SCHWARZKOPF ET TAUSSIK c. REPUBLIQUE TCHEQUE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
SCHWARZKOPF ET TAUSSIK c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2008)
A CINCEA SECȚIE
DECIZIE
CU PRIVIRE LA RECEVABILITATE
a cereriii nr. 42162/02
prezentată de Paul SCHWARZKOPF și Thomas TAUSSIK
împotriva Republicii Cehe
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a cincea secție), ședință din 2 decembrie 2008 într-o cameră compusă din:
Peer Lorenzen,
președinte,
Rait Maruste,
Karel Jungwiert,
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Zdravka Kalaydjieva,
judecători,
și
de
Claudia Westerdiek,
grefieră de secție,
Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă la 28 noiembrie 2002,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamanti,
După deliberare, adoptă următoarea decizie:
ASUPRA FAPTELOR
Reclamantii, d-nii Paul Schwarzkopf și Thomas Taussik, sunt cetățeni cehi, născuți respectiv în 1922 și 1946 și locuind la New York (Statele Unite ale Americii). Sunt reprezentați în fața Curții de d-ra V. Jablonský, avocat la Praga.
Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, d-l V.A. Schorm.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
La 31 octombrie 1995, reclamantii au introdus, în temeiul legii nr. 87/1991 privind reabilitările extrajudiciare, o acțiune pentru revendicarea imobilelor care au aparținut odinioară strămoșilor lor. Victime ale persecuției evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, doi dintre acești strămoși au murit într-un lagăr de concentrare, în timp ce alți doi au fost forțați să-și parasească țara. În 1940, dreptul lor de proprietate asupra imobilelor în cauză a fost transferat municipalității Jihlava. Acest transfer a fost declarat nul și fără efect în aplicarea decretului prezidențial nr. 5/1945 și a legii nr. 128/1946, care acte au anulat toate transferurile dreptului de proprietate efectuate sub constrângere a regimului de ocupație (între 30 septembrie 1938 și 4 mai 1945) din motive legate de persecuția națională, rasială sau politică, și au acordat o posibilitate victimelor de a-și face valabile drepturile patrimoniale și de a solicita revendicarea bunurilor, până la 17 iunie 1949.
Prin sentința din 31 octombrie 1997, tribunalul de district (Okresní soud) din Jihlava a respins acțiunea reclamantilor, remarcând în special:
„Reclamantii nu au dovedit deloc că ei înșiși sau strămoșii lor au invocat pretenția în temeiul decretului nr. 5/1945 și al legii nr. 128/1946, și că această pretenție nu a fost satisfăcută după 25 februarie 1948, din motivele prevăzute în art. 2 § 1 c) din legea nr. 87/1991. După părerea tribunalului, această condiție de revendicare stabilită în art. 3 § 2 din legea nr. 87/1991 trebuie îndeplinită pentru ca reclamantii să-și poată invoca dreptul la revendicare. Strămoșii reclamantilor ar fi putut și ar fi trebuit să-și invoce pretenția respectivă în termenul fixat de legea nr. 128/1946. Totuși, reclamantii nu au dovedit în prezenta cauză, și tribunalul nu a stabilit, că aceasta a fost situația, nici, după caz, din care motiv pretenția nu a fost acceptată."
La 21 decembrie 1999, sentința menționată a fost confirmată de tribunalul regional (Krajský soud) din Brno, care s-a referit, inter alia, la hotărârea Curții Supreme (Nejvyšší soud) nr. 3 Cdon 554/96.
Reclamantii au contestat prin cale extraordinară, susținând că hotărârea tribunalului regional avea o importanță juridică crucială. Referindu-se la hotărârile Curții Constituționale (Ústavní soud) nr. II. ÚS 3/98 și nr. II. ÚS 66/98, precum și la hotărârea Curții Supreme nr. 28 Cdo 655/2000, ei au subliniat că era tocmai din motivele prevăzute în art. 2 § 1 c) din legea nr. 87/1991 că strămoșii lor, amenințați de persecuție rasială, nu au putut să-și invoce pretenția în maniera prevăzută de decretul nr. 5/1945 și legea nr. 128/1946.
