DECIZIE
a cereriii nr. 42162/02 prezentată de Paul SCHWARZKOPF și Thomas TAUSSIK împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secție), ședință din 2 decembrie 2008 într-o cameră compusă din: Peer Lorenzen, președinte, Rait Maruste, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Mark Villiger, Mirjana Lazarova Trajkovska, Zdravka Kalaydjieva, judecători, și de Claudia Westerdiek, grefieră de secție, Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la 28 noiembrie 2002, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamanti, După deliberare, adoptă următoarea decizie:
Reclamantii, d-nii Paul Schwarzkopf și Thomas Taussik, sunt cetățeni cehi, născuți respectiv în 1922 și 1946 și locuind la New York (Statele Unite ale Americii). Sunt reprezentați în fața Curții de d-ra V. Jablonský, avocat la Praga. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, d-l V.A. Schorm. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 31 octombrie 1995, reclamantii au introdus, în temeiul legii nr. 87/1991 privind reabilitările extrajudiciare, o acțiune pentru revendicarea imobilelor care au aparținut odinioară strămoșilor lor. Victime ale persecuției evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, doi dintre acești strămoși au murit într-un lagăr de concentrare, în timp ce alți doi au fost forțați să-și parasească țara.
În 1940, dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în cauză a fost transferat municipalității Jihlava.
Acest transfer a fost declarat nul și fără efect în aplicarea decretului prezidențial nr. 5/1945 și a legii nr. 128/1946, care acte au anulat toate transferurile dreptului de proprietate efectuate sub constrângere a regimului de ocupație (între 30 septembrie 1938 și 4 mai 1945) din motive legate de persecuția națională, rasială sau politică, și au acordat o posibilitate victimelor de a-și face valabile drepturile patrimoniale și de a solicita revendicarea bunurilor, până la 17 iunie 1949. Prin sentința din 31 octombrie 1997, tribunalul de district (Okresní soud) din Jihlava a respins acțiunea reclamantilor, remarcând în special: „Reclamantii nu au dovedit deloc că ei înșiși sau strămoșii lor au invocat pretenția în temeiul decretului nr. 5/1945 și al legii nr. 128/1946, și că această pretenție nu a fost satisfăcută după 25 februarie 1948, din motivele prevăzute în art. 2 § 1 c) din legea nr. 87/1991.
După părerea tribunalului, această condiție de revendicare stabilită în art. 3 § 2 din legea nr. 87/1991 trebuie îndeplinită pentru ca reclamantii să-și poată invoca dreptul la revendicare. Strămoșii reclamantilor ar fi putut și ar fi trebuit să-și invoce pretenția respectivă în termenul fixat de legea nr. 128/1946. Totuși, reclamantii nu au dovedit în prezenta cauză, și tribunalul nu a stabilit, că aceasta a fost situația, nici, după caz, din care motiv pretenția nu a fost acceptată." La 21 decembrie 1999, sentința menționată a fost confirmată de tribunalul regional (Krajský soud) din Brno, care s-a referit, inter alia, la hotărârea Curții Supreme (Nejvyšší soud) nr. 3 Cdon 554/96. Reclamantii au contestat prin cale extraordinară, susținând că hotărârea tribunalului regional avea o importanță juridică crucială.
Referindu-se la hotărârile Curții Constituționale (Ústavní soud) nr. II. ÚS 3/98 și nr. II. ÚS 66/98, precum și la hotărârea Curții Supreme nr. 28 Cdo 655/2000, ei au subliniat că era tocmai din motivele prevăzute în art. 2 § 1 c) din legea nr. 87/1991 că strămoșii lor, amenințați de persecuție rasială, nu au putut să-și invoce pretenția în maniera prevăzută de decretul nr. 5/1945 și legea nr. 128/1946. La 30 noiembrie 2000, Curtea Supremă a declarat cererea de cale extraordinară a reclamantilor inadmisibilă pe motiv că hotărârea tribunalului regional nu constituia o decizie de importanță juridică crucială.
Observând că jurisprudența pertinentă evolua rapid, ea a notat că din hotărârea ei nr. 28 Cdo 1726/2000 din 24 august 2000, referitoare la interpretarea articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991, că existența singură a unei pretenții bazate pe decretul nr. 5/1945 și legea nr. 128/1946 nu era suficientă și că era necesar să se dovedească, cu ajutorul unor elemente de fapt minime, că această pretenție a fost supusă deciziei autorităților. Potrivit curții, omisiunea de a invoca actele legislative postbelice nu putea fi corectată cu ajutorul legii nr. 87/1991. La 9 aprilie 2002, Curtea Constituțională a respins din lipsa de temei manifest recursul constituțional prin care reclamantii contestau decizia adoptată în prezenta cauză de Curtea Supremă, precum și contradicțiile dintre această decizie și hotărârea Curții Supreme adoptată la 26 aprilie 2000 sub nr. 28 Cdo 655/2000.
Invocând principiul minimalizării efectelor asupra activității altor autorități, ea nu a găsit niciun motiv pentru a pune în îndoială concluzia Curții Supreme. La 29 mai 2002, Curtea Constituțională a respins ca fiind manifestă fără temei al doilea recurs constituțional al reclamantilor, direcționat împotriva deciziilor adoptate în prezenta cauză de tribunalele inferioare. Ea a remarcat în special: „(...) restabilirea de către persoane particulare (ale căror strămoși sunt dintre reclamanti) a dreptului lor de proprietate a fost guvernată de decretul prezidențial nr. 5/1945 și legea nr. 128/1946. În virtutea acestei reglementări speciale, strămoșii reclamantilor nu au putut recupera dreptul lor de proprietate ex lege și dar au trebuit (ar fi trebuit) (chiar dacă se aflau în afara Cehoslovaciei din acel moment) să-și invoce corespunzător pretențiile de revendicare postbelice în fața autorităților competente.
Curtea Constituțională se referă, în acest sens, la jurisprudența ei (de ex. nr. II. ÚS 18/97, IV. ÚS 178/99, I. ÚS 180/99) precum și la jurisprudența tribunalelor inferioare (de ex. hotărârea Înaltei Curți din Praga din 29 noiembrie 1994, (...)). Numai reclamantii (strămoșii lor) care și-au invocat corespunzător pretențiile de revendicare postbelice pot fi considerați drept autorizați pentru revendicare [potrivit legii nr. 87/1991]. Este deci necesar să se dovedească, cu ajutorul unor elemente de fapt minime, că aceste pretenții au fost supuse deciziei autorităților.
