Keș împotriva Turciei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 17174/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și care a fost sesizată Curții de un cetățean al acestui stat, d-ul Mustafa Keș (reclamantul), la 12 mai 2003 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Reclamantul este reprezentat de Me S. Çetinkaya, avocat la İzmir. Guvernul turc (Guvernul) este reprezentat de agentul său.

La 12 aprilie 2006, Curtea a hotărât comunicarea cererii Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, ea a hotărât de asemenea ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp.

Conform procesului-verbal de ordin de misiune (görevlendirme belgesi) întocmit la 2 februarie 2002 în urma unei informații conform căreia hashisul era produs și vândut în satele de Ilıca și de Yeniköy, jandarmii Ali Varlı (A.V.) și Ökkeș Aktaș (Ö.A.) au fost desemnați să ducă, în civil, o operație plasată sub responsabilitatea jandarmei din Gazipașa (Antalya).

Conform procesului-verbal de stabilire a locului și de arestare întocmit la 2 februarie 2002 de cei doi jandarmii, indicatorul Veli Doğan (V.D.) avusese anunță că Mahmut Duran (M.D.) poseda hashisul în domiciliul său. Tot conform procesului-verbal, jandarmii A.V. și Ö.A. s-au dus la domiciliul lui M.D. pentru a cumpăra heroină, indicatorul l-având pe M.D. informat anterior asupra intenției sale de a-i cumpăra. M.D. declară că nu avea heroină în domiciliu dar i-ar putea furniza mai târziu. Jandarmul A.V. i-a cerut lui M.D. să i-o furnizeze pe loc sau să-l duce la locul unde se afla. Apoi, jandarmul Ö.A. și M.D. s-au dus, fără indicatorul, la domiciliul reclamantului, situat în satul Yeniköy. Odată instalați în camera de zi a reclamantului, M.D. i-a cerut reclamantului să-i aducă hashisul pentru că jandarmul dorea să-l cumpere. M.D. și jandarmul Ö.A. au plecat apoi purtând plicul care conținea 2 kg 276 de hashisj. Apoi s-au întors cu un jandarm în uniformă oficială și domiciliul reclamantului a fost percheziționat. Nicio altă cantitate de hashisj nu a fost confiscată. Procesul-verbal purta semnătura jandarmilor A.V., Ö.A., İrfan Kısa, cât și a lui M.D. și a reclamantului.

Procesul-verbal de percheziție a domiciliului întocmit la 2 februarie 2002 la 23 ore 45 de către jandarmii au constitat absența probelor materiale și purta, de asemenea, semnătura persoanelor susmenționateore.

La 3 februarie 2002, M.D. a fost ascultat de jandarmii A.V. și Ö.A. în prezența unui avocat din barourile din Antalya cu privire la hashisul confiscat la domiciliul reclamantului. M.D. a explicat că cu aproximativ zece zile mai devreme, V.D. venit la el pentru a-i cumpăra hashisj. Îi declarase că nu avea hashisj dar că știe o persoană care îl posedă. V.D. plecase apoi. La 2 februarie 2002 V.D. se întorsese la el, însoțit de altă persoană, și îi ceruse hashisj. M.D. le propuse să se întoarcă vineri următoarea pentru că nu avea. Deoarece insistau, le spuse că o persoană din satul vecin avea. S-a dus cu Ö.A. la domiciliul reclamantului și i-a cerut acestuia să-i aducă "praful" apoi au plecat din domiciliul persoanei în cauză. A.V. i-a așteptat lângă casa acesteia. M.D. a mai adăugat că jandarmii l-au arestat apoi și s-au întors la domiciliul reclamantului pentru a-l aresta și pe acesta.

La 3 februarie 2002, reclamantul a fost ascultat de jandarmii A.V. și Ö.A. în prezența unui avocat din barourile din Antalya. A declarat că-l cunoaște pe M.D. din copilărie; aproximativ șase luni mai devreme M.D. venise la el cu un plicu conținând "iarbă" și spusese că o vor vinde amestecând-o cu iarbă de mai bună calitate deoarece în forma aceasta nu valorează mult; acest plicu rămăsese la el. A precizat că la 2 februarie 2002, M.D. venise la el cu altă persoană pe care nu o cunoștea și ceruse plicul în cauză; i-l remise plicul.

La 3 februarie 2002, Seval Keș, fiica reclamantului, a fost de asemenea ascultată. A declarat că M.D. venise la ei cu un plicu negru pentru a-l remite tatălui și spusese că ar veni să-l recupereze mai târziu. M.D. îi ceruse să nu vorbească nimănui despre aceasta. La 2 februarie 2002, M.D. și altă persoană pe care nu o cunoștea veniseră să-i viziteze. M.D. ceruse tatălui să-i remită plicul negru în cauză. M.D. și cealaltă persoană plecaseră apoi purtând plicul negru. Puțin mai târziu, jandarmii veniseră la domiciliu pentru a-i aresta, pe tatăl și pe ea.

