CASE OF AYDOĞAN AND OTHERS v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 6 - Right to a fair trial
CASE OF AYDOĞAN AND OTHERS v. TURKEY (CtEDO, 2008)
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE AYDO ȘI ALȚII v. TURKEY (Documentul nr. 41967/02) JUDGMENT STRASBOURG 2 decembrie 2008 FINAL 02/03/2009 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Aydoğan și alții v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de Camera compusă din: Françoise Tulkens, Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, judecători și Françoise Elens-Pasos, grefierul adjunct de secțiune, care a deliberat în privat la 13 noiembrie 2008, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 41967/02) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de șase resortisanți turci, dl Hasan Aydoğan, dna Türkan Özen, dl Hüseyin İșeri, dl Süleyman Evren, dl Ünsal Varol și dl Hüseyin Öztürk („reclamanții”), la 7 octombrie 2002. Reclamanții au fost reprezentați de dl M. Filorinali și dna Bașara, avocații care practică la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. La 16 aprilie 2007, președintele Secțiunii a doua a hotărât să anunte cererea guvernului. De asemenea, s-a decis să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (articolul § 3). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI La momentul depunerii cererii, dl Aydoğan și dna Özen se aflau, respectiv, în închisoarele Tekirdağ și Kütahya. Ceilalți solicitanți locuiau la Istanbul. În cursul unei operațiuni efectuate împotriva activităților unei organizații armate ilegale, și anume DHKP/C (Partiul Popular Turc/Front) reclamanții au fost arestați și arestați la 22 și 23 octombrie 1996. La 5 noiembrie 1996, reclamanții au fost adusi în fața unui judecător care le-a înarmat în custodie. Într-un acuzat din 11 noiembrie 1996, procurorul de la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a acuzat dl Aydoğan și dna Özen a încercat să submineze ordinea constituțională a statului și a solicitat condamnarea și condamnarea lor în temeiul art. 146 § 1 din Codul Penal. Ei au fost acuzați de a participa la atacuri armate asupra diferitelor clădiri politice și secții de poliție și de a fi responsabili pentru moartea dlui Mehmet Ünlü și care a provocat alte două persoane prejudicii corporale. Ceilalți solicitanți au fost acuzați de ajutor și apărare a unei organizații teroriste armate ilegale. Procurorul a solicitat condamnarea și condamnarea acestora în temeiul articolului 169 din Codul Penal. La o dată neespecificată, procedurile penale împotriva reclamanților au început în fața Curții de Securitate de Stat din Istanbul, care a fost compusă din un judecător militar și doi judecători civili. Dl İșeri, dl Evren, dl Varol și dl Öztürk au fost eliberați în timpul procesului, în diferite date, în 1996 și 1997. 10. La 18 iunie 1999, Constituția a fost modificată și judecătorii militari care stăteau la baza Curților de Securitate de Stat au fost înlocuiți de judecători civili. 11. La ședința din 7 iulie 1999, judecătorul care a fost numit să înlocuiască judecătorul militar a stat pentru prima dată în cadrul instanței de judecată. Dl Aydoğan a citit argumentele sale cu privire la fondul său. Curtea a acordat cererile avocatului dnei Özen cu privire la obținerea de informații privind rezultatul altor cazuri pe care le-a întârziat împotriva acuzatului și timp suplimentar pentru a pregăti observațiile sale. 12. Între 10 septembrie 1999 și 19 octombrie 2001, instanța a organizat unsprezece audieri, în timpul cărora judecătorii au tratat chestiuni procedurale legate de încheierea dosarului și, în special, de asigurarea declarațiilor finale de apărare ale acuzatului, al căror reprezentant a solicitat de mai multe ori timp suplimentar pentru a le prezenta. Curtea a avertizat reprezentantul reclamanților de trei ori și într-o audiere deținută la 29 noiembrie 2000 că cazul a fost prelungit din cauza faptului că reclamanții nu își prezintă observațiile finale cu privire la fondul cauzei. Cu toate acestea, instanța a acordat reclamanților cererea de prelungire a unei audieri; deoarece forțele de securitate au avut o operațiune generalizată în închisoare, avocatul a declarat că nu este sigur dacă clienții săi sunt încă în viață. La o audiere de la 4 aprilie 2001, reprezentantul reclamanților s-a plâns că autoritățile închisorii îi făceau dificil să își pregătească apărarea, de exemplu prin nu-l admițând să-și vadă clientul dacă nu are puterea de procuror. Curtea a acordat concediu avocatului reclamantului să se plângă de această situație procurorului și ministrul justiției. În acest timp, Curtea a ordonat ca dl Aydoğan și doamna Özen să continue să fie deținute la sfârșitul fiecărei ședințe. 