Curtea Constituțională se asociază deci raționamentului expus în decizia Curții Supreme nr. 1726/2000 din 24 august 2000, potrivit căruia omisiunea de a invoca actele legislative postbelice nu poate fi corectată cu ajutorul articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991." B. Dreptul și practica interne relevante Legea nr. 87/1991 privind reabilitările extrajudiciare Potrivit articolului 3 § 1, are dreptul să solicite revendicarea bunurilor sale transferate Statului în cazurile prevăzute la art. 6 orice persoană fizică cetățean al Republicii Federative Cehe și Slovace.
Conform articolului 3 § 2, este considerată drept autorizată și persoana fizică care îndeplinește condițiile prevăzute la §1 și care avea, în momentul transferului bunurilor Statului, o pretenție asupra acestor bunuri în virtutea decretului prezidențial nr. 5/1945 și al legii nr. 128/1946, când tranzacțiile declarate nule și fără efect potrivit acestor acte speciale au avut loc în consecință a unei persecuții rasiale și când pretenția menționată nu a fost satisfăcută după 25 februarie 1948, din motivele prevăzute în art. 2 § 1 c) [și anume în consecință a unei persecuții politice sau a unei conduite care încalcă drepturile omului și libertățile general recunoscute]. Legea nr. 335/1991 privind tribunalele și judecătorii (în vigoare la momentul faptelor) Potrivit articolului 28 § 3, Curtea Supremă urmărește deciziile definitive ale tribunalelor și emite opinii, în interesul unificării jurisprudenței.
Conform articolului 29 § 1, atunci când o chestiune juridică necesită ca interpretarea ei să fie unificată, președintele Curții Supreme poate propune colegiului sau adunării plenare să emită o opinie. În virtutea articolului 30 § 2, președinții colegiilor (penal, civil, comercial) propun acestora să emită opinii asupra interpretării legilor. art. 31 § 3 b) prevede că adunarea plenară a Curții Supreme emite opinii asupra interpretării legislației atunci când sunt vorba de probleme care interesează mai multe colegii sau ridică dezacorduri între colegii. Jurisprudența Curții Supreme În hotărârea nr. 3 Cdon 554/1996 din 17 iulie 1997, Curtea Supremă a estimat că putea fi autorizat pentru revendicare în virtutea articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991 numai cel care și-a invocat corespunzător pretențiile de revendicare (postbelice) în fața autorităților competente, în maniera prevăzută de decretul prezidențial nr. 5/1945 și legea nr. 128/1946.
Din punct de vedere logic, pretenția putea rămâne nesatisfăcută după 25 februarie 1948 numai atunci când a fost supusă tribunalului în maniera prevăzută de lege. Dacă tribunalul nu a fost astfel sesizat, nu este posibil să se vorbească despre motivele (fie cele prevăzute în art. 2 § 1 c), singurele relevante, fie altele) din care pretenția nu a fost satisfăcută.
În plus, o asemenea persoană nu putea fi autorizată pentru revendicare în virtutea articolului 3 § 2 decât dacă tribunalul a examinat și, după caz, a hotărât asupra pretenției sale după 25 februarie 1948. Același raționament a fost adoptat de Curtea Supremă de exemplu în hotărârile nr. 23 Cdo 2075/98 din 27 octombrie 1998 și 23 Cdo 1722/98 din 12 iulie 1999. În hotărârea nr. 23 Cdo 2001/98 din 24 ianuarie 2000, Curtea Supremă a estimat că pretenția putea fi considerată ca nerămânând nesatisfăcută în consecință a unei persecuții și atunci când procedura judiciară s-a încheiat (după 25 februarie 1948), din motiv de discriminare a reclamantului, altfel decât printr-o decizie pe fond (în speță, printr-o stingere a instanței urmând retragerii cererii motivate de o teamă justificată de discriminare).
Prin hotărârea nr. 28 Cdo 655/2000 din 26 aprilie 2000, Curtea Supremă a anulat deciziile tribunalelor inferioare, dezaprobând opinia lor că era necesar, pentru a avea statutul persoanei autorizate în virtutea articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991, ca pretenția de revendicare bazată pe decretul nr. 5/1945 și legea nr. 128/1946 să fi fost supusă deciziei autorităților, în timp ce era exclus să se prevaleți de art. 3 § 2 din legea nr. 87/1991 în toate cazurile în care pretenția postbelică nu a fost supusă autorităților. În hotărârea nr. 28 Cdo 1726/2000 din 24 august 2000, Curtea Supremă a considerat că chestiunea de a ști dacă existența singură a unei pretenții bazate pe decretul nr. 5/1945 sau pe legea nr. 128/1946 era suficientă pentru a îndeplini condițiile articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991 avea o importanță juridică crucială.
Potrivit ei, nu era posibil să se pună în sarcina reclamantilor de revendicare faptul că era dificil, după o lungă perioadă de patruzeci de ani, să se dovedească elementele decisive privind drepturile de proprietate, din care toate formele (cu excepția proprietății comunale socialiste) au fost eliminate sub regimul comunist. Curtea a concluzionat deci că pentru a avea statutul persoanei autorizate la revendicare potrivit articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991, existența unei pretenții bazate pe decretul nr. 5/1945 sau pe legea nr. 128/1946 era suficientă, cu condiția de a fi susținută de elemente de fapt minime demonstrând că această pretenție a fost supusă deciziei autorităților.
În hotărârea nr. 28 Cdo 1335/2000 din 30 noiembrie 2000, Curtea Supremă a estimat că concluzia instanței de apel subliniind faptul că proprietarii originali, care au emigrat în 1938 și 1939 pentru a fugi de persecuția rasială, nu au supus autorităților pretenția lor asupra imobilelor în virtutea legii nr. 128/1946, ridica o chestiune de importanță juridică crucială. Ea a observat că, în măsura în care art. 3 § 2 din legea nr. 87/1991 nu menționa faptul dacă pretenția a fost supusă autorităților în virtutea decretului nr. 5/1945 sau al legii nr. 128/1946, chestiunea decisivă era aceea de a ști dacă motivele nesatisfacerii pretenției erau cele expuse în art. 2 § 1 c) din legea nr. 87/1991.