Tot la 3 februarie 2002, jandarmii l-au ascultat pe V.D., care declară că-l cunoaște pe M.D. dar nu pe reclamant. Conform lui V.D., M.D. era cunoscut că vinde hashisj. V.D. a explicat că spusese lui M.D. că vrea să-i cumpere hashisj. Se dus la M.D. cu jandarmii Ö.A. și A.V. A precizat că M.D. nu-l cunoștea pe Ö.A. El și acesta din urmă ceruser lui M.D. să le vândă hashisj. M.D. le răspunsese că n-ar avea decât vineri următoarea. Îl informaseră pe jandarmul A.V., care venise să-l vadă direct pe M.D. pentru a-l întreba unde se afla mărfurile (restul procesului-verbal de audiere este ilizibil).

La 4 februarie 2002, reclamantul a fost ascultat de procuratura din Antalya. Conform procesului-verbal de audiere, reclamantul refuzase asistența unui avocat. Declară că, cu mai mulți luni mai devreme, M.D. venise la domiciliul lui pentru a-i remite un plicu conținând hashisj. La 2 februarie 2002, M.D. și altă persoană pe care nu o cunoștea veniseră la el. Apoi, M.D. îi ceruse să aducă plicul în cauză. M.D. și cealaltă persoană plecase apoi din domiciliu. Procesul-verbal de audiere preciza de asemenea că reclamantul contesta că ar fi vândut hashisj.

La 4 februarie 2002, procuratura din Antalya l-a ascultat pe M.D. Acesta refuzase să fie asistat de un avocat. A declarat că cu aproximativ zece zile mai devreme, o persoană numită V.D. venise la el pentru a-i cere dacă are hashisj de vânzare. Îi răspunsese că nu. La 2 februarie 2002, în jurul orei 20, V.D. ar fi venit la domiciliul lui pentru a-i cumpăra hashisj și M.D. ar fi afirmat că nu avea. Apoi V.D. se întoarse cu altă persoană, numită Ö.A., pentru a-i cere din nou hashisj. M.D. i-ar fi îndreptat spre o persoană care îl avea. V.D. și Ö.A. ar fi afirmat că nu-i cunosc pe această persoană și ceruser lui M.D. să-i însoțească la această din urmă persoană pentru să le vândă hashisj. Acceptase să-i însoțească la domiciliul reclamantului. Intrase cu jandarmul Ö.A., care era în civil, la domiciliul reclamantului și informase pe reclamant că Ö.A. vrea să cumpere "praf". Reclamantul ar fi plecat să caute hashisj, care se afla într-un plicu. Nu ar fi discutat preț de vânzare al drogului. A precizat că auzise că reclamantul vinde hashisj și că era din asta că adusese jandarmii la acesta. Declară de asemenea că nu remisese hashisj reclamantului.

În aceeași zi, reclamantul, asistat de un avocat, a fost ascultat de judecător, care a ordonat detențiunea sa preventivă. Reclamantul aprobă depoziții pe care le-a făcut în fața jandarmilor și procuraturii. Declară că nu vânduse hashisj, că nu-l consuma și că acceptase plicul care conținea hashisj pentru că i-a fost remis de M.D. Protestă cât privește nevinovăția sa.

Printr-un act de acuzare din 8 februarie 2002, procuratura din Antalya acuză reclamantul și pe M.D. pentru posesiune și trafic de stupefaciente în grup (teșekkül halinde uyușturucu madde bulundurmak satmak).

Printr-o hotărâre din 12 februarie 2002, curtea de asise din Alanya se declară incompetentă ratione materiae. Cauza a fost trimisă în judecată în fața curții de asise din İzmir.

La ședința din 9 mai 2002, M.D. a contestat faptele care i-au fost impute. A recunoscut că consuma hashisj dar declară că nu era în stare de dependență. Ar fi găsit cânepă în pădure și ar fi făcut hashisj din ea. Ar fi păstrat o parte pentru consum personal și ar fi pus restul într-un plicu, pe care ar fi dus-o la domiciliul reclamantului pentru a-l ascunde. Reclamantul nu ar fi fost în domiciliu și fiica acestuia ceruse ce conținea plicul. Îi răspunsese că era tutun și plecase să-l ascundă singur plicul. A precizat că fiica reclamantului văzuse unde l-a ascuns. A adăugat că seara zilei faptelor, se afla la vecini când o persoană numită V.D., pe care nu o cunoștea, venise să-i spună că vrea să-i cumpere iarbă; îi răspunsese că nu avea. După plecarea acestei persoane, altă persoană în civil, Ö.A., venise să-i ceară iarbă. Deși Ö.A. declară că-l cunoaște, îi răspunsese că nu vinde. M.D. a explicat apoi că când sosiseră la domiciliu, V.D. și Ö.A. insistaseră pentru a cumpăra hashisj, că se certuase cu V.D. și că apoi jandarmul A.V., care era ascuns, ieșise din ascunzătoare. M.D. declară că le spusese apoi că-i va duce la locul unde ascunsese hashisul; se duceau toți împreună la domiciliul reclamantului și ceruse fiicei acestuia să-i aducă plicul pe care-l ascunsese. M.D. preciza că reclamantul n-avea nimic de-a face cu hashisul.