13. La 19 octombrie 2001, Curtea de Securitate de Stat din Istanbul, după examinarea probelor din dosar, a condamnat dl Aydoğan și dna Özen a fost acuzat și condamnat la moarte. Dovezile din dosarul de caz au inclus înregistrările verbale privind reconstrucțiile evenimentelor, protocoalele de căutare și convulsii, rapoartele forense, declarațiile altor persoane judecate dinainte de o altă Curte de Securitate de Stat și mărturia de la o serie de martori. În ceea ce privește celelalte reclamante, instanța a hotărât să amâne impunerea unei propoziții finale, în conformitate cu Legea nr. 4616. 14. La 8 aprilie 2002, Curtea de Casare, după examinarea dlui Aydoğan și a dnei Cazul Özen dintr-un punct de vedere procedural și material, a susținut hotărârea instanței de primă instanță. Hotărârea indică faptul că avocatul lor, în ciuda solicitării instanței de a efectua o audiere, nu a participat la aceasta. În ceea ce privește celelalte reclamante, instanța a refuzat să permită recursul, deoarece hotărârea instanței de primă instanță în ceea ce privește acestea nu a fost deschisă la recurs. 15. La 24 septembrie 2002, condamnarea dlui Aydoğan și a dnei Özen au fost comutate la închisoarea pe viață. Nicio informație a părților nu a fost prezentată în ceea ce privește evoluția ulterioară. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRATICĂ 16. O descriere a dreptului intern relevant la momentul material poate fi găsită în hotărârea Öcalan c. Turcia ([GC], nr. 46221/99, §§§ 52-54, CEHR 2005-IV) și în Öktem c. Turcia (dec.), nr. 74306/01, 19 octombrie 2006). 17. Prin Legea nr. 5190 din 16 iunie 2004, publicată în Jurnalul Oficial la 30 iunie 2004, Tribunalele de Securitate de Stat au fost abolite. Reclamanții se plângea că au fost negate o audiere corectă de către un tribunal independent și imparțial din cauza prezenței unui judecător militar care stătea pe banca Curții de Securitate de Stat din Istanbul care le-a judecat. Acestea au susținut, de asemenea, că avizul scris al principalului procuror public de la Curtea de Cassare nu le-a fost niciodată acordat, privand-le astfel de posibilitatea de a-și prezenta contraargumentele. De asemenea, reclamanții au susținut că au fost negate asistența unui avocat în cursul etapelor inițiale ale procedurii penale. Ei se bazează pe art. 6 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, prevede: „1. În decizia de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă și publică ... de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege. Toată lumea acuzată de o infracțiune penală este presupusă nevinovat până când se dovedește vinovat în conformitate cu legea. Fiecare acuzat de o infracțiune penală are următoarele drepturi minime: ... (b) să aibă timp și facilități adecvate pentru pregătirea apărării sale; (c) să se apere în persoană sau prin asistență juridică a alegerii sale sau, dacă nu are mijloace suficiente de a plăti asistență juridică, să fie acordată liber atunci când interesele justiției o impun.” Aydoğan și doamna Özen, Curtea consideră că plângerile lor nu sunt întemeiate în mod evident în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu sunt inadmisibile din alte motive. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. 20. În ceea ce privește dl İșiri, dl Evren, dl Varol și dl Varol Öztürk, Curtea reiterează că o persoană nu poate pretinde că este victimă de o încălcare a dreptului la o audiere echitabilă în temeiul articolului 6 din Convenție, în cazul în care procedura penală a fost oprită prin întrerupere (a se vedea Koști și alții c. Turcia (dec.), nr. 74321/01, 3 mai 2007). Curtea constată că situația reclamanților este comparabilă. Curtea observă că, la 19 octombrie 2001, Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a hotărât să amâne impunerea unei condamnații finale asupra reclamanților, în conformitate cu Legea nr. 4616. În consecință, Curtea nu este în măsură să efectueze o examinare a procedurii în ansamblul său, astfel cum este necesar în general de către plângeri în temeiul articolului 6 din Convenție, din cauza acestei suspendări condiționale a procedurii (a se vedea Güneș c. Turcia) (dec.), nr. 38413/02, 1 septembrie 2005). Cu excepția cazului în care reclamanții ar trebui să se confrunte cu noi acuzații penale, revigorând astfel cazul în cauză, Curtea constată că reclamanții nu pot pretinde că sunt victime în sensul articolului 34 din Convenție în această etapă a procedurii (a se vedea Sincar c. Turcia (dec.), nr. 46281/99, 19 septembrie 2002, și F.A. c. Turcia c. (dec.), nr. 36094/97, 1 februarie 2005). Rezultă că plângerile lor sub acest cap ar trebui respinse ca fiind întemeiate în mod manifestant bolnave în temeiul articolului 35 § § 3 și 4 din Convenție. Independență și imparțialitate a Curții de Securitate de Stat Istanbul 21. Guvernul a susținut că, prin Legea nr. 4388 din 18 iunie 1999, au fost introduse amendamente pentru eliminarea judecătorilor militari de pe banca Curților de Securitate de Stat. În acest sens, ei au subliniat că, în acest caz, judecătorul militar care stătea pe banca Curții de Securitate de Stat din Istanbul a fost deja înlocuit de un judecător civil înainte de a-și prezenta argumentele cu privire la fondul acestui caz și că reclamanții au fost condamnați de un tribunal de Securitate de Stat, compus din trei judecători civili. 