Potrivit opiniei Curții Supreme expuse în hotărârea nr. 28 Cdo 1746/99 din 20 februarie 2001, art. 3 § 2 din legea nr. 87/1991 nu cerea ca pretenția asupra bunurilor afectate de transferurile declarate nule de decretul nr. 5/1945 să fi fost supusă autorităților după intrarea în vigoare a acestui decret. Era suficient, pentru a avea statutul persoanei autorizate în virtutea legii 87/1991, ca persoana să aibă pretenția asupra bunurilor, în virtutea decretului nr. 5/1946 sau al legii nr. 128/1946, în momentul transferului acestor bunuri Statului. Acest raționament a fost aplicat de Curtea Supremă și în hotărârile nr. 1175/2002 și 28 Cdo 1326/2002 din 21 august 2003, nr. 28 Cdo 2155/2003 din 25 mai 2004 și nr. 1842/2004 din 24 septembrie 2004, cu referire la hotărârea Curții Constituționale nr. II.
ÚS 3/98. În hotărârea nr. 28 Cdo 367/2004 din 22 decembrie 2005, Curtea Supremă s-a asociat argumentului reclamantei privind divergențele practicii jurisprudențiale privind interpretarea articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991, dar s-a considerat obligată să urmeze opinia acum stabilită de deciziile sale sau ale Curții Constituționale. Ea a declarat astfel că respectă concluziile enunțate în hotărârea sa nr. 28 Cdo 1726/2000 din 24 august 2000, potrivit cărora existența unei pretenții bazate pe decretul nr. 5/1945 sau pe legea nr. 128/1946 era suficientă, cu condiția de a fi susținută de elemente de fapt minime demonstrând că această pretenție a fost supusă deciziei autorităților. Jurisprudența Curții Constituționale În hotărârea nr. II.
ÚS 3/98 din 9 decembrie 1998, referitoare la o cauză în care persoana în cauză și-a invocat pretenția postbelică în fața autorităților administrative, dar nu în fața tribunalului (conform legii nr. 128/1946), Curtea Constituțională a estimat că nu era posibil să se reproșeze reclamantului de revendicare că nu a îndeplinit obligațiile legale atunci când nu a sesizat tribunalul în virtutea legii nr. 128/1946 în situația în care termenul pentru această sesizare expira după 25 februarie 1948; după schimbarea regimului politic care a intervenit la această dată, nu era util să se introducă o asemenea acțiune de revendicare, deoarece chiar și procedurile judiciare deja inițiate au fost adesea suspendate, fără continuare.
În hotărârea nr. II. ÚS 66/98 din 2 februarie 1999, Curtea Constituțională a estimat că nu era posibil să se reproșeze interesatului că a retras (pentru a evita persecuția regimului comunist) acțiunea sa formată în virtutea legii nr. 128/1946, și să se concluzioneze că art. 2 § 1 c) din legea nr. 87/1991 nu-i era aplicabil. În hotărârea nr. I. ÚS 254/2000 din 16 martie 2004, Curtea Constituțională a remarcat că revendicarea bunurilor în virtutea legii nr. 87/1991 era posibilă chiar dacă conducta prevăzută de decretul nr. 5/1945 sau legea nr. 128/1946 nu a fost urmată. Ea a observat în acest sens că aceste acte legislative se refereau la revendicări postbelice și că nu era posibil să se reproșeze unui reclamant în revendicare conform legii nr. 87/1991 că nu s-a prevăzut de legea nr. 128/1946.
Ea a notat de asemenea că ar trebui aplicare legilor de revendicare nu prea restrictiv și formalist, ci în mod respectuos al circumstanțelor concrete ale fiecărei cauze. PREȚURI 1. Pe baza articolului 6 § 1 din Convenție, reclamantii denunță inechitatea procedurii de revendicare, și anume divergențele jurisprudenței jurisdicțiilor naționale în interpretarea articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991. 2. Interesații afirmă de asemenea că practica jurisprudențială menționată constituie o discriminare interzisă de art. 14 din Convenție, în măsura în care alte cauze bazate pe aceleași fapte au fost judecate diferit de a lor. 3. În observațiile lor din 6 septembrie 2005, reclamantii se plâng și de durata procedurii urmată în prezenta cauză.
1. Plângând de inechitatea procedurii de revendicare, reclamantii denunță divergențele jurisprudenței jurisdicțiilor naționale în interpretarea articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991. Ei invocă la această privință art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)" Potrivit Guvernului, problema rezidă în prezenta cauză în interpretarea ultimei condiții fixate de art. 3 § 2 din legea nr. 87/1991. În prezenta cauză, ca și în hotărârile nr. 23 Cdo 2075/98 din 27 octombrie 1998, 23 Cdo 1722/98 din 12 iulie 1999 și nr. 28 Cdo 1726/2000 din 24 august 2000, Curtea Supremă a estimat că, pentru a putea examina din care motive pretenția nu a fost satisfăcută, era necesar ca aceasta să fi fost supusă autorităților din acel moment.
Această opinie a fost împărțită de asemenea de Curtea Constituțională, și chiar și în hotărârea nr. II. ÚS 3/98 invocată de reclamanti, deoarece aceasta se referea la o situație în care interesații și-au invocat pretenția în fața autorităților. Guvernul observă că reclamantii dețin o opinie concurentă care a prevalat în jurisprudența Curții Supreme pe măsură și care a fost ulterior acceptată de Curtea Constituțională; potrivit acestei opinii, care merge dincolo de intențiile legiuitorului așa cum rezultă din raportul explicativ relevant, este suficient să se dovedească că pretenția nu a fost satisfăcută după 25 februarie 1948, din motivele expuse în art. 2 § 1 c) din legea nr. 87/1991. Guvernul este totuși convins că ambele interpretări ale acestei dispoziții sunt justificabile și lipsite de arbitrar.
Doar faptul că tribunalele au ales în prezenta cauză interpretarea pe care reclamantii au contestat-o și pe care practica a abandonat-o ulterior nu implică o încălcare a Convenției. Guvernul susține de asemenea că există în toate ordinele juridice norme noi al căror interpretare de către tribunale nu este uniformă și se stabilizează doar după o anumită perioadă, cum a fost cazul în prezenta cauză. Mai mult, legile de revendicare sunt acte specifice, și Convenția nu impune statelor contractante nici o restricție asupra libertății lor de a determina sfera de aplicare a legislațiilor pe care le pot adopta în materie de revendicare de bunuri și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturi de proprietate (Kopecký c. Slovacia [MC], nr. 44912/98, § 35, CEDH 2004‑IX).