În aceeași ședință, curtea de asise ascultă și reclamantul. Acesta proteză cât privește nevinovăția sa. Declară că-l cunoaște pe M.D. dar nu consuma hashisj. A explicat că într-o zi, în timp ce nu se afla la domiciliu, M.D. venise la el cu un plicu negru și-l ascunsese. Seara, când se întorsese la domiciliu, fiica-i informase de vizita lui M.D. dar nu văzuse ce conținea plicul. A adăugat că o seară, mult mai târziu, M.D. și altă persoană veniseră la el. Ceruse fiicei sale să aducă plicul lăsat de M.D., l-a remis vizitatorilor și aceștia plecaseră. Aproximativ șase ore după, jandarmii veniseră să-l aresteze. Declară că nu era complice cu M.D. Contesta depoziții pe care le-a făcut în fața judecătorului și procuraturii cât și cea pe care a făcut-o în timp ce era în custodia gendarmeriei, pe motiv că semnase sub constrângere și fără s-o fi citit. Reprezentantul reclamantului contestă probele scrise care-l incriminau pe client.

La ședința din 27 iunie 2002, reclamantul cerut ca fiica lui să fie re-ascultată, în măsura în care existau divergențe între declarațiile acesteia și ale sale. Cerut de asemenea extinderea investigației. Curtea de asise a respins aceste cereri precizând că martori V.D., Ö.A. și A.V. și S.K. fuseseră deja ascultați [în cursul investigației preliminare]; că audirea lor nu ar aduce mai mult claritate; și că din elementele de dovadă materiale și din alte deposiții rezulta că maniera în care infracțiunea fusese comisă fusese suficient stabilită. Curtea de asise respinge de asemenea cererea de extindere a investigației în măsura în care stabilit că reclamantul poseda la domiciliu 2 kg 276 de hashisj, că l-a remis lui M.D. pentru a-l revinde.

Printr-o hotărâre din 6 august 2002, curtea de asise condamnă reclamantul la o pedeapsă de cinci ani închisoare și la o amendă de 272.630.122 lire turce pentru posesiune și trafic de stupefaciente în grup. În motivări, ea declară că, chiar dacă reclamantul contestase faptele imputate, rezulta din memorialul în apărare depus de M.D., din procesul-verbal de stabilire a locului, din depoziția lui V.D., cât și din ansamblul celorlalte elemente de dovadă, că V.D. fusese informat că M.D. poseda hashisj, că V.D. contactase pe acesta și că A.V. ceruse apoi lui M.D. să-i furnizeze hashisj și, în sfârșit, că acesta și Ö.A. se duceau la domiciliul reclamantului, pe care-l remisese 2 kg 276 de hashisj lui M.D. și jandarmului. Curtea de asise conchiede că reclamantul și complice lui acționaseră în comun și dețineau hashisj cu intenția de a-l vinde. Curtea de asise condamnă de asemenea pe M.D. la o pedeapsă de închisoare asortată cu o amendă penală.

În memorialul în apărare prezentat în fața Curții de Casație, reclamantul susținea că curtea de asise nu ascultase indicatorul V.D., jandarmii Ö.A. și A.V. și fiica sa Seval Keș.

La 10 octombrie 2002, procurorul general la Curtea de Casație prezintă opinia sa pe fond al cererii în casație. În opinia sa scrisă, declară că având în vedere procedura penală de primă instanță, elementele de dovadă reunite, obiectul cererii și puterea discreționară a instanței de primă, hotărârea pronunțată de curtea de asise trebuie confirmată.

Această opinie nu a fost comunicată reclamantului.

Printr-o hotărâre din 19 decembrie 2002, Curtea de Casație confirmă hotărârea atacată. II.

Invocând art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție, reclamantul susține că depoziția indicatorului Veli Doğan și cea a fiicei sale Seval au fost luate de jandarmii, Ali Varlı și Ökkeș Aktaș, care participaseră la operație. Explică că, nici avocatul său, nici curtea de asise nu ascultaseră acești martori, de maniera că nu putuse confrunta marturii în aceleași condiții ca acuzarea. În ceea ce privește procesul-verbal al ședinței din 27 iunie 2002, susține că condamnarea sa se bazează pe procesele-verbale întocmite de jandarmii care participaseră la investigația preliminară și pe depoziții obținute de ei. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că cererea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Constată de asemenea că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Convin deci să o declare admisibilă. B. Pe fond 1. Necomunicarea opiniei procurorului general la Curtea de Casație

Reclamantul susține că causa sa nu a fost ascultată în mod echitabil de Curtea de Casație, în măsura în care nu ar fi avut cunoștință de opinia procurorului general la Curtea de Casație așa cum prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează în partea relevantă: "Orice persoană are dreptul ca causa sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de o instanță independentă și imparțială (...) care va hotărî (...) cu privire la bunătatea oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva ei (...)"

Guvernul combate această teză.

Reclamantul reiterează susținerile sale.

Curtea reamintește că a examinat o plângere identică cu cea prezentată de reclamant și a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție datorită necomunicării opiniei procurorului general, ținând seama de natura observațiilor acestuia și de imposibilitatea pentru o parte de a răspunde în scris (Göç, precitat, § 55, și Tosun, precitat, § 22).

Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu a furnizat nici un fapt sau argument convingător care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de față.