22. 23. Curtea a considerat în mod constant că anumite aspecte ale statutului de judecători militari în calitate de membri ai Curților de Securitate de Stat au făcut să își dea independența de către executiv (a se vedea Incal c. Turcia , hotărârea din 9 iunie 1998, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1998-IV, § 68, și Çıraklar c. Turcia . , hotărârea din 28 octombrie 1998, Raporturile 1998-VII, § 39 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115) că atunci când un judecător militar a participat la una sau mai multe decizii interlocutorii care au continuat să rămână în vigoare în procedura penală în cauză, judecătorul militar a înlocuit de către un judecător civil în cursul procedurii respective înainte de a fi eliberat verdictul, nu a dissipat în mod rezonabil îngrijorarea reclamantului cu privire la independența și imparțialitatea instanței de judecată, cu excepția cazului în care s-a stabilit că procedura urmată ulterior în instanța de securitate a statului a aluat suficient această preocupare. 24. În cazul în cauză, Curtea constată că, după amendamentul constituțional (a se vedea punctul 10 de mai sus), judecătorul militar a fost înlocuit cu un judecător civil, iar dl Aydoğan și dna Özen au fost condamnați de Curtea de Securitate de Stat nou compusă. Cu toate acestea, acesta observă că, deși procesul reclamanților a continuat în fața Curții de Securitate de Stat din Istanbul, care a fost compusă din trei judecători civili, timp de mai mult de doi ani, înlocuirea judecătorului militar nu a fost capabilă să remedieze defectul în componența instanței. În special, din procesul-verbal al audierilor depuse de Guvern, se constată că întregul caz de urmărire penală împotriva reclamanților a fost bazat pe informații deja obținute înainte de înlocuirea judecătorului militar, care include mărturii martorilor pe care instanța le-a invocat ulterior pentru a le condamna (a se vedea punctul 13). De fapt, Curtea consideră că, cu excepția cererilor de apărare finale, nu au fost admise în dosar alte declarații sau dovezi de importanță după ce judecătorul militar a fost înlocuit de judecătorul civil și că Curtea de Securitate de Stat, în cazul în care este compusă din trei judecători civili, nu a luat nici o decizie cu privire la fondurile cauzei. În scurt, majoritatea procesului, în timpul căruia au fost luate decizii interlocutorii de importanță, în special pentru drepturile de apărare ale reclamanților, s-a desfășurat deja înainte ca judecătorul militar să înceteze să fie membru al instanței și niciunul dintre aceste acte nu a fost reînnoit după ce judecătorul militar a fost înlocuit de un judecător civil. 25. În aceste circumstanțe, ținând cont de importanța actelor procedurale luate înainte de înlocuirea judecătorului militar, Curtea consideră că înlocuirea judecătorului militar nu a dispus de a dlui Aydoğan și a dnei Özen în mod rezonabil îngrijorarea cu privire la independența și imparțialitatea instanței de judecată (a se vedea Hıdır Kaya c. Turcia , nr. 2624/02 , § 37, 9 ianuarie 2007 și, un contrario Kabaskal și Atar c. Turcia , nr. 70084/01 și 70085/01, § 35, 19 septembrie 2006). 26. În consecință a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. Echitatea procedurii 27. Având în vedere faptele cauzei, argumentele părților și constatările sale privind o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție de mai sus (punctul 33), Curtea consideră că a examinat principala întrebare juridică susținută în temeiul articolului 6 din Convenție. Prin urmare, Curtea concluzionează că nu este necesar să se pronunțe o hotărâre separată cu privire la dl Aydoğan și dna Restul plângerilor Özen în temeiul prezentei dispoziții (a se vedea, de exemplu, Benli v. Turcia , nr. 65715/01 , § 40, 20 februarie 2007, Getiren v. Turcia , nr. 10301/03 , § 132, 22 iulie 2008 și Juhnke v. Turcia , nr. 52515/99 , § 94, 13 mai 2008). II. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIUNII 28. În formularul de cerere, reclamanții se plângeau în continuare că deținerea lor a depășit cerințele privind „templa rezonabilă”, astfel cum se prevede la art. 5 § 3. În conformitate cu art. 6 din Convenție, reclamanții au susținut că durata procedurii penale era excesivă. În sfârșit, reclamanții se plângeau, în general, că au fost reținuți departe de Istanbul, că avocatul lor a fost căutat în închisoare și că au fost discriminați din cauza diferențele dintre procedurile penale și executarea condamnărilor pentru infracțiuni judecate în fața Curților de Securitate de Stat. În plus, dl İșiri, dl Evren, dl Varol și dl. Öztürk s-a plâns de suspendarea procedurii penale împotriva lor, pe care le-au considerat că le-a refuzat dreptul de a fi judecat și achitat. 29. În ceea ce privește durata procedurii penale împotriva reclamanților, dl Aydoğan și dna Özen, după examinarea duratei generale a procedurii care au durat cinci ani și șase luni, și având în vedere faptul că cazul a fost de oarecare complexitate, numărul de acuzați, faptul că cazul a fost tratat la două niveluri de competență și că nici o întârziere semnificativă nu a avut loc la etapa de recurs, Curtea nu consideră că durata procedurii în acest caz a fost excesivă. În acest sens, Curtea ia act de faptul că reclamanții au fost însăși în parte responsabili pentru prelungirea procedurii după ce judecătorul militar a fost înlocuit prin nu prezentarea în mod corespunzător a cererilor finale de apărare (a se vedea Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 și 4 din Convenție. 30. În ceea ce privește durata procedurii penale referitoare la dl İșeri, dl Evren, dl Varol și dl Varol Öztürk, Curtea remarcă că procedurile penale împotriva acestor reclamanți au fost încheiate la 19 octombrie 2001 atunci când procedurile penale împotriva acestora au fost suspendate (a se vedea, în special, Koç și Tambaș c. Turcia (dec.), nr. 46947/99, 24 februarie 2005) întrucât această plângere a fost introdusă Curtea la 7 octombrie 2002, adică mai mult de șase luni mai târziu. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul art. 1 și 4 din Convenție pentru nerespectarea regulii de șase luni. 31. În plus, având în vedere tot materialul în posesia sa, Curtea constată că restul depunerii reclamanților de mai sus nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. Prin urmare, aceste părți ale cererii trebuie, de asemenea, să fie declarate inadmisibilă ca fiind manifestamente nefondate, în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 32. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 33. Aydoğan și dna Özen a susținut, în total, 38.000 de euro (EUR) în ceea ce privește pierderea câștigurilor în cursul șase anilor pe care au fost în închisoare. De asemenea, au susținut, în total, 40.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 34. Guvernul a contestat suma. 35. Curtea nu discerne nicio legătură cauzală dintre încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. 36. Curtea consideră că constatarea unei încălcări a articolului 6 § 1 constituie, în sine, o compensare suficientă pentru orice prejudicii morale suferite de dl Aydoğan și dna Özen (a se vedea Hıdır Kaya c. Turcia , nr. 2624/02 , citată mai sus § § 43). Cu toate acestea, Curtea remarcă că atunci când un individ, ca în cazul instantaneu, a fost condamnat de o instanță care nu a îndeplinit cerințele Convenției de independență și imparțialitate, un judecător sau o redeschidere a cazului, dacă este solicitat, reprezintă, în principiu, o modalitate adecvată de remediere a încălcării (a se vedea Öcalan , citat mai sus, în amendă § 210). Costurile și cheltuielile 37. Cele două reclamante, dl Aydoğan și dna Özen, au susținut, de asemenea, în total, 7.000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții. 38. Guvernul a contestat sumele. 39. Curtea constată că, având în vedere că reclamanții nu au prezentat nicio justificare în ceea ce privește costurile și cheltuielile, astfel cum prevede art. 60 din Regulamentul Curții, aceasta nu face nicio atribuire în temeiul acestui capitol. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Özen are dreptul la o audiere echitabilă de către un tribunal independent și imparțial admisibil și restul cererii inadmisibil; declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește plângerea dlui Aydoğan și a dnei Özen privind independența și imparțialitatea Curții de Securitate de Stat din Istanbul; că nu este necesar să se examineze separat alte plângeri ale reclamanților în temeiul articolului 6 din Convenție; susține că constatarea unei încălcări constituie, în sine, o satisfacție suficientă pentru orice prejudicii morale suportate de dl Aydoğan și dna Özen; respinge restul cererii acestor solicitanți pentru satisfacție echitabilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 2 decembrie 2008, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Pasos Françoise Tulkens Președintele adjunct al grefierului