O anumită evoluție în interpretarea acestor condiții nu depășește, după cum crede Guvernul, limitele acestei libertăți, și nu ar trebui să pună sub semnul întrebării valabilitatea deciziilor care se bazează pe o opinie juridică care a fost depășită. Din punctul de vedere al reclamantilor, este inadmisibil ca tribunalele să aplice opinii juridice diferite la cauze bazate pe aceleași fapte. Ei se opun tezei Guvernului că hotărârea Curții Supreme nr. 28 Cdo 1746/99 din 20 februarie 2001 constituie o schimbare de jurisprudență, posterioară examinării cauzei lor. În acest sens, ei fac valabil că hotărârea Curții Constituționale nr. II. ÚS 3/98 din 9 decembrie 1998, precum și hotărârea Curții Supreme nr. 28 Cdo 655/2000 din 26 aprilie 2000 au fost adoptate mult înainte ca Curtea Supremă să hotărască asupra cererii lor de cale extraordinară.
Curtea observă că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de a remedia nedreptățile sau daunele cauzate înainte de ratificare a Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecký, hotărâre citată, § 35). Cu toate acestea, dacă statele decid să adopte legi pentru a despăgubi victimele nedreptăților comise în trecut, acestea trebuie puse în aplicare cu claritate și coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept în cauză. În acest sens, trebuie subliniat că incertitudinea, indiferent dacă legislativă, administrativă sau jurisdicțională, este un factor important care trebuie luat în considerare pentru a aprecia conducta Statului (a se vedea, în contextul articolului 1 din Protocolul nr. 1, Broniowski c. Polonia [MC], nr. 31443/96, § 151, CEDH 2004‑V; Păduraru c. România, nr. 63252/00, § 92, CEDH 2005‑XII (extrase)).
Curtea reamintește de asemenea că are ca sarcină, potrivit articolului 19 din Convenție, să asigure respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru statele contractante. Revine în primul rând autorităților naționale, și în special tribunalelor, să interpreteze și să aplice dreptul intern (a se vedea, inter multa alia, Rotaru c. România [MC], nr. 28341/95, § 53, CEDH 2000-V). Nu este în competența Curții să aprecieze ea însăși elementele de fapt care au determinat o jurisdicție națională să adopte o decizie mai degrabă decât alta, sub rezerva examinării compatibilității cu dispozițiile Convenției.
În caz contrar, ar deveni o cută de a treia sau a patra instanță și ar fi neglijentă limitelor misiunii sale (Contal c. Franța (dec.), nr. 67603/01, 3 septembrie 2000). Curtea are drept unică funcție, sub aspect articolului 6 din Convenție, să examineze cererile care susțin că jurisdicțiile naționale nu au respectat garanții procedurale specifice enunțate de această dispoziție sau că desfășurarea procedurii în ansamblu nu a garantat unui proces echitabil reclamantului (Sarkisova c. Georgia (dec.), nr. 73239/01, 6 septembrie 2005). În prezenta cauză, Curtea observă că, după ce art. 3 § 2 din legea nr. 87/1991 a fost introdus în ordinea juridică cehă în 1994, Curtea Supremă l-a interpretat inițial în mod restrictiv, cerând ca pretenția de revendicare să fi fost supusă unui tribunal, înainte de 25 februarie 1948. Apoi, în urma unei anumite asupliri efectuate de hotărârea din 24 ianuarie 2000, a oscilat între două poziții diferite, marturisite în special de decizii opuse date la 30 noiembrie 2000 în cauza reclamantilor și în cea nr. 28 Cdo 1335/2000.
O interpretare mai deschisă a prevalat în final în hotărârile adoptate de Curtea Supremă între 2001 și 2005. Remarcând că rolul unei curți supreme este de a rezolva contradicțiile jurisprudenței (Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Franța [MC], nr. 24846/94 și 34165/96 la 34173/96, § 59, CEDH 1999-VII), Curtea admite că, în prezenta cauză, această Curte Supremă era la originea divergențelor litigioase. Cu toate acestea, trebuie subliniat că, spre deosebire de cauza Beian c. România (nr. 1) (nr. 30658/05, § 36, CEDH 2007‑...(extrase)), legea nr. 335/1991 a stabilit mecanisme menite să asigure coerența practicii în cadrul tribunalelor inferioare, precum și în cadrul Curții Supreme. Scopul acestor mecanisme fiind de a rezolva, și nu de a preveni, diferendele jurisdicționale, Curtea trebuie să accepte că o asemenea unificare a jurisprudenței necesită o anumită perioadă.
Se constată cu certitudine că, în caz de față, interpretarea articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991 s-a stabilizat, deja din 2001, în special deoarece Curtea Supremă a calificat-o ca o chestiune de importanță juridică crucială. Faptul, deși regretabil, că decizia adoptată de această cută în cauza reclamantilor, în anul 2000, nu reflecta încă această nouă abordare mai deschisă nu poate singur încălca principiul securității juridice. De aici rezultă că acest motiv trebuie respins pentru lipsa de temei manifest, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Pe baza acelorași argumente avansate pentru susținerea motivului lor basate pe art. 6 § 1 din Convenție, reclamantii afirmă că practica jurisprudențială menționată constituie o discriminare interzisă de art. 14 din Convenție, în măsura în care alte cauze bazate pe aceleași fapte au fost judecate diferit de a lor.
Având în vedere considerațiile menționate mai sus, Curtea estimează că acest motiv este de asemenea manifestă fără temei și trebuie respins pentru lipsa de temei manifest, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 3. În observațiile lor din 6 septembrie 2005, reclamantii se plâng de durata procedurii urmată în prezenta cauză. Curtea observă totuși că acest motiv nu figura în formularul de cerere și nu i-a fost deci prezentat în termenul de șase luni. De aici rezultă că este tardiv și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu majoritatea, Declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefieră Președinte
DÉCISION
de la requête n o 42162/02 présentée par Paul SCHWARZKOPF et Thomas TAUSSIK contre la République tchèque La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 2 décembre 2008 en une chambre composée de : Peer Lorenzen, président, Rait Maruste, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Mark Villiger, Mirjana Lazarova Trajkovska, Zdravka Kalaydjieva, juges, et de Claudia Westerdiek, greffière de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 28 novembre 2002, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM. Paul Schwarzkopf et Thomas Taussik, sont des ressortissants tchèques, nés respectivement en 1922 et 1946 et résidant à New York (Etats-Unis d’Amérique).