De aici, art. 6 § 1 din Convenție a fost încălcat în speță. 2. Audiera marturilor

Reclamantul susține că nu putut obține ca indicatorul Veli Doğan, jandarmii Ali Varlı și Ökkeș Aktaș, care participaseră la operația litigoasă, cât și Seval Keș să fie chemați și chestionați, și aceasta în încălcare a articolului 6 § 3 d) din Convenție, redactat după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul ca causa sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...). 3. Orice inculpat are dreptul în special la: (...) d) să confrunteze sau să facă confruntate marturii acuzării și să obțină chemarea și audirea marturilor acuzării în aceleași condiții ca ale acuzării (...)"

Guvernul contestă susținerea reclamantului. Susține că instanțele interne au condamnat pe reclamant bazând se în principal pe confiscarea a 2 kg 276 de hashisj la domiciliu.

Curtea reamintește mai întâi că admisibilitatea probelor se supune în primul rând regulilor dreptului intern. Sarcina care Curții conform Convenției nu constă în a se pronunța cu privire la dacă depoziții de martori au fost licit admise ca probe, ci la a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de dovadă, a purtat un caracter echitabil (vezi, printre alte, Van Mechelen și alții c. Țări de Jos, hotărâre din 23 aprilie 1997, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997-III, p. 711, § 50). În special, "[î]ntr-adevăr instanțelor naționale să aprecieze elementele reunite de ele și relevanța acelora a căror producție o doresc acuzații (...) [A]rticolul 6 § 3 d) le lasă, totuși în principiu, grijă judecării utilității unei oferte de dovadă prin martori" (Vidal c. Belgia, hotărâre din 22 aprilie 1992, seria A nr. 235-B, pp. 32-33, § 33). De aceea, nu-i suficient unui inculpat să se plângă că nu a putut confrunta anumiți martori. Trebuie încă ca ei etajeze cererea de audiere a marturior precizând importanța și că audirea să fie necesară manifestării adevărului (Perna c. Italia [Marea Cameră], nr. 48898/99, § 29, CEDO 2003-V; Roumiana Ivanova c. Bulgaria, nr. 36207/03, § 42, 14 februarie 2008). În special, drepturile apărării sunt limitate de o manieră incompatibilă cu cerințele articolului 6 dacă o condamnare se bazează exclusiv, sau într-o măsură determinantă, pe declarații ale unui martor pe care inculpatul n-a avut ocazia să-l confrunte sau să-l facă confruntat nici în cursul investigației nici în proces (Solakov c. fosta Republică Iugoslavă de Macedonia, nr. 47023/99, § 57, CEDO 2001-X).

Curtea constată că din dosarele și în special din considerentele curții de asise rezultă că reclamantul a fost condamnat pentru posesiune și trafic de stupefaciente în grup. Curtea remarcă că instanțele interne au efectuat o analiză aprofundată și minuțioasă a diferitelor elemente de dovadă care prezentau o relevanță certă pentru aprecierea și credibilitatea faptelor imputate reclamantului. Printre aceste elemente de dovadă, curtea de asise s-a bazat pe un element material determinant pentru a condamna reclamantul și anume confiscarea a 2 kg 276 de hashisj la domiciliul reclamantului. Marturii având fost ascultați în cursul investigației preliminare (§8-11 și 13 mai sus), curtea de asise consideră că audirea marturior litigioase nu era fundamentală în manifestării adevărului (§19 și 20 mai sus). Din această perspectivă, reclamantul nu explică în care privință audirea marturior ar fi fost decisivă pentru manifestarea adevărului, în măsura în care declarații nu constituie singurele elemente de dovadă pe care judecătorii de fond și-au bazat condamnarea (Asch c. Austria, hotărâre din 26 aprilie 1991, seria A nr. 203, p. 11, § 30; a contrario, Hulki Güneș c. Turcia, nr. 28490/95, § 96, CEDO 2003-VII). Curtea estimează că refuzul de a asculta marturii în circumstanțele cauzei nu era în sine contrariat articolului 6 § 3 d) din Convenție.

Ca concluzie, imposibilitatea pentru reclamant de a confrunta sau de a face confrunta marturii nu a prejudiciat drepturile apărării persoanei în cauză la punctul de a încălca §1 și 3 d) articolului 6.

De aici, nu a fost încălcat art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție. II.

Reclamantul cere 10.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral suferit.

Guvernul consideră că cererea reclamantului este exagerată și tinde la îmbogățire fără motiv.

Curtea consideră că prezenta hotărâre constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea 3.000 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. Justifică parțial suma cerută.

Guvernul contestă cererea reclamantului și cere Curții să o respingă.

