dată, era integral privatizată, îi revine aceeași obligație în ipoteza preluării bunului cu titlu nevalabil, de către stat.

Prin urmare, certificatul de atestare respectiv nu face decât să confirme calitatea de deținător al imobilului și să justifice soluționarea notificării de către intervenientă, dacă sunt îndeplinite și celelalte cerințe impuse de lege și analizate mai sus în acest sens, nefiind necesar să se constate în prealabil nevalabilitatea actului juridic de proprietate. 4. Și această critică este fondată, în cazul stabilirii unui alt deținător decât pârâtul din dosar, acesta din urmă fiind obligat să trimită unității deținătoare, spre soluționare, notificarea și actele aferente, conform art. 28 alin. (2) din Lege. Curtea de Apel nu a dispus, însă, în acest sens, reținând doar, în urma aplicării greșite a dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001 în forma anterioară pronunțării deciziei Curții Constituționale enunțate, că A.V.A.S.

reprezintă instituția abilitată să soluționeze notificarea. Procedând în acest sens, fără să dispună și trimiterea notificării la aceasta, evident sub rezerva ca și celelalte cerințe enunțate mai sus, să fie întrunite, instanța de apel a pronunțat o soluție fără finalitate juridică, lipsind-o practic pe reclamantă de posibilitatea de a obține vreo formă de reparație efectivă pentru imobilul în litigiu, deși i-a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. În concluzie, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 314 și 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă, va casa decizia atacată și va trimite cauza, spre rejudecare la aceeași curte de apel pentru a se pronunța asupra aspectelor sus-menționate.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va stabili persoana care deținea imobilul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, raportat și la critica din recurs privind identificarea acesteia în persoana Primarului orașului Borșa, dacă deținătorul imobilului la data respectivă era intervenienta sau autoarea ei, urmează a se verifica dacă acestea erau sau nu integral privatizate la momentul enunțat. În caz afirmativ, se va verifica natura titlului statului și, în raport de concluzia la care se va ajunge sub acest aspect, se va dispune obligarea pârâtului să trimită notificarea și documentele aferente fie la A.V.A.S (în ipoteza unui titlu valabil al statului), fie la unitatea deținătoare, oricare ar fi aceasta (în cazul unui titlu nevalabil).

În acest sens, trebuie menționat că, în condițiile în care s-ar stabili că entitatea ce trebuie să soluționeze notificarea este SC V. SA, pretențiile reclamantei pentru imobilul în litigiu nu pot fi verificate în prezenta cauză, în contradictoriu cu intervenienta, determinat de ceea ce s-a expus în precedent, și anume lipsa unui raport procesual direct între cele două părți. Prin urmare, dacă se confirmă acest caz, pârâtul va fi obligat să trimită notificarea societății amintite, spre soluționare. În condițiile în care pârâtul se dovedește a fi deținătorul imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, forma de reparație cuvenită reclamantei se va stabili conform art. 11 din actul normativ, urmând a se verifica dacă terenul este "liber de construcții sau amenajări de utilitate publică", în sensul acestei legi.

Se va aprecia asupra necesității efectuării unei expertize de specialitate, care să identifice terenul în litigiu și să stabilească dacă este sau nu afectat de construcții sau amenajări de utilitate publică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta C.I. împotriva Deciziei nr. 295 A din 14 octombrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2012. Procesat de GGC - CL