Ils sont représentés devant la Cour par M e V. Jablonský, avocat à Prague. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. V.A. Schorm. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 31 octobre 1995, les requérants introduisirent, en vertu de la loi n o 87/1991 sur les réhabilitations extrajudiciaires, une action en restitution des immeubles qui avaient jadis appartenu à leurs ancêtres. Victimes de la persécution juive pendant la Seconde Guerre mondiale, deux desdits ancêtres périrent dans un camp de concentration, tandis que deux autres furent obligés de quitter le pays. En 1940, leur droit de propriété sur les immeubles en question fut transféré à la municipalité de Jihlava.
Ce transfert fut déclaré nul et non avenu en application du décret présidentiel n o 5/1945 et de la loi n o 128/1946, lesquels actes vinrent annuler tous les transferts du droit de propriété effectués sous la contrainte du régime d’occupation (entre les 30 septembre 1938 et 4 mai 1945) pour des raisons relatives à la persécution nationale, raciale ou politique, et donnèrent une possibilité aux victimes de faire valoir leurs droits patrimoniaux et de demander la restitution des biens, et ce jusqu’au 17 juin 1949. Par le jugement du 31 octobre 1997, le tribunal de district (Okresní soud) de Jihlava rejeta l’action des requérants, relevant en particulier : « Les demandeurs n’ont aucunement prouvé qu’eux-mêmes ou leurs ancêtres avaient fait valoir leur prétention en vertu du décret n o 5/1945 et de la loi n o 128/1946, et que cette prétention n’avait pas été satisfaite, après le 25 février 1948, pour les motifs prévus à l’article 2 § 1c) de la loi n o 87/1991.
De l’avis du tribunal, cette condition de restitution fixée à l’article 3 § 2 de la loi n o 87/1991 doit être remplie afin que les demandeurs puissent se prévaloir de leur droit à la restitution. Les ancêtres des requérants auraient pu et dû se prévaloir de ladite prétention dans le délai imparti par la loi n o 128/1946. Or, les demandeurs n’ont pas démontré en l’espèce, et le tribunal ne l’a pas établi, que tel avait été le cas ni, le cas échéant, pour quelle raison la prétention n’avait pas été accueillie. » Le 21 décembre 1999, ledit jugement fut confirmé par le tribunal régional (Krajský soud) de Brno qui se référa, entre autres, à la décision de la Cour suprême (Nejvyšší soud) n o 3 Cdon 554/96.
Les requérants se pourvurent en cassation, soutenant que l’arrêt du tribunal régional revêtait une importance juridique cruciale. Se référant aux arrêts de la Cour constitutionnelle (Ústavní soud) n o II. ÚS 3/98 et n o II. ÚS 66/98 ainsi qu’à l’arrêt de la Cour suprême n o 28 Cdo 655/2000, ils soulignèrent que c’était précisément pour les motifs prévus à l’article 2 § 1 c) de la loi n o 87/1991 que leurs ancêtres, menacés d’une persécution raciale, n’avaient pas pu faire valoir leur prétention de manière prévue par le décret n o 5/1945 et la loi n o 128/1946. Le 30 novembre 2000, la Cour suprême déclara le pourvoi en cassation des requérants non admissible au motif que l’arrêt du tribunal régional ne constituait pas une décision d’une importance juridique cruciale.
Relevant que la jurisprudence pertinente évoluait rapidement, elle nota qu’il ressortait de son arrêt n o 28 Cdo 1726/2000 du 24 août 2000, relatif à l’interprétation de l’article 3 § 2 de la loi n o 87/1991, que l’existence seule d’une prétention fondée sur le décret n o 5/1945 et la loi n o 128/1946 n’était pas suffisante et qu’il était nécessaire de démontrer, à l’aide des éléments de fait minimes, que cette prétention avait été soumise à la décision des autorités. Selon la cour, l’omission de se prévaloir des actes législatifs d’après-guerre ne pouvait pas être redressée à l’aide de la loi n o 87/1991. Le 9 avril 2002, la Cour constitutionnelle rejeta pour défaut manifeste de fondement le recours constitutionnel par lequel les requérants contestaient la décision rendue en l’espèce par la Cour suprême, ainsi que les contradictions entre cette décision et l’arrêt de la Cour suprême rendu le 26 avril 2000 sous le n o 28 Cdo 655/2000.
Invoquant le principe de la minimalisation des atteintes à l’activité d’autres autorités, elle ne releva aucun motif pour mettre en doute la conclusion de la Cour suprême. Le 29 mai 2002, la Cour constitutionnelle rejeta comme manifestement mal fondé le second recours constitutionnel des requérants, dirigé contre les décisions adoptées en l’espèce par les tribunaux inférieurs. Elle releva en particulier : « (...) le rétablissement par les particuliers (dont les ancêtres des requérants) de leur droit de propriété avait été régi par le décret présidentiel n o 5/1945 et la loi n o 128/1946. En vertu de cette réglementation spéciale, les ancêtres des requérants n’ont pas pu recouvrer leur droit de propriété ex lege et mais ils ont (auraient) dû (même s’ils se trouvaient hors de la Tchécoslovaquie de l’époque) faire dûment valoir leurs prétentions de restitution d’après-guerre auprès des autorités compétentes.
La Cour constitutionnelle renvoie, à cet égard, à sa jurisprudence (par ex. n os II. ÚS 18/97, IV. ÚS 178/99, I. ÚS 180/99) ainsi qu’à la jurisprudence des tribunaux inférieurs (par ex. arrêt de la haute cour de Prague du 29 novembre 1994, (...)). Seuls les demandeurs (leurs ancêtres) qui ont fait dûment valoir leurs prétentions de restitution d’après-guerre peuvent être considérés comme habilités à la restitution [en vertu de la loi n o 87/1991]. Il est dès lors nécessaire de démontrer, à l’aide des éléments de fait minimes, que ces prétentions avaient été soumises à la décision des autorités. La Cour constitutionnelle souscrit donc au raisonnement exposé dans la décision de la Cour suprême n o 1726/2000 du 24 août 2000, selon lequel l’omission de se prévaloir des actes législatifs d’après-guerre ne peut pas être redressée à l’aide de l’article 3 § 2 loi n o 87/1991.