Curtea observă că, conform criteriilor care se desprind din jurisprudența sa, trebuie să se cerceteze dacă cheltuielile și costurile cerute au fost real și neapărat suportate, și sunt de o sumă rezonabilă (vezi, printre alte, E.B. c. Franța [Marea Cameră], nr. 43546/02, § 105, CEDO 2008-...). La lumina criteriilor susmenționateoare și a elementelor la dispoziția sa, Curtea estimează rezonabil a acorda reclamantului suma de 2.000 EUR. C. Interese moratorii

Curtea joacă potrivit a calcula rata dobânzilor moratorii după rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Spune că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție datorită necomunicării opiniei procurorului general la Curtea de Casație; 3. Spune că nu a fost o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție în ceea ce privește audiera marturilor; 4. Spune că prezenta hotărâre constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; 5. Spune, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni, 2.000 EUR (doi mii euro) pentru cheltuielile și costurile, plus orice sumă care să poată fi datorată la titlu de impozit de reclamant; b) că, din scurgerea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, crescută cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 2 decembrie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier adjunct Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 17174/03) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Mustafa Keș (« le requérant »), a saisi la Cour le 12 mai 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e S. Çetinkaya, avocat à İzmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 12 avril 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Selon le procès-verbal d’ordre de mission (« görevlendirme belgesi ») établi le 2 février 2002 à la suite d’une information selon laquelle du haschisch était produit et vendu dans les villages d’Ilıca et de Yeniköy, les gendarmes Ali Varlı (A.V.) et Ökkeș Aktaș (Ö.A.) avaient été désignés pour mener, en tenue civile, une opération placée sous la responsabilité de la gendarmerie de Gazipașa (Antalya).

Selon le procès-verbal d’établissement des lieux et d’arrestation dressé le 2 février 2002 par les deux gendarmes, l’indicateur Veli Doğan (V.D.) avait fait savoir que Mahmut Duran (M.D.) possédait du haschisch à son domicile. Toujours selon le procès-verbal, les gendarmes A.V. et Ö.A. s’étaient rendus au domicile de M.D. pour acheter de l’héroïne, l’indicateur ayant au préalable prévenu celui-ci de son intention de lui en acheter. M.D. avait déclaré qu’il n’avait pas d’héroïne chez lui mais qu’il pourrait leur en fournir plus tard. Le gendarme A.V. avait demandé à M.D. de lui en fournir sur-le-champ ou bien de l’emmener à l’endroit où il y en avait. Puis, le gendarme Ö.A. et M.D. s’étaient rendus, sans l’indicateur, au domicile du requérant, situé dans le village de Yeniköy. Une fois installés dans le séjour du requérant, M.D. avait demandé à celui-ci de lui apporter le haschisch car le gendarme voulait en acheter. M.D. et le gendarme Ö.A. étaient ensuite partis en emportant la pochette contenant 2 kg 276 de haschisch. Puis, ils étaient revenus avec un gendarme en tenue officielle et le domicile du requérant avait été fouillé. Aucune autre quantité de haschisch n’avait été saisie. Le procès-verbal portait la signature des gendarmes A.V., Ö.A., İrfan Kısa, ainsi que de M.D. et du requérant.

Le procès-verbal de perquisition du domicile établi le 2 février 2002 à 23 h 45 par les gendarmes faisait état de l’absence de pièces à conviction et portait également la signature des personnes susmentionnées.

Le 3 février 2002, M.D. fut entendu par les gendarmes A.V. et Ö.A. en présence d’un avocat du barreau d’Antalya au sujet du haschisch saisi chez le requérant. M.D. expliqua qu’une dizaine de jours plus tôt, V.D. était venu le voir pour lui acheter du haschisch. Il avait déclaré à celui-ci qu’il n’en avait pas mais qu’il connaissait une personne qui en possédait. V.D. était ensuite parti. Le 2 février 2002 V.D. était revenu chez lui, accompagné d’une autre personne, et lui avait demandé du haschisch. M.D. leur avait proposé de revenir le vendredi suivant car il n’en avait pas. Comme ils insistaient, il leur avait dit qu’une personne habitant le village voisin en avait. Il s’était rendu avec Ö.A. chez le requérant et avait demandé à ce dernier de lui apporter la « poudre » puis ils avaient quitté le domicile de l’intéressé. A.V. les attendait près de la maison de ce dernier. M.D. ajouta que les gendarmes l’avaient ensuite arrêté et qu’ils étaient revenus chez le requérant pour l’arrêter également.

Le 3 février 2002, le requérant fut entendu par les gendarmes A.V. et Ö.A. en présence d’un avocat du barreau d’Antalya. Il déclara qu’il connaissait M.D. depuis son enfance ; six mois environ plutôt M.D. était venu chez lui avec une pochette contenant de « l’herbe » et dit qu’ils le vendraient en le mélangeant avec de l’herbe de meilleure qualité car en l’état, cela ne valait pas grand-chose ; cette pochette était restée chez lui. Il précisa que, le 2 février 2002, M.D. était venu chez lui avec une autre personne qu’il ne connaissait pas et demanda la pochette en question ; il lui remit la pochette.

Le 3 février 2002, Seval Keș, la fille du requérant, fut également entendue. Elle déclara que M.D. était venu chez eux avec une pochette noire pour la remettre à son père et qu’il avait affirmé qu’il viendrait la récupérer plus tard. M.D. lui aurait demandé de n’en parler à personne. Le 2 février 2002, M.D. et une autre personne qu’elle ne connaissait pas étaient venus leur rendre visite. M.D. avait demandé à son père de lui remettre la pochette noire en question. M.D. et l’autre personne étaient ensuite partis en emportant la pochette noire. Un peu plus tard, les gendarmes étaient venus à son domicile pour les arrêter, son père et elle.