La 30 noiembrie 2000, Curtea Supremă a declarat cererea de cale extraordinară a reclamantilor inadmisibilă pe motiv că hotărârea tribunalului regional nu constituia o decizie de importanță juridică crucială. Observând că jurisprudența pertinentă evolua rapid, ea a notat că din hotărârea ei nr. 28 Cdo 1726/2000 din 24 august 2000, referitoare la interpretarea articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991, că existența singură a unei pretenții bazate pe decretul nr. 5/1945 și legea nr. 128/1946 nu era suficientă și că era necesar să se dovedească, cu ajutorul unor elemente de fapt minime, că această pretenție a fost supusă deciziei autorităților. Potrivit curții, omisiunea de a invoca actele legislative postbelice nu putea fi corectată cu ajutorul legii nr. 87/1991.
La 9 aprilie 2002, Curtea Constituțională a respins din lipsa de temei manifest recursul constituțional prin care reclamantii contestau decizia adoptată în prezenta cauză de Curtea Supremă, precum și contradicțiile dintre această decizie și hotărârea Curții Supreme adoptată la 26 aprilie 2000 sub nr. 28 Cdo 655/2000. Invocând principiul minimalizării efectelor asupra activității altor autorități, ea nu a găsit niciun motiv pentru a pune în îndoială concluzia Curții Supreme.
La 29 mai 2002, Curtea Constituțională a respins ca fiind manifestă fără temei al doilea recurs constituțional al reclamantilor, direcționat împotriva deciziilor adoptate în prezenta cauză de tribunalele inferioare. Ea a remarcat în special:
„(...) restabilirea de către persoane particulare (ale căror strămoși sunt dintre reclamanti) a dreptului lor de proprietate a fost guvernată de decretul prezidențial nr. 5/1945 și legea nr. 128/1946. În virtutea acestei reglementări speciale, strămoșii reclamantilor nu au putut recupera dreptul lor de proprietate ex lege și dar au trebuit (ar fi trebuit) (chiar dacă se aflau în afara Cehoslovaciei din acel moment) să-și invoce corespunzător pretențiile de revendicare postbelice în fața autorităților competente. Curtea Constituțională se referă, în acest sens, la jurisprudența ei (de ex. nr. II. ÚS 18/97, IV. ÚS 178/99, I. ÚS 180/99) precum și la jurisprudența tribunalelor inferioare (de ex. hotărârea Înaltei Curți din Praga din 29 noiembrie 1994, (...)). Numai reclamantii (strămoșii lor) care și-au invocat corespunzător pretențiile de revendicare postbelice pot fi considerați drept autorizați pentru revendicare [potrivit legii nr. 87/1991]. Este deci necesar să se dovedească, cu ajutorul unor elemente de fapt minime, că aceste pretenții au fost supuse deciziei autorităților. Curtea Constituțională se asociază deci raționamentului expus în decizia Curții Supreme nr. 1726/2000 din 24 august 2000, potrivit căruia omisiunea de a invoca actele legislative postbelice nu poate fi corectată cu ajutorul articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991."
B. Dreptul și practica interne relevante
Legea nr. 87/1991 privind reabilitările extrajudiciare
Potrivit articolului 3 § 1, are dreptul să solicite revendicarea bunurilor sale transferate Statului în cazurile prevăzute la art. 6 orice persoană fizică cetățean al Republicii Federative Cehe și Slovace.
Conform articolului 3 § 2, este considerată drept autorizată și persoana fizică care îndeplinește condițiile prevăzute la §1 și care avea, în momentul transferului bunurilor Statului, o pretenție asupra acestor bunuri în virtutea decretului prezidențial nr. 5/1945 și al legii nr. 128/1946, când tranzacțiile declarate nule și fără efect potrivit acestor acte speciale au avut loc în consecință a unei persecuții rasiale și când pretenția menționată nu a fost satisfăcută după 25 februarie 1948, din motivele prevăzute în art. 2 § 1 c) [și anume în consecință a unei persecuții politice sau a unei conduite care încalcă drepturile omului și libertățile general recunoscute].
Legea nr. 335/1991 privind tribunalele și judecătorii (în vigoare la momentul faptelor)
Potrivit articolului 28 § 3, Curtea Supremă urmărește deciziile definitive ale tribunalelor și emite opinii, în interesul unificării jurisprudenței.
Conform articolului 29 § 1, atunci când o chestiune juridică necesită ca interpretarea ei să fie unificată, președintele Curții Supreme poate propune colegiului sau adunării plenare să emită o opinie.