» B. Le droit et la pratique internes pertinents Loi n o 87/1991 sur les réhabilitations extrajudiciaires Aux termes de l’article 3 § 1, est habilitée à demander la restitution de ses biens transférés à l’Etat dans les cas prévus à l’article 6 toute personne physique ressortissante de la République fédérative tchèque et slovaque.
Selon l’article 3 § 2, est considérée comme habilitée également la personne physique qui satisfait aux conditions prévues au paragraphe 1 et qui avait, au moment du transfert des biens à l’Etat, une prétention sur ces biens en vertu du décret présidentiel n o 5/1945 et de la loi n o 128/1946, lorsque les transactions déclarées nulles et non avenues selon ces actes spéciaux avaient eu lieu en conséquence d’une persécution raciale et lorsque ladite prétention n’avait pas été satisfaite, après le 25 février 1948, pour les motifs prévus à l’article 2 § 1 c) [à savoir en conséquence d’une persécution politique ou d’une conduite violant les droits de l’homme et les liberté généralement reconnus]. Loi n o 335/1991 sur les tribunaux et les juges (en vigueur au moment des faits) Aux termes de l’article 28 § 3, la Cour suprême suit les décisions définitives des tribunaux et émet des avis, dans l’intérêt de l’unification de la jurisprudence.
Selon l’article 29 § 1, lorsqu’une question juridique exige que son interprétation soit unifiée, le président de la Cour suprême peut proposer au collège ou à l’assemblée plénière d’émettre un avis. En vertu de l’article 30 § 2, les présidents des collèges (pénal, civil, commercial) proposent à ceux-ci d’émettre des avis sur l’interprétation des lois. L’article 31 § 3 b) dispose que l’assemblée plénière de la Cour suprême émet des avis sur l’interprétation de la législation lorsqu’il s’agit de questions concernant plusieurs collèges ou soulevant des différends entre les collèges. Jurisprudence de la Cour suprême Dans l’arrêt n o 3 Cdon 554/1996 du 17 juillet 1997, la Cour suprême estima que ne pouvait être habilité à la restitution en vertu de l’article 3 § 2 de la loi n o 87/1991 que celui qui avait dûment soumis ses prétentions de restitution (d’après-guerre) aux autorités compétentes, de manière prévue par le décret présidentiel n o 5/1945 et la loi n o 128/1946.
Logiquement, la prétention pouvait ne pas être satisfaite, après le 25 février 1948, que lorsqu’elle avait été soumise au tribunal de manière prévue par la loi. Si le tribunal n’a pas été ainsi saisi, il n’est pas possible de parler des motifs (que ce soient ceux prévus à l’article 2 § 1 c), les seuls pertinents, ou autres) pour lesquels la prétention n’avait pas été satisfaite.
En outre, une telle personne ne pouvait être habilitée à la restitution en vertu de l’article 3 § 2 que si le tribunal avait examiné et, le cas échéant, statué sur sa prétention après le 25 février 1948. Le même raisonnement fut adopté par la Cour suprême par exemple dans les arrêts n os 23 Cdo 2075/98 du 27 octobre 1998 et 23 Cdo 1722/98 du 12 juillet 1999. Dans l’arrêt n o 23 Cdo 2001/98 du 24 janvier 2000, la Cour suprême estima que la prétention pouvait être considérée comme n’ayant pas été satisfaite en conséquence d’une persécution également lorsque la procédure judiciaire s’était terminée (après le 25 février 1948), en raison d’une discrimination du demandeur, autrement que par une décision sur le fond (en l’occurrence, par une extinction de l’instance faisant suite au retrait de la demande motivé par une crainte justifiée de discrimination).
Par l’arrêt n o 28 Cdo 655/2000 du 26 avril 2000, la Cour suprême annula les décisions des tribunaux inférieurs, désapprouvant leur avis selon lequel il était nécessaire, pour avoir le statut de la personne habilitée en vertu de l’article 3 § 2 de la loi n o 87/1991, que la prétention de restitution fondée sur le décret n o 5/1945 et la loi n o 128/1946 eût été soumise à la décision des autorités, tandis qu’il était exclu de se prévaloir de l’article 3 § 2 de la loi n o 87/1991 dans tous les cas où la prétention d’après-guerre n’avait pas été soumise aux autorités. Dans l’arrêt n o 28 Cdo 1726/2000 du 24 août 2000, la Cour suprême considéra que la question de savoir si l’existence seule d’une prétention fondée sur le décret n o 5/1945 ou sur la loi n o 128/1946 était suffisante pour satisfaire aux conditions de l’article 3 § 2 de la loi n o 87/1991 revêtait une importance juridique cruciale.
Selon elle, il n’était pas possible de mettre à la charge des demandeurs de restitution le fait qu’il était difficile, après un laps de temps de quarante ans, de démontrer les éléments décisifs relatifs à des droits de propriété, dont toutes les formes (à l’exception de la propriété communautaire socialiste) avaient été éliminées sous le régime communiste. La cour conclut dès lors que pour avoir le statut d’une personne habilitée à la restitution selon l’article 3 § 2 de la loi n o 87/1991, l’existence d’une prétention fondée sur le décret n o 5/1945 ou sur la loi n o 128/1946 était suffisante, à condition d’être étayée par des éléments de fait minimes démontrant que cette prétention avait été soumise à la décision des autorités.
Dans l’arrêt n o 28 Cdo 1335/2000 du 30 novembre 2000, la Cour suprême estima que la conclusion de la juridiction d’appel soulignant le fait que les propriétaires d’origine, ayant émigré en 1938 et 1939 pour fuir la persécution raciale, n’avaient pas soumis aux autorités leur prétention sur les immeubles en vertu de la loin o 128/1946, soulevait une question d’une importance juridique cruciale. Elle releva que, dans la mesure où l’article 3 § 2 de la loi n o 87/1991 ne mentionnait pas le fait si la prétention avait été soumise aux autorités en vertu du décret n o 5/1945 ou de la loi n o 128/1946, la question décisive était celle de savoir si les motifs de la non-satisfaction de la prétention étaient ceux exposés dans l’article 2 § 1 c) de la loi n o 87/1991.
Selon l’avis de la Cour suprême exposé dans l’arrêt n o 28 Cdo 1746/99 du 20 février 2001, l’article 3 § 2 de la loi n o 87/1991 n’exigeait pas que la prétention sur les biens concernés par les transferts déclarés nuls par le décret n o 5/1945 eût été soumise aux autorités après l’entrée en vigueur dudit décret. Il suffisait, pour avoir le statut de la personne habilitée en vertu de l’article 87/1991, que la personne eût la prétention sur les biens, en vertu du décret n o 5/1946 ou de la loi n o 128/1946, au moment du transfert de ces biens à l’Etat. Ce raisonnement fut appliqué par la Cour suprême également dans les arrêts n os 1175/2002 et 28 Cdo 1326/2002 du 21 août 2003, n o 28 Cdo 2155/2003 du 25 mai 2004 et n o 1842/2004 du 24 septembre 2004, avec la référence à l’arrêt de la Cour constitutionnelle n o II.
ÚS 3/98. Dans l’arrêt n o 28 Cdo 367/2004 du 22 décembre 2005, la Cour suprême souscrivit à l’argument de la demanderesse relatif aux divergences de la pratique jurisprudentielle relative à l’interprétation de l’article 3 § 2 de la loi n o 87/1991, mais se dit tenue de suivre l’avis désormais établi par ses décisions ou celles de la Cour constitutionnelle. Elle déclara ainsi respecter les conclusions énoncées dans son arrêt n o 28 Cdo 1726/2000 du 24 août 2000, selon lesquelles l’existence d’une prétention fondée sur le décret n o 5/1945 ou sur la loi n o 128/1946 était suffisante, à condition d’être étayée par des éléments de fait minimes démontrant que cette prétention avait été soumise à la décision des autorités.
Jurisprudence de la Cour constitutionnelle Dans l’arrêt n o II. ÚS 3/98 du 9 décembre 1998, portant sur une affaire où la personne concernée avait soumis sa prétention d’après-guerre aux autorités administratives mais non au tribunal (selon la loi n o 128/1946), la Cour constitutionnelle estima qu’il n’était pas possible de reprocher au demandeur en restitution de ne pas avoir rempli les obligations légales lorsqu’il n’avait pas saisi le tribunal en vertu de la loi n o 128/1946 dans la situation où le délai pour cette saisine expirait après le 25 février 1948 ; après le changement du régime politique intervenu à cette date, il était en effet inutile d’introduire une telle action en restitution, vu que même les procédures judiciaires déjà initiées avaient souvent été suspendues, sans suite.
Dans l’arrêt n o II. ÚS 66/98 du 2 février 1999, la Cour constitutionnelle estima qu’il n’était pas possible de reprocher à l’intéressé d’avoir retiré (afin d’éviter la persécution du régime communiste) son action formée en vertu de la loi n o 128/1946, et de conclure que l’article 2 § 1 c) de la loi n o 87/1991 ne lui était pas applicable. Dans l’arrêt n o I. ÚS 254/2000 du 16 mars 2004, la Cour constitutionnelle releva que la restitution des biens en vertu de la loi n o 87/1991 était possible bien que la conduite prévue par le décret n o 5/1945 ou la loi n o 128/1946 n’eût pas été suivie. Elle observa à cet égard que ces actes législatifs portaient sur des restitutions d’après-guerre et qu’il n’était pas possible de reprocher à un demandeur en restitution selon la loi n o 87/1991 de ne pas s’être prévalu de la loi n o 128/1946.
Elle nota également qu’il y avait lieu d’appliquer les lois de restitution non pas de manière trop restrictive et formaliste, mais de manière respectueuse des circonstances concrètes de chaque affaire. GRIEFS 1. Sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants dénoncent l’iniquité de la procédure de restitution, et notamment les divergences de jurisprudence des juridictions nationales dans l’interprétation de l’article 3 § 2 de la loi n o 87/1991. 2. Les intéressés affirment également que ladite pratique jurisprudentielle constitue une discrimination interdite par l’article 14 de la Convention, en ce que d’autres affaires reposant sur les mêmes faits ont été tranchées différemment de la leur.
3. Dans leurs observations du 6 septembre 2005, les requérants se plaignent aussi de la durée de la procédure suivie en l’espèce. EN DROIT 1. Se plaignant de l’iniquité de la procédure de restitution, les requérants dénoncent les divergences de jurisprudence des juridictions nationales dans l’interprétation de l’article 3 § 2 de la loi n o 87/1991. Ils invoquent à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Selon le Gouvernement, le problème réside en l’espèce dans l’interprétation de la dernière condition fixée par l’article 3 § 2 de la loi n o 87/1991.
Dans la présente affaire, tout comme dans les arrêts n os 23 Cdo 2075/98 du 27 octobre 1998, 23 Cdo 1722/98 du 12 juillet 1999 et n o 28 Cdo 1726/2000 du 24 août 2000, la Cour suprême a estimé que, afin de pouvoir examiner pour quels motifs la prétention n’avait pas été satisfaite, il était nécessaire qu’elle ait été soumise aux autorités de l’époque. Cet avis a été partagé également par la Cour constitutionnelle, et ce même dans l’arrêt n o II. ÚS 3/98 invoqué par les requérants car celui-ci concernait une situation où les intéressés avaient fait valoir leur prétention auprès des autorités.
Le Gouvernement observe que les requérants sont d’un avis concurrent qui a prévalu dans la jurisprudence de la Cour suprême au fur et à mesure et qui a été par la suite accepté par la Cour constitutionnelle ; selon cet avis, qui va au-delà des intentions du législateur telles qu’elles ressortent du rapport explicatif pertinent, il est suffisant de démontrer que la prétention n’avait pas été satisfaite, après le 25 février 1948, pour les motifs exposés dans l’article 2 § 1 c) de la loi n o 87/1991. Le Gouvernement est néanmoins convaincu que les deux interprétations de ladite disposition sont défendables et dépourvues d’arbitraire. Le seul fait que les tribunaux ont en l’espèce opté pour celle que les requérants ont contestée et que la pratique a par la suite abandonnée n’entraîne pas une violation de la Convention.
Le Gouvernement soutient également qu’il existe dans tous les ordres juridiques de nouvelles normes dont l’interprétation par les tribunaux n’est pas uniforme et se stabilise seulement après un certain temps, comme ce fut le cas en l’espèce. De surcroît, les lois de restitution sont des actes spécifiques, et la Convention n’impose aux Etats contractants aucune restriction à leur liberté de déterminer le champ d’application des législations qu’ils peuvent adopter en matière de restitution de biens et de choisir les conditions auxquelles ils acceptent de restituer des droits de propriété ( Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 35, CEDH 2004 ‑ IX). Une certaine évolution dans l’interprétation de ces conditions ne dépasse pas, selon le Gouvernement, les limites de ladite liberté, et ne devrait pas mettre en doute la validité des décisions qui se fondent sur un avis juridique qui a été dépassé.
De l’avis des requérants, il est inadmissible que les tribunaux appliquent des avis juridiques différents à des affaires reposant sur les mêmes faits. Ils s’opposent à la thèse du Gouvernement selon laquelle l’arrêt de la Cour suprême n o 28 Cdo 1746/99 du 20 février 2001 constitue un revirement de jurisprudence, postérieur à l’examen de leur affaire. A cet égard, ils font valoir que l’arrêt de la Cour constitutionnelle n o II. ÚS 3/98 du 9 décembre 1998 ainsi que l’arrêt de la Cour suprême n o 28 Cdo 655/2000 du 26 avril 2000 ont été adoptés bien avant que la Cour suprême n’ait statué sur leur pourvoi en cassation.
La Cour note que la Convention n’impose aux Etats contractants aucune obligation spécifique de redresser les injustices ou dommages causés avant qu’ils ne ratifient la Convention (voir, mutatis mutandis, Kopecký , arrêt précité, § 35). Cependant, si les Etats décident d’adopter des lois pour indemniser les victimes des injustices commises par le passé, celles-ci doivent être mises en œuvre avec une clarté et une cohérence raisonnables afin d’éviter autant que possible l’insécurité juridique et l’incertitude pour les sujets de droit concernés. A cet égard, il faut souligner que l’incertitude, qu’elle soit législative, administrative ou juridictionnelle, est un facteur important qu’il faut prendre en compte pour apprécier la conduite de l’Etat (voir, dans le contexte de l’article 1 du Protocole n o 1, Broniowski c. Pologne [GC], n o 31443/96, § 151, CEDH 2004 ‑ V ; Păduraru c. Roumanie , n o 63252/00, § 92, CEDH 2005 ‑ XII (extraits)).
La Cour rappelle également qu’elle a pour tâche, aux termes de l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Etats contractants. Il incombe au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux tribunaux, d’interpréter et d’appliquer le droit interne (voir, parmi beaucoup d’autres, Rotaru c. Roumanie [GC], n o 28341/95, § 53, CEDH 2000-V). Il n’appartient pas à la Cour d’apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, sous réserve de l’examen de compatibilité avec les dispositions de la Convention.
Sinon, elle s’érigerait en une cour de troisième ou quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission ( Contal c. France (déc.), n o 67603/01, 3 septembre 2000). La Cour a pour seule fonction, au regard de l’article 6 de la Convention, d’examiner les requêtes alléguant que les juridictions nationales ont méconnu des garanties procédurales spécifiques énoncées par cette disposition ou que la conduite de la procédure dans son ensemble n’a pas garanti un procès équitable au requérant ( Sarkisova c. Géorgie (déc.), n o 73239/01, 6 septembre 2005). Dans la présente affaire, la Cour observe que, après que l’article 3 § 2 de la loi n o 87/1991 a été introduit dans l’ordre juridique tchèque en 1994, la Cour suprême l’a d’abord interprété de manière restrictive, exigeant que la prétention de restitution eût été soumise à un tribunal, avant le 25 février 1948. Puis, à la suite d’un certain assouplissement opéré par l’arrêt du 24 janvier 2000, elle a oscillé entre deux positions différentes, dont témoignent notamment les décisions opposées rendues le 30 novembre 2000 dans l’affaire des requérants et dans celle n o 28 Cdo 1335/2000.
Une interprétation plus ouverte a finalement pris le dessus dans les arrêts adoptés par la Cour suprême entre 2001 et 2005. Relevant que le rôle d’une juridiction suprême est de régler les contradictions de jurisprudence ( Zielinski et Pradal et Gonzalez et autres c. France [GC], n o 24846/94 et 34165/96 à 34173/96, § 59, CEDH 1999-VII), la Cour admet que, en l’espèce, ce fut la Cour suprême qui était à l’origine des divergences litigieuses. Il convient cependant de souligner que, à la différence de l’affaire Beian c. Roumanie (n o 1) (n o 30658/05, § 36, CEDH 2007 ‑ ... (extraits)), la loi n o 335/1991 mettait en place des mécanismes censés assurer la cohérence de pratique au sein des tribunaux inférieurs ainsi qu’au sein de la Cour suprême.
Le but de ces mécanismes étant de régler, et non d’empêcher, des différends juridictionnels, la Cour se doit d’accepter qu’une telle unification de la jurisprudence nécessite un certain temps. Force est de constater que, en l’occurrence, l’interprétation de l’article 3 § 2 de la loi n o 87/1991 s’est stabilisée, dès 2001, notamment parce que la Cour suprême l’a qualifiée d’une question d’importance juridique cruciale. Le fait, fût-il regrettable, que la décision adoptée par cette juridiction dans l’affaire des requérants, en l’an 2000, ne reflétait pas encore cette nouvelle approche plus ouverte ne saurait à lui seul enfreindre le principe de la sécurité juridique. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2. Se fondant sur les mêmes arguments que ceux avancés à l’appui de leur grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants affirment que ladite pratique jurisprudentielle constitue une discrimination interdite par l’article 14 de la Convention, en ce que d’autres affaires reposant sur les mêmes faits ont été tranchées différemment de la leur. Au vu des considérations susmentionnées, la Cour estime que ce grief est également manifestement mal fondé et doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Dans leurs observations du 6 septembre 2005, les requérants se plaignent de la durée de la procédure suivie en l’espèce.
La Cour note cependant que ce grief ne figurait pas dans le formulaire de requête et ne lui a donc pas été soumis dans le délai de six mois. Il s’ensuit qu’il est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président