Toujours le 3 février 2002, les gendarmes entendirent V.D., qui déclara connaître M.D. mais pas le requérant. Selon V.D, M.D. était connu pour vendre du haschisch. V.D. expliqua qu’il avait dit à M.D. vouloir acheter du haschisch. Il s’était rendu chez M.D. avec les gendarmes Ö.A. et A.V. Il précisa que M.D. ne connaissait pas Ö.A. Lui-même et ce dernier avaient demandé à M.D. de leur vendre du haschisch. M.D. leur avait répondu qu’il n’en aurait que le vendredi suivant. Ils en avaient informé le gendarme A.V., lequel était venu voir directement M.D. pour lui demander où se trouvait la marchandise (le reste du procès-verbal d’audition est illisible).

Le 4 février 2002, le requérant fut entendu par le parquet d’Antalya. Selon le procès-verbal d’audition, le requérant avait refusé l’assistance d’un avocat. Il avait déclaré que, plusieurs mois auparavant, M.D. était venu à son domicile pour lui remettre une pochette contenant du haschisch. Le 2 février 2002, M.D. et une autre personne qu’il ne connaissait pas étaient venus chez lui. Puis, M.D. lui avait demandé d’apporter la pochette en question. M.D. et l’autre personne avaient ensuite quitté son domicile. Le procès-verbal d’audition précisait également que le requérant contestait avoir vendu du haschisch.

Le 4 février 2002, le parquet d’Antalya entendit M.D. Ce dernier refusa d’être assisté par un avocat. Il déclara qu’une dizaine de jours plus tôt, un dénommé V.D. était venu le voir pour lui demander s’il avait du haschisch à lui vendre. Il lui aurait répondu que ce n’était pas le cas. Le 2 février 2002, vers 20 heures, V.D. serait venu à son domicile pour lui acheter du haschisch et M.D. aurait affirmé qu’il n’en avait pas. Puis V.D. serait revenu avec une autre personne, du nom d’Ö.A., pour lui demander à nouveau du haschisch. M.D. les aurait orientés vers une personne qui en avait. V.D. et Ö.A. auraient affirmé qu’ils ne connaissaient pas cette personne et auraient demandé à M.D. de les accompagner chez cette dernière pour qu’elle leur vende du haschisch. Il aurait accepté de les accompagner chez le requérant. Il serait entré avec le gendarme Ö.A., qui était en tenue civile, au domicile du requérant et il aurait informé celui-ci qu’Ö.A. voulait acheter de la « poudre ». Le requérant serait allé chercher du haschisch, qui se trouvait dans une pochette. Ils n’auraient pas discuté du prix de vente de la drogue. Il précisa qu’il avait entendu dire que le requérant vendait du haschisch et que c’était pour cela qu’il avait emmené les gendarmes chez ce dernier. Il déclara par ailleurs qu’il n’avait pas remis de haschisch au requérant.

Le même jour, le requérant, assisté d’un avocat, fut entendu par le juge, qui ordonna sa mise en détention provisoire. Le requérant approuva ses dépositions faites devant les gendarmes et le parquet. Il déclara qu’il n’avait pas vendu de haschisch, qu’il n’en consommait pas et qu’il avait accepté la pochette qui en contenait car elle lui avait été remise par M.D. Il protesta de son innocence.

Par un acte d’accusation du 8 février 2002, le parquet d’Antalya inculpa le requérant et M.D. du chef de possession et trafic de stupéfiants en réunion (« teșekkül halinde uyușturucu madde bulundurmak satmak »).

Par un arrêt du 12 février 2002, la cour d’assises d’Alanya se déclara incompétente ratione materiae . L’affaire fut renvoyée en jugement devant la cour d’assises d’İzmir.

A l’audience du 9 mai 2002, M.D. contesta les faits qui lui étaient reprochés. Il reconnut consommer du haschisch mais déclara ne pas être en état de dépendance. Il aurait trouvé du chanvre dans la forêt et en aurait fait du haschisch. Il en aurait gardé une partie pour sa consommation personnelle et aurait mis le restant dans une pochette, qu’il aurait amenée chez le requérant pour la cacher. Le requérant ne se serait pas trouvé à son domicile et la fille de celui-ci aurait demandé ce que contenait la pochette. Il lui aurait répondu que c’était du tabac et serait allé cacher lui-même la pochette. Il précisa que la fille du requérant avait vu où il l’avait cachée. Il ajouta que le soir des faits, il se trouvait chez des voisins quand un dénommé V.D., qu’il ne connaissait pas, était venu lui dire qu’il voulait lui acheter de l’herbe ; il lui aurait répondu qu’il n’en avait pas. Après le départ de cette personne, une autre personne en tenue civile, Ö.A, serait venue lui demander de l’herbe. Bien qu’Ö.A. eût déclaré qu’il le connaissait, il lui aurait répondu qu’il n’en vendait pas. M.D. expliqua ensuite que lorsqu’ils étaient arrivés à son domicile, V.D. et Ö.A. avaient insisté pour acheter du haschisch, qu’il s’était disputé avec V.D. et qu’ensuite, le gendarme A.V., qui était caché, était sorti de sa planque. M.D. déclara qu’il leur avait alors dit qu’il allait les emmener à l’endroit où il avait caché le hachisch ; ils s’étaient rendus tous ensemble chez le requérant et il avait demandé à la fille de celui-ci de lui apporter la pochette qu’il avait cachée. M.D. précisa que le requérant n’avait rien à voir avec le haschisch.