În virtutea articolului 30 § 2, președinții colegiilor (penal, civil, comercial) propun acestora să emită opinii asupra interpretării legilor.
art. 31 § 3 b) prevede că adunarea plenară a Curții Supreme emite opinii asupra interpretării legislației atunci când sunt vorba de probleme care interesează mai multe colegii sau ridică dezacorduri între colegii.
Jurisprudența Curții Supreme
În hotărârea nr. 3 Cdon 554/1996 din 17 iulie 1997, Curtea Supremă a estimat că putea fi autorizat pentru revendicare în virtutea articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991 numai cel care și-a invocat corespunzător pretențiile de revendicare (postbelice) în fața autorităților competente, în maniera prevăzută de decretul prezidențial nr. 5/1945 și legea nr. 128/1946. Din punct de vedere logic, pretenția putea rămâne nesatisfăcută după 25 februarie 1948 numai atunci când a fost supusă tribunalului în maniera prevăzută de lege. Dacă tribunalul nu a fost astfel sesizat, nu este posibil să se vorbească despre motivele (fie cele prevăzute în art. 2 § 1 c), singurele relevante, fie altele) din care pretenția nu a fost satisfăcută. În plus, o asemenea persoană nu putea fi autorizată pentru revendicare în virtutea articolului 3 § 2 decât dacă tribunalul a examinat și, după caz, a hotărât asupra pretenției sale după 25 februarie 1948.
Același raționament a fost adoptat de Curtea Supremă de exemplu în hotărârile nr. 23 Cdo 2075/98 din 27 octombrie 1998 și 23 Cdo 1722/98 din 12 iulie 1999.
În hotărârea nr. 23 Cdo 2001/98 din 24 ianuarie 2000, Curtea Supremă a estimat că pretenția putea fi considerată ca nerămânând nesatisfăcută în consecință a unei persecuții și atunci când procedura judiciară s-a încheiat (după 25 februarie 1948), din motiv de discriminare a reclamantului, altfel decât printr-o decizie pe fond (în speță, printr-o stingere a instanței urmând retragerii cererii motivate de o teamă justificată de discriminare).
Prin hotărârea nr. 28 Cdo 655/2000 din 26 aprilie 2000, Curtea Supremă a anulat deciziile tribunalelor inferioare, dezaprobând opinia lor că era necesar, pentru a avea statutul persoanei autorizate în virtutea articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991, ca pretenția de revendicare bazată pe decretul nr. 5/1945 și legea nr. 128/1946 să fi fost supusă deciziei autorităților, în timp ce era exclus să se prevaleți de art. 3 § 2 din legea nr. 87/1991 în toate cazurile în care pretenția postbelică nu a fost supusă autorităților.
În hotărârea nr. 28 Cdo 1726/2000 din 24 august 2000, Curtea Supremă a considerat că chestiunea de a ști dacă existența singură a unei pretenții bazate pe decretul nr. 5/1945 sau pe legea nr. 128/1946 era suficientă pentru a îndeplini condițiile articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991 avea o importanță juridică crucială. Potrivit ei, nu era posibil să se pună în sarcina reclamantilor de revendicare faptul că era dificil, după o lungă perioadă de patruzeci de ani, să se dovedească elementele decisive privind drepturile de proprietate, din care toate formele (cu excepția proprietății comunale socialiste) au fost eliminate sub regimul comunist. Curtea a concluzionat deci că pentru a avea statutul persoanei autorizate la revendicare potrivit articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991, existența unei pretenții bazate pe decretul nr. 5/1945 sau pe legea nr. 128/1946 era suficientă, cu condiția de a fi susținută de elemente de fapt minime demonstrând că această pretenție a fost supusă deciziei autorităților.
În hotărârea nr. 28 Cdo 1335/2000 din 30 noiembrie 2000, Curtea Supremă a estimat că concluzia instanței de apel subliniind faptul că proprietarii originali, care au emigrat în 1938 și 1939 pentru a fugi de persecuția rasială, nu au supus autorităților pretenția lor asupra imobilelor în virtutea legii nr. 128/1946, ridica o chestiune de importanță juridică crucială. Ea a observat că, în măsura în care art. 3 § 2 din legea nr. 87/1991 nu menționa faptul dacă pretenția a fost supusă autorităților în virtutea decretului nr. 5/1945 sau al legii nr. 128/1946, chestiunea decisivă era aceea de a ști dacă motivele nesatisfacerii pretenției erau cele expuse în art. 2 § 1 c) din legea nr. 87/1991.