Au cours de la même audience, la cour d’assises entendit également le requérant. Ce dernier protesta de son innocence. Il déclara qu’il connaissait M.D. mais ne consommait pas de haschisch. Il expliqua qu’un jour, alors qu’il ne se trouvait pas à son domicile, M.D. était venu chez lui avec une pochette noire et l’avait cachée. Le soir, lorsqu’il était rentré à son domicile, sa fille l’avait informé de la visite de M.D. mais il n’avait pas regardé ce que contenait la pochette. Il ajouta qu’un soir, bien plus tard, M.D. et une autre personne étaient venus chez lui. Il avait demandé à sa fille d’apporter la pochette laissée par M.D., l’avait remise aux visiteurs et ceux-ci s’en étaient allés. Environ six heures après, les gendarmes étaient venus l’arrêter. Il déclara qu’il n’était pas complice de M.D. Il contesta les dépositions qu’il avait faites devant le juge et le parquet ainsi que celle qu’il avait effectuée lors de sa garde à vue, au motif qu’il l’avait signée sous la contrainte et sans l’avoir lue. Le représentant du requérant contesta les preuves écrites qui chargeaient son client.

A l’audience du 27 juin 2002, le requérant demanda que sa fille soit réentendue, dans la mesure où il y avait une divergence entre les déclarations de celle-ci et les siennes. Il demanda également un élargissement de l’enquête. La cour d’assises rejeta ces demandes en précisant que les témoins V.D., Ö.A. et A.V. et S.K. avaient déjà été entendus [lors de l’enquête préliminaire] ; que leur audition n’apporteraient pas plus d’éclaircissements ; et qu’il ressortait des éléments de preuve matériels et des autres dépositions que la manière dont l’infraction avait été commise avait été suffisamment établie. La cour d’assises rejeta également la demande d’élargissement de l’enquête dans la mesure où il avait été établi que le requérant possédait chez lui 2 kg 276 de haschisch, qu’il l’avait remis à M.D. pour le revendre.

Par un arrêt du 6 août 2002, la cour d’assises condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de cinq ans et à une amende de 272 630 122 livres turques pour possession et trafic de stupéfiants en réunion. Dans ses motifs, elle déclara que, même si le requérant avait contesté les faits reprochés, il ressortait du mémoire en défense déposé par M.D., du procès-verbal d’établissement des lieux, de la déposition de V.D., ainsi que de l’ensemble des autres éléments de preuve, que V.D. avait été informé que M.D. possédait du haschisch, que V.D. avait contacté ce dernier et qu’A.V. avait ensuite demandé à M.D. de lui fournir du haschisch et, enfin, que celui-ci et Ö.A. s’étaient rendus chez le requérant, lequel avait remis 2 kg 276 de haschisch à M.D. et au gendarme. La cour d’assises conclut que le requérant et son complice avaient agi ensemble et détenaient du haschisch en vue de le vendre. La cour d’assises condamna également M.D. à une peine d’emprisonnement assortie d’une amende pénale.

Dans son mémoire en défense présenté devant la Cour de cassation, le requérant fit valoir que la cour d’assises n’avait pas entendu l’indicateur V.D., les gendarmes Ö.A. et A.V. et sa fille Seval Keș.

Le 10 octobre 2002, le procureur général près la Cour de cassation présenta son avis sur le fond du pourvoi. Dans son avis écrit, il déclara qu’eu égard à la procédure pénale de première instance, aux éléments de preuve réunis, à l’objet de la demande et au pouvoir discrétionnaire de la première juridiction, l’arrêt rendu par la cour d’assises devait être confirmé.

Cet avis ne fut pas communiqué au requérant.

Par un arrêt du 19 décembre 2002, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué. II.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, le requérant allègue que la déposition de l’indicateur Veli Doğan et celle de sa fille Seval ont été prises par les gendarmes, Ali Varlı et Ökkeș Aktaș, qui ont participé à l’opération. Il explique que, ni son avocat, ni la cour d’assises n’ont entendu ces témoins, de sorte qu’il n’a pas interrogé les témoins à charge dans les mêmes conditions que l’accusation . En se référant au procès-verbal de l’audience du 27 juin 2002, il soutient que sa condamnation est fondée sur les procès-verbaux établis par les gendarmes ayant participé à l’enquête préliminaire et sur les dépositions obtenues par eux. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. La non-communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation

Le requérant allègue que sa cause n’a pas été entendue équitablement par la Cour de cassation, dans la mesure où il n’aurait pas eu connaissance de l’avis du procureur général près la Cour de cassation tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) »

Le Gouvernement combat cette thèse.

Le requérant réitère ses allégations.