Potrivit opiniei Curții Supreme expuse în hotărârea nr. 28 Cdo 1746/99 din 20 februarie 2001, art. 3 § 2 din legea nr. 87/1991 nu cerea ca pretenția asupra bunurilor afectate de transferurile declarate nule de decretul nr. 5/1945 să fi fost supusă autorităților după intrarea în vigoare a acestui decret. Era suficient, pentru a avea statutul persoanei autorizate în virtutea legii 87/1991, ca persoana să aibă pretenția asupra bunurilor, în virtutea decretului nr. 5/1946 sau al legii nr. 128/1946, în momentul transferului acestor bunuri Statului.
Acest raționament a fost aplicat de Curtea Supremă și în hotărârile nr. 1175/2002 și 28 Cdo 1326/2002 din 21 august 2003, nr. 28 Cdo 2155/2003 din 25 mai 2004 și nr. 1842/2004 din 24 septembrie 2004, cu referire la hotărârea Curții Constituționale nr. II. ÚS 3/98.
În hotărârea nr. 28 Cdo 367/2004 din 22 decembrie 2005, Curtea Supremă s-a asociat argumentului reclamantei privind divergențele practicii jurisprudențiale privind interpretarea articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991, dar s-a considerat obligată să urmeze opinia acum stabilită de deciziile sale sau ale Curții Constituționale. Ea a declarat astfel că respectă concluziile enunțate în hotărârea sa nr. 28 Cdo 1726/2000 din 24 august 2000, potrivit cărora existența unei pretenții bazate pe decretul nr. 5/1945 sau pe legea nr. 128/1946 era suficientă, cu condiția de a fi susținută de elemente de fapt minime demonstrând că această pretenție a fost supusă deciziei autorităților.
Jurisprudența Curții Constituționale
În hotărârea nr. II. ÚS 3/98 din 9 decembrie 1998, referitoare la o cauză în care persoana în cauză și-a invocat pretenția postbelică în fața autorităților administrative, dar nu în fața tribunalului (conform legii nr. 128/1946), Curtea Constituțională a estimat că nu era posibil să se reproșeze reclamantului de revendicare că nu a îndeplinit obligațiile legale atunci când nu a sesizat tribunalul în virtutea legii nr. 128/1946 în situația în care termenul pentru această sesizare expira după 25 februarie 1948; după schimbarea regimului politic care a intervenit la această dată, nu era util să se introducă o asemenea acțiune de revendicare, deoarece chiar și procedurile judiciare deja inițiate au fost adesea suspendate, fără continuare.
În hotărârea nr. II. ÚS 66/98 din 2 februarie 1999, Curtea Constituțională a estimat că nu era posibil să se reproșeze interesatului că a retras (pentru a evita persecuția regimului comunist) acțiunea sa formată în virtutea legii nr. 128/1946, și să se concluzioneze că art. 2 § 1 c) din legea nr. 87/1991 nu-i era aplicabil.
În hotărârea nr. I. ÚS 254/2000 din 16 martie 2004, Curtea Constituțională a remarcat că revendicarea bunurilor în virtutea legii nr. 87/1991 era posibilă chiar dacă conducta prevăzută de decretul nr. 5/1945 sau legea nr. 128/1946 nu a fost urmată. Ea a observat în acest sens că aceste acte legislative se refereau la revendicări postbelice și că nu era posibil să se reproșeze unui reclamant în revendicare conform legii nr. 87/1991 că nu s-a prevăzut de legea nr. 128/1946. Ea a notat de asemenea că ar trebui aplicare legilor de revendicare nu prea restrictiv și formalist, ci în mod respectuos al circumstanțelor concrete ale fiecărei cauze.
PREȚURI
Pe baza articolului 6 § 1 din Convenție, reclamantii denunță inechitatea procedurii de revendicare, și anume divergențele jurisprudenței jurisdicțiilor naționale în interpretarea articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991.
Interesații afirmă de asemenea că practica jurisprudențială menționată constituie o discriminare interzisă de art. 14 din Convenție, în măsura în care alte cauze bazate pe aceleași fapte au fost judecate diferit de a lor.
În observațiile lor din 6 septembrie 2005, reclamantii se plâng și de durata procedurii urmată în prezenta cauză.
CU PRIVIRE LA DREPT
Plângând de inechitatea procedurii de revendicare, reclamantii denunță divergențele jurisprudenței jurisdicțiilor naționale în interpretarea articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991. Ei invocă la această privință art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)"
Potrivit Guvernului, problema rezidă în prezenta cauză în interpretarea ultimei condiții fixate de art. 3 § 2 din legea nr. 87/1991. În prezenta cauză, ca și în hotărârile nr. 23 Cdo 2075/98 din 27 octombrie 1998, 23 Cdo 1722/98 din 12 iulie 1999 și nr. 28 Cdo 1726/2000 din 24 august 2000, Curtea Supremă a estimat că, pentru a putea examina din care motive pretenția nu a fost satisfăcută, era necesar ca aceasta să fi fost supusă autorităților din acel moment. Această opinie a fost împărțită de asemenea de Curtea Constituțională, și chiar și în hotărârea nr. II. ÚS 3/98 invocată de reclamanti, deoarece aceasta se referea la o situație în care interesații și-au invocat pretenția în fața autorităților. Guvernul observă că reclamantii dețin o opinie concurentă care a prevalat în jurisprudența Curții Supreme pe măsură și care a fost ulterior acceptată de Curtea Constituțională; potrivit acestei opinii, care merge dincolo de intențiile legiuitorului așa cum rezultă din raportul explicativ relevant, este suficient să se dovedească că pretenția nu a fost satisfăcută după 25 februarie 1948, din motivele expuse în art. 2 § 1 c) din legea nr. 87/1991.
Guvernul este totuși convins că ambele interpretări ale acestei dispoziții sunt justificabile și lipsite de arbitrar. Doar faptul că tribunalele au ales în prezenta cauză interpretarea pe care reclamantii au contestat-o și pe care practica a abandonat-o ulterior nu implică o încălcare a Convenției. Guvernul susține de asemenea că există în toate ordinele juridice norme noi al căror interpretare de către tribunale nu este uniformă și se stabilizează doar după o anumită perioadă, cum a fost cazul în prezenta cauză. Mai mult, legile de revendicare sunt acte specifice, și Convenția nu impune statelor contractante nici o restricție asupra libertății lor de a determina sfera de aplicare a legislațiilor pe care le pot adopta în materie de revendicare de bunuri și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturi de proprietate (Kopecký c. Slovacia [MC], nr. 44912/98, § 35, CEDH 2004‑IX). O anumită evoluție în interpretarea acestor condiții nu depășește, după cum crede Guvernul, limitele acestei libertăți, și nu ar trebui să pună sub semnul întrebării valabilitatea deciziilor care se bazează pe o opinie juridică care a fost depășită.
Din punctul de vedere al reclamantilor, este inadmisibil ca tribunalele să aplice opinii juridice diferite la cauze bazate pe aceleași fapte. Ei se opun tezei Guvernului că hotărârea Curții Supreme nr. 28 Cdo 1746/99 din 20 februarie 2001 constituie o schimbare de jurisprudență, posterioară examinării cauzei lor. În acest sens, ei fac valabil că hotărârea Curții Constituționale nr. II. ÚS 3/98 din 9 decembrie 1998, precum și hotărârea Curții Supreme nr. 28 Cdo 655/2000 din 26 aprilie 2000 au fost adoptate mult înainte ca Curtea Supremă să hotărască asupra cererii lor de cale extraordinară.
Curtea observă că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de a remedia nedreptățile sau daunele cauzate înainte de ratificare a Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecký, hotărâre citată, § 35). Cu toate acestea, dacă statele decid să adopte legi pentru a despăgubi victimele nedreptăților comise în trecut, acestea trebuie puse în aplicare cu claritate și coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept în cauză. În acest sens, trebuie subliniat că incertitudinea, indiferent dacă legislativă, administrativă sau jurisdicțională, este un factor important care trebuie luat în considerare pentru a aprecia conducta Statului (a se vedea, în contextul articolului 1 din Protocolul nr. 1, Broniowski c. Polonia [MC], nr. 31443/96, § 151, CEDH 2004‑V; Păduraru c. România, nr. 63252/00, § 92, CEDH 2005‑XII (extrase)).
Curtea reamintește de asemenea că are ca sarcină, potrivit articolului 19 din Convenție, să asigure respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru statele contractante. Revine în primul rând autorităților naționale, și în special tribunalelor, să interpreteze și să aplice dreptul intern (a se vedea, inter multa alia, Rotaru c. România [MC], nr. 28341/95, § 53, CEDH 2000-V). Nu este în competența Curții să aprecieze ea însăși elementele de fapt care au determinat o jurisdicție națională să adopte o decizie mai degrabă decât alta, sub rezerva examinării compatibilității cu dispozițiile Convenției. În caz contrar, ar deveni o cută de a treia sau a patra instanță și ar fi neglijentă limitelor misiunii sale (Contal c. Franța (dec.), nr. 67603/01, 3 septembrie 2000). Curtea are drept unică funcție, sub aspect articolului 6 din Convenție, să examineze cererile care susțin că jurisdicțiile naționale nu au respectat garanții procedurale specifice enunțate de această dispoziție sau că desfășurarea procedurii în ansamblu nu a garantat unui proces echitabil reclamantului (Sarkisova c. Georgia (dec.), nr. 73239/01, 6 septembrie 2005).
În prezenta cauză, Curtea observă că, după ce art. 3 § 2 din legea nr. 87/1991 a fost introdus în ordinea juridică cehă în 1994, Curtea Supremă l-a interpretat inițial în mod restrictiv, cerând ca pretenția de revendicare să fi fost supusă unui tribunal, înainte de 25 februarie 1948. Apoi, în urma unei anumite asupliri efectuate de hotărârea din 24 ianuarie 2000, a oscilat între două poziții diferite, marturisite în special de decizii opuse date la 30 noiembrie 2000 în cauza reclamantilor și în cea nr. 28 Cdo 1335/2000. O interpretare mai deschisă a prevalat în final în hotărârile adoptate de Curtea Supremă între 2001 și 2005.
Remarcând că rolul unei curți supreme este de a rezolva contradicțiile jurisprudenței (Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții c. Franța [MC], nr. 24846/94 și 34165/96 la 34173/96, § 59, CEDH 1999-VII), Curtea admite că, în prezenta cauză, această Curte Supremă era la originea divergențelor litigioase. Cu toate acestea, trebuie subliniat că, spre deosebire de cauza Beian c. România (nr. 1) (nr. 30658/05, § 36, CEDH 2007‑...(extrase)), legea nr. 335/1991 a stabilit mecanisme menite să asigure coerența practicii în cadrul tribunalelor inferioare, precum și în cadrul Curții Supreme. Scopul acestor mecanisme fiind de a rezolva, și nu de a preveni, diferendele jurisdicționale, Curtea trebuie să accepte că o asemenea unificare a jurisprudenței necesită o anumită perioadă. Se constată cu certitudine că, în caz de față, interpretarea articolului 3 § 2 din legea nr. 87/1991 s-a stabilizat, deja din 2001, în special deoarece Curtea Supremă a calificat-o ca o chestiune de importanță juridică crucială. Faptul, deși regretabil, că decizia adoptată de această cută în cauza reclamantilor, în anul 2000, nu reflecta încă această nouă abordare mai deschisă nu poate singur încălca principiul securității juridice.
De aici rezultă că acest motiv trebuie respins pentru lipsa de temei manifest, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Pe baza acelorași argumente avansate pentru susținerea motivului lor basate pe art. 6 § 1 din Convenție, reclamantii afirmă că practica jurisprudențială menționată constituie o discriminare interzisă de art. 14 din Convenție, în măsura în care alte cauze bazate pe aceleași fapte au fost judecate diferit de a lor.
Având în vedere considerațiile menționate mai sus, Curtea estimează că acest motiv este de asemenea manifestă fără temei și trebuie respins pentru lipsa de temei manifest, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
În observațiile lor din 6 septembrie 2005, reclamantii se plâng de durata procedurii urmată în prezenta cauză.
Curtea observă totuși că acest motiv nu figura în formularul de cerere și nu i-a fost deci prezentat în termenul de șase luni.
De aici rezultă că este tardiv și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritatea,
Declară
cererea inadmisibilă.
Claudia Westerdiek
Peer Lorenzen
Grefieră
Președinte