La Cour rappelle avoir examiné un grief identique à celui présenté par le requérant et avoir conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de la non-communication de l’avis du procureur général, compte tenu de la nature des observations de celui-ci et de l’impossibilité pour un justiciable d’y répondre par écrit ( Göç , précité, § 55, et Tosun , précité, § 22).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Partant, l’article 6 § 1 de la Convention a été violé en l’espèce. 2. L’audition des témoins

Le requérant soutient qu’il n’a pas pu obtenir que l’indicateur Veli Doğan, les gendarmes Ali Varlı et Ökkeș Aktaș, qui ont participé à l’opération litigieuse, ainsi que Seval Keș soient convoqués et interrogés, et ce, en violation de l’article 6 § 3 d) de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge ; (...) »

Le Gouvernement conteste l’allégation du requérant. Il soutient que les juridictions internes ont condamné celui-ci en se fondant surtout sur la saisine de 2 kg 276 de haschisch à son domicile.

La Cour rappelle d’abord que l’admissibilité des preuves relève au premier chef des règles du droit interne. La tâche assignée à la Cour par la Convention ne consiste pas à se prononcer sur le point de savoir si des dépositions de témoins ont été à bon droit admises comme preuves, mais à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (voir, parmi beaucoup d’autres, Van Mechelen et autres c. Pays-Bas , arrêt du 23 avril 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ III, p. 711, § 50). En particulier, « [i]l revient en principe aux juridictions nationales d’apprécier les éléments rassemblés par elles et la pertinence de ceux dont les accusés souhaitent la production (...) [L’] article 6 § 3 d) leur laisse, toujours en principe, le soin de juger de l’utilité d’une offre de preuve par témoins » ( Vidal c. Belgique , arrêt du 22 avril 1992, série A n o 235 ‑ B, pp. 32 ‑ 33, § 33). Dès lors, il ne suffit pas à un accusé de se plaindre de ne pas avoir pu interroger certains témoins. Encore faut-il qu’il étaye sa demande d’audition de témoins en en précisant l’importance et que cette audition soit nécessaire à la manifestation de la vérité ( Perna c. Italie [GC], n o 48898/99, § 29, CEDH 2003 ‑ V ; Roumiana Ivanova c. Bulgarie , n o 36207/03, § 42, 14 février 2008 ). En particulier, les droits de la défense sont restreints de manière incompatible avec les exigences de l’article 6 si une condamnation se fonde uniquement, ou dans une mesure déterminante, sur les déclarations d’un témoin que l’accusé n’a pas eu l’occasion d’interroger ou de faire interroger ni pendant l’instruction ni au procès ( Solakov c. l’ex-République yougoslave de Macédoine , n o 47023/99, § 57, CEDH 2001 ‑ X).

La Cour constate qu’il ressort du dossier et en particulier des attendus de la cour d’assises que le requérant a été condamné pour possession et trafic de stupéfiants en réunion. La Cour relève que les juridictions internes se sont livrées ainsi à une analyse approfondie et minutieuse des différents éléments de preuve qui présentaient une pertinence certaine pour l’appréciation et la crédibilité des faits reprochés au requérant. Parmi ces éléments de preuve, la cour d’assises s’est fondée sur un élément matériel déterminant pour condamner le requérant à savoir la saisine de 2 kg 276 de haschich au domicile du requérant. Les témoins ayant été entendus lors de l’enquête préliminaire (paragraphes 8-11 et 13 ci-dessus), la cour d’assises a considéré que l’audition des témoins litigieux n’était pas fondamentale dans la manifestation de la vérité (paragraphes 19 et 20 ci-dessus). A cet égard, le requérant n’explique pas en quoi l’audition des témoins aurait été décisive pour la manifestation de la vérité, dans la mesure où leurs déclarations ne constituent pas les seuls éléments de preuve sur lesquels les juges du fond ont appuyé leur condamnation ( Asch c. Autriche , arrêt du 26 avril 1991, série A n o 203, p. 11, § 30 ; a contrario , Hulki Güneș c. Turquie , n o 28490/95, § 96, CEDH 2003 ‑ VII). La Cour estime que le refus d’entendre les témoins dans les circonstances de la cause n’était pas en soi contraire à l’article 6 § 3 d) de la Convention.

En conclusion, l’impossibilité pour le requérant d’interroger ou de faire interroger les témoins n’a pas porté atteinte aux droits de la défense de l’intéressé au point d’enfreindre les paragraphes 1 et 3 d) de l’article 6.

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. II.

Le requérant réclame 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement considère que la demande du requérant est excessive et tend à un enrichissement sans cause.

La Cour considère que le présent arrêt constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 3 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour. Il justifie partiellement le montant réclamé.

Le Gouvernement conteste la demande du requérant et demande à la Cour de la rejeter.

La Cour observe que, selon les critères qui se dégagent de sa jurisprudence, il y a lieu de rechercher si les frais et dépens demandés ont été réellement et nécessairement exposés, et sont d’un montant raisonnable (voir, parmi d’autres, E.B. c. France [GC], n o 43546/02, § 105, CEDH 2008 ‑ ...). A la lumière des critères susmentionnés et des éléments en sa possession, la Cour estime raisonnable d’accorder au requérant la somme de 2 000 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la non-communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation ; 3. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention en qui concerne l’audition des témoins ; 4. Dit que le présent arrêt constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 5. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 2 000 EUR (deux mille euros) au titre des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 décembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente