ROMÂNIA Cerere nr 12534/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 2 decembrie 2008 DEFINITIVF 06/04/2009 Această hotărâre poate suferi modificări de formă. În cauza Petre Ionescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Stanley Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a intenționat în camera consiliului la 13 noiembrie 2008, se pronunță la hotărâre, adoptat la această dată procedural La la originea cauzei se găsește o cerere (n 12534/02) îndreptată împotriva României, printre care și un resortisant al acestui stat, dl Petre Ion La 19 septembrie 2001, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului). Guvernul român este reprezentat de agentul său, dl Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 12 aprilie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. În opinia reclamantului, proprietarul terenului în momentul construirii conductei nu a fost nici consultat, nici compensat pentru prejudiciul cauzat de plasarea conductei în apropierea terenului său. În 1991, reclamantul a devenit proprietarul terenului respectiv ca urmare a împărțirii succesorale după moartea G.S., care a fost numit moștenitor. În 1993, reclamantul a decis să construiască o casă cu destinația de hotel-pensie pe terenul său și a solicitat un permis de construcție. La 14 septembrie 1993, Romgaz la mai multe informații au putut construi o casă pe terenul său numai dacă casa era situată la mai mult de 50 m (zona minimă de restricție) de gazoduct. În opinia reclamantului, dimensiunile terenului respectiv erau de 20 m și 25 m. La 25 martie 1994, primăria Sinaia a refuzat să acorde reclamantului un permis de construcție pentru motivul că casa pe care intenționa să o construiască se afla la mai puțin de 50 m de conducta de gaz. Primul ciclu de proceduri 10. La 16 noiembrie 1993, reclamantul a introdus o acțiune împotriva Romgazului pentru a primi compensații pentru construirea pe terenul său ca urmare a prezenței conductei la distanță de 8 m. 11. Prin hotărârea din 11 ianuarie 1994, Tribunalul de Primă Instanță din Clampina a respins acțiunea, pe motiv că reclamantul nu avea dreptul la despăgubiri, dat fiind că conducta nu atingea terenul său. Prin hotărârea din 19 iulie 1994, tribunalul departamental din Prahova a respins apelul său. Prin hotărârea din 13 În decembrie 1994, instanța de recurs din Ployești și-a primit recursul în recurs (recurente) și a pronunțat cu repatriere hotărârile instanțelor inferioare. Instanța de apel a precizat că instanța de primă instanță trebuia să administreze probe pentru a determina în ce măsură reclamantul suferea un prejudiciu din cauza poziției conductei în apropierea terenului său. Al doilea ciclu de proceduri 12. Sesizat de o nouă examinare a cauzei, Tribunalul de Primă Instană din Campina a dispus o expertiză. Prin hotărârea din 17 noiembrie 1995, el a respins acțiunea pe motiv că reclamantul nu a dovedit existența unui prejudiciu. Prin hotărârea din 7 noiembrie 1995, Iunie 1996, tribunalul departamental din Prahova a respins recursul reclamantului, care a formulat un recurs în recurs. La cererea reclamantului, Curtea Supremă de Justiție a dispus trimiterea dosarului în fața instanței judecătorești din Brașov. În februarie 1997, instanța de recurs din Brașov a primit recursul în acțiune și a pronunțat recursul cu trimitere la hotărârile instanțelor inferioare, pe motivul că acestea din urmă au omis să dea curs indicațiilor instanței judecătorești din Ploisești. Curtea de apel din Brașov reține, de asemenea, faptul că o nouă expertiză, precum și un transport la fața locului (cercetare la fața locului) Prin aceeași hotărâre, ea a trimis cauza în fața Tribunalului de Primă Instanță din Brașov. Al treilea ciclu de proceduri 13. La 26 iunie 1997, Tribunalul de Primă Instană din Brașov a dispus o expertiză. Reclamantul a refuzat să plătească cheltuielile de competenă stabilite în sarcina sa de instană, a solicitat schimbarea expertului și s-a aflat la înălțimea terenului său de către expert. 14. Prin hotărârea din 27 mai 1999, Tribunalul a respins acțiunea pe motiv că existența conductei în apropierea terenului reclamantului nu-i cauzase nici un prejudiciu. Instanța a reținut, de asemenea, că competența nu a reușit din cauza atitudinii reclamantului, care a manifestat lipsă de interes în această privință timp de doi ani. În ianuarie 2000, tribunalul departamental din Brașov a respins cererea reclamantului. Prin hotărârea din 11 mai 2000, tribunalul judecătoresc din Brașov a primit recursul în recursul recurentului și a clasat cu trimitere la hotărârea tribunalului județal din Brașov pe motivul că acesta nu examinase pe fond motivele recursului. Al patrulea ciclu de proceduri 15. Prin hotărârea din 5 decembrie 2000, tribunalul departamental din Brașov a primit parțial apelul reclamantului și l-a condamnat pe Romgaz să-i plătească 4 000 000 de lei românești ca despăgubiri. Printr-o hotărâre din 21 martie 2001, Tribunalul de apel al lui Brașov a primit recursul în recurs al societății naționale Transgaz S.A. Mediaș (denumită în continuare "transgaz Prin urmare, partea pârâtă nu a comis nicio abatere care să cauzeze un prejudiciu reclamantului. Locația conductei la 8 m de terenul reclamantului a respectat dispozițiile legii (...) și cele ale documentației tehnice (...) Partea pârâtă nu a cauzat nici un prejudiciu reclamantului, în măsura în care conducta nu a fost plasată pe terenul de lamaie, care l-ar putea utiliza ca teren agricol. Cu toate că necesitatea unei expertize a fost adusă la cunoștința reclamantului, acesta nu a auzit de plata cheltuielilor, astfel încât existența unui prejudiciu nu a fost stabilită. În orice caz, în absența oricărui fapt ilegal, răspunderea societății nu poate fi angajată. (...) Reclamantul a devenit proprietar al terenului în 1991, ca urmare a împărțirii succesorale după moartea G.S. (...) Conducta a fost construită în 1967 în timp ce proprietarul terenului era G.S., care a acceptat în mod tacit edificarea construcției în cauză în apropierea terenului său. (...) Construcția conductei a respectat autorizațiile aplicabile (...) Dreptul de proprietate al recurentului nu a fost ignorat, pe care îl poate dispune liber de terenul său, în condițiile legii. (...) În cazul în care reclamantul are dreptul de a construi construcții pe terenul său nu este de natură să-i provoace un prejudiciu (...) Alte evoluții ale cauzei 17. Prin scrisoarea din 22 noiembrie 2001, Transgaz a comunicat reclamantului, ca răspuns la cererea sa, că putea obține un aviz favorabil în vederea construirii unei case, deoarece conducta de gaz urma să fie dezafectată ca urmare a lucrărilor din octombrie 2001 Societatea l-a invitat, prin urmare, să prezinte documentele necesare în acest sens. 18. Din informațiile furnizate de guvern reiese că reclamantul nu a furnizat documentele menționate și că a vândut terenul unei terțe persoane, G.B. 19. La 13 decembrie 2002, G.B. a solicitat societății Transgaz acordul său pentru construirea unei case pe acest teren 20. Printr-o scrisoare din 11 februarie 2003, a cărei copie a fost prezentată de către guvern în anexa la observațiile sale, Transgaz a comunicat G.B. un aviz favorabil pentru construcție. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 21. În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 22. Curtea arată că perioada care trebuie luată în considerare nu a început decât cu 20 iunie 1994, împreună cu ratificarea Convenției de către România și recunoașterea dreptului la recurs individual, dar va ține cont de situația în care se afla procedura la acea dată (a se vedea Mitap și Müftüo Cu privire la admisibilitate 23. Curtea constată că acest . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Guvernul subliniază că fiecare ciclu procedural urmat în speță a respectat cerința unei perioade rezonabile de timp și consideră că cauza prezenta o complexitate deosebită, pe care nu a avut perioade mari de inactivitate imputabile autorităților și că acesta este comportamentul reclamantului care a determinat prelungirea procedurilor. Pe de altă parte, Tribunalul de Primă Instană din Brașov a reținut în hotărârea sa din 27 mai 1999 lipsa de interes a reclamantului cu privire la competența în speță (punctul 14 de mai sus). 25. Reclamantul contestă argumentele guvernului. 26. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de sfera litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 27. În speță, Curtea recunoaște că cauza avea o anumită complexitate și că comportamentul reclamantului a putut determina întârzieri în procedură. Cu toate acestea, Curtea consideră că nici complexitatea cauzei, nici comportamentul reclamantului nu pot justifica durata procedurii. 28. Curtea constată în această privință că întârzierea în procedură a fost cauzată în principal de căsările și trimiterile succesive ale cauzei. Astfel, cauza a fost trimisă de trei ori fie în fața instanței de primă instanță, fie în fața instanței departamentale, ca urmare a erorilor sau omisiunilor instanțelor inferioare. Mai mult decât atât, retrimiterea cauzei putea continua la infinit, nicio dispoziție legală care nu putea pune capăt acesteia. În opinia Curții, repetarea unor astfel de cazuri indică o deficiență de funcționare a sistemului judiciar. Cu toate acestea, statele contractante au responsabilitatea de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta dreptul de a primi o decizie definitivă cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile într-un termen rezonabil (Wierciszewska c. Polonia 4331/98, § 46, 25 noiembrie 2003). 29. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție. 30. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Comisia consideră că Ön a expus niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza duratei excesive a procedurii. II. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 CONVENȚIA 32. În prima sa scrisoare din 19 septembrie 2001 și în formularul de cerere din 19 februarie 2002, reclamantul se plângea că existența unui gazoduct în apropierea terenului său se construia o casă. El considera că refuzul Romgaz Mediaș de a autoriza construirea casei sale era un abuz de drept. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, de limitele impuse utilizării terenului din cauza prezenței conductei în apropiere și a invocat articolele 17 și 18 din convenție și art. 1 din Protocolul nr. 33. Prin scrisoarea din 22 noiembrie 2002, reclamantul a informat grefa că restricțiile de construcție fuseseră ridicate între timp, dar că nu a solicitat acordul societății Transgaz în vederea construirii casei. El a explicat că după procedura judiciară extrem de lungă la nivel național, el nu a mai putut construi casa pe care el a avut în vedere, din cauza vârstei sale avansate, a mijloacelor financiare insuficiente și a stării sale precare de sănătate. Prin aceeași scrisoare, reclamantul a subliniat faptul că a fost plasat în locul în care a fost utilizat terenul său pentru o perioadă considerabilă. 34. Prin scrisoarea din 2 ianuarie 2008, reclamantul a informat că a vândut terenul. 35. Curtea consideră că reclamantul intenționează să denunțe o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitatea 36. Guvernul ridică excepția de la pierderea calității de victimă a reclamantului și subliniază în acest sens că, printr-o scrisoare din 22 noiembrie 2001, societatea Transgaz l-a informat pe solicitant că ar putea obține un aviz favorabil în vederea construirii unei case (punctul 17 de mai sus). Guvernul observă, de asemenea, că reclamantul a vândut terenul în cauză unei terțe persoane, căreia i s-a acordat un astfel de aviz la 11 februarie 2003 (punctul 20 de mai sus) și, prin urmare, atât reclamantul, cât și succesorul său în mod special au primit avize favorabile și, în plus, reclamantul și-a exercitat pe deplin prerogativele de proprietate prin vânzarea terenului. Având în vedere aceste elemente și având în vedere rolul subsidiar al Curții, guvernul consideră că reclamantul a obținut deja despăgubiri pentru încălcarea respectivă la nivel național și că a pierdut astfel calitatea sa de victimă în sensul articolului 34 din convenție. 37. Reclamantul subliniază că autoritățile nu i-au permis să construiască pe teritoriul său. 38. Curtea observă că excepția guvernului este strâns legată de substanța ll-ului fondată pe art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât trebuie să fie anexată la fond. În plus, Curtea constată, în lumina tuturor elementelor aflate în posesia sa, că acest 3 din Convenție și nu se confruntă cu nici un alt temei juridic. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Pe fond 39. În măsura în care acest motiv este strâns legat de cel întemeiat pe durata procedurii, Curtea apreciază, având în vedere concluziile sale de la punctele 30 și 31 de mai sus, că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului acestei cauze (Zanghio c. Italia, 19 februarie 1991, § 23, seria A n 194-C Buj c. Croația, n 24661/02, § 38, 1 iunie 2006 Efimenko c. Ucraina, n 55870/00, § 68, 18 iulie 2006 Kovacéva și Hadjiileva c. Bulgaria, n 57641/00, § 38, 29 martie 2007). III. PRIVIND ALTE VIOLATII ALEGATE 40. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii interne. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care era competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor garantate de Convenție sau a protocoalelor sale. 42. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. IV. PRIVIND LEGĂTURA DE LA ARTICOLUL 41 DIN CONVENȚIA 43. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit din cauza refuzului autorităților de a-i permite să construiască o casă cu destinația de hotel-pensie pe terenul său. Această sumă reprezintă veniturile pe care ar fi putut să le obțină din exploatarea hotelului-pensiune, precum și lipsa de utilizare a terenului. Suferința gravă, incalculabilă și insuportabilă pe care tribunalele naționale [ei] o vor avea] . El susține în acest sens că a fost lovit de paralizie facială în 1996 și că acum este obligat să suporte consecințele pe tot parcursul vieții sale. 45. Curtea amintește că a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din convenție ca urmare a duratei procedurii și că a luat în considerare faptul că nu este necesar să se ia o hotărâre cu privire la fond în temeiul articolului 1 din Protocolul nr 1 (punctele 31 și 39 de mai sus). În orice caz, aceasta nu se poate angaja în speculații sau în ceea ce privește sumele pe care reclamantul le-ar fi putut obține de la exploatarea hotelului-pensiune proiectat, nici în ceea ce privește lipsa de utilizare a terenului. În schimb, Curtea consideră că aceasta a suferit o eroare morală certă din cauza duratei excesive a procedurii. 1 500 EUR în acest sens. Comisioane și cheltuieli de judecată 47. Reclamantul solicită 25 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, din care 10 000 EUR pentru procedura urmată la nivel național și 15 000 EUR pentru cheltuielile suportate în fața Curții. Guvernul ia notă de faptul că reclamantul nu a prezentat documente justificative și, prin urmare, solicită Curții să respingă cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată. 49. Având în vedere că reclamantul nu a justificat cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu îi aloce nicio sumă în acest sens. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚA, LA L în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe durata procedurii [art. 6 alineatul (1) din convenție] și dreptul la respectarea bunurilor [art. 1 din Protocolul nr. 1] și inadmisibil pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție Déclare : . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul articolului 2 din Convenție, 1 500 EUR (mii de cinci sute de euro) plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale că suma menționată anterior va fi convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului suplimentar menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 2 decembrie 2008, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier Adjunct Președinte
TROISIÈME SECTION
PETRE IONESCU c. ROUMANIE
(
Requête n
o
12534/02)
ARRÊT
2 décembre 2008
06/04/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Petre Ionescu c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra,
Ann Power,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 novembre 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
12534/02) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Petre Ionescu («
le requérant
»), a saisi la Cour le 19 septembre 2001 en vertu de
l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 12 avril 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
Le requérant est né en 1930 et réside à Sinaia.
5.
En 1967, la régie autonome Romgaz Mediaș («
Romgaz
»), qui est une entreprise publique, fit passer un gazoduc à 8 m d’un terrain de 500 m
2
sis à Sinaia et appartenant à une certaine G.S. Selon le requérant, la propriétaire du terrain au moment de la construction du gazoduc ne fut ni consultée ni indemnisée pour le préjudice causé par le placement du gazoduc à proximité de son terrain.
6.
En 1991, le requérant devint propriétaire dudit terrain à la suite du partage successoral intervenu après le décès de G.S., qui l’avait désigné comme héritier.
7.
En 1993, le requérant décida de faire édifier une maison ayant la destination d’hôtel-pension sur son terrain et demanda un permis de construire.
8.
Le 14 septembre 1993, Romgaz l’informa qu’il ne pouvait construire une maison sur son terrain que si la maison était placée à plus de 50 m (zone de restriction minimale) du gazoduc. Or, selon le requérant, les dimensions dudit terrain étaient de 20 m et 25 m.
9.
Le 25 mars 1994, la mairie de Sinaia refusa d’octroyer un permis de construire au requérant, au motif que la maison qu’il envisageait de construire se situait à moins de 50 m du gazoduc.
A.
Le premier cycle de procédures
10.
Le 16 novembre 1993, le requérant introduisit une action contre Romgaz afin de se voir payer des dédommagements pour l’impossibilité de construire sur son terrain résultant de la présence du gazoduc à 8 m de distance.
11.
Par un jugement du 11 janvier 1994, le tribunal de première instance de Câmpina rejeta l’action, au motif que le requérant n’avait droit à aucun dédommagement, étant donné que le gazoduc ne touchait pas à son terrain. Par un arrêt du 19 juillet 1994, le tribunal départemental de Prahova rejeta son appel. Par un arrêt du 13
décembre 1994, la cour d’appel de Ploiești accueillit son pourvoi en recours
(recurs)
et cassa avec renvoi les décisions des juridictions inférieures. La cour d’appel précisa que le tribunal de première instance devait administrer des preuves afin de déterminer dans quelle mesure le requérant subissait un préjudice du fait de l’emplacement du gazoduc à proximité de son terrain.
B.
Le deuxième cycle de procédures
12.
Saisi d’un nouvel examen de l’affaire, le tribunal de première instance de Câmpina ordonna une expertise. Par un jugement du 17
novembre 1995, il rejeta l’action au motif que le requérant n’avait pas prouvé l’existence d’un préjudice. Par un arrêt du 7
juin 1996, le tribunal départemental de Prahova rejeta l’appel du requérant, lequel forma un pourvoi en recours. Sur demande du requérant, la Cour suprême de justice ordonna le renvoi du dossier devant la cour d’appel de Brașov. Par un arrêt du 21
février 1997, la cour d’appel de Brașov accueillit le pourvoi en recours et cassa avec renvoi les décisions des juridictions inférieures, au motif que ces dernières avaient omis de donner suite aux indications de la cour d’appel de Ploiești. La cour d’appel de Brașov retint également
qu’une nouvelle expertise, ainsi qu’un transport sur les lieux (
cercetare la fața locului
) étaient nécessaires. Par le même arrêt, elle renvoya l’affaire devant le tribunal de première instance de Brașov.
C.
Le troisième cycle de procédures
13.
Saisi de l’examen de l’affaire, le 26 juin 1997, le tribunal de première instance de Brașov ordonna une expertise. Le requérant refusa d’acquitter les frais d’expertise établis à sa charge par le tribunal, demanda le changement de l’expert et s’opposa au mesurage de son terrain par l’expert.
14.
Par un jugement du 27 mai 1999, le tribunal rejeta l’action au motif que l’existence du gazoduc à proximité du terrain du requérant ne lui avait causé aucun préjudice. Le tribunal retint également que l’expertise n’avait pas abouti en raison de l’attitude du requérant, qui avait fait preuve de manque d’intérêt sur ce point pendant deux années. Par un arrêt du 27
janvier 2000, le tribunal départemental de Brașov rejeta l’appel du requérant. Par un arrêt du 11 mai 2000, la cour d’appel de Brașov accueillit le pourvoi en recours du requérant et cassa avec renvoi l’arrêt du tribunal départemental de Brașov au motif que celui-ci n’avait pas examiné sur le fond les motifs de l’appel.
D.
Le quatrième cycle de procédures
15.
Par un arrêt du 5 décembre 2000, le tribunal départemental de Brașov accueillit partiellement l’appel du requérant et condamna Romgaz à lui payer 4
000
000 lei roumains à titre de dédommagements. Il constata que le requérant était dans l’impossibilité de faire édifier une construction sur son terrain, à cause de la présence du gazoduc à proximité.
16.
Par un arrêt du 21 mars 2001, la cour d’appel de Brașov accueillit le pourvoi en recours de la société nationale Transgaz S.A. Mediaș (ci-après, «
Transgaz
») – qui avait succédé à Romgaz –, cassa la décision du tribunal départemental de Brașov et, sur le fond, rejeta l’appel du requérant. Les dispositions pertinentes de l’arrêt étaient ainsi libellées
:
«
L’engagement de la responsabilité (...) impose l’existence des éléments suivants
: un fait illicite, un dommage, et un lien de causalité entre le fait illicite et le dommage et la faute. (...)
La cour d’appel a retenu en l’espèce que ces éléments font défaut. Ainsi, la partie défenderesse n’a pas commis de faute causant un préjudice au requérant.
L’emplacement du gazoduc à 8 m du terrain du requérant a respecté les dispositions de la loi (...) et celles de la documentation technique (...)
La partie défenderesse n’a causé aucun préjudice au requérant dans la mesure où le gazoduc n’était pas placé sur le terrain de l’intéressé, lequel pouvait l’utiliser en tant que terrain agricole. Bien que la nécessité d’une expertise ait été portée à la connaissance du requérant, celui-ci n’a pas entendu en acquitter les frais, de sorte que l’existence d’un préjudice n’a pas été établie. En tout état de cause, en l’absence de tout fait illicite, la responsabilité de la société ne saurait être engagée.
(...)
Le requérant est devenu propriétaire du terrain en 1991 à la suite du partage successoral intervenu après le décès de G.S. (...)
Le gazoduc a été édifié en 1967 alors que la propriétaire du terrain était G.S., laquelle a tacitement accepté l’édification de la construction en question à proximité de son terrain.
(...) La construction du gazoduc a respecté les autorisations applicables (...)
Le droit de propriété du requérant n’a pas été méconnu, puisqu’il peut disposer librement de son terrain, dans les conditions de la loi. (...)
L’impossibilité du requérant de faire édifier des constructions sur son terrain n’est pas de nature à lui causer un préjudice (...)
»
E.
Les autres développements de l’affaire
17.
Par une lettre du 22 novembre 2001, Transgaz communiqua au requérant, en réponse à sa demande, qu’il pouvait obtenir un avis favorable en vue de la construction d’une maison, puisque le gazoduc venait d’être désaffecté à la suite des travaux d’octobre 2001. La société l’invita dès lors à lui présenter les documents nécessaires sur ce point.
18.
Il ressort des informations fournies par le Gouvernement que le requérant n’a pas fourni lesdits documents et qu’il a vendu le terrain à une tierce personne, G.B.
19.
Le 13 décembre 2002, G.B. demanda à Transgaz son accord en vue de la construction d’une maison sur ce terrain.
20.
Par une lettre du 11 février 2003, dont une copie fut présentée par le Gouvernement en annexe à ses observations, Transgaz communiqua à G.B. un avis favorable pour la construction.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
21.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
22.
La Cour relève que la période à considérer n’a débuté que le
20 juin 1994, avec la ratification de la Convention par la Roumanie et la reconnaissance du droit de recours individuel. Elle tiendra toutefois compte de l’état dans lequel se trouvait la procédure à cette date
(voir
Mitap et Müftüoğlu c.
Turquie,
25 mars 1996, § 28,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
II). La procédure s’est achevée le 21 mars 2001. Elle a donc duré six
ans, neuf mois et deux jours.
A.
Sur la recevabilité
23.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
24.
Le Gouvernement relève que chaque cycle procédural suivi en l’espèce a respecté l’exigence d’une durée raisonnable. Il estime en outre que l’affaire présentait une complexité particulière, qu’il n’y a pas eu de grandes périodes d’inactivité imputables aux autorités et que c’est le comportement du requérant qui a déterminé le prolongement des procédures. Par ailleurs, le tribunal de première instance de Brașov a retenu dans son jugement du 27 mai 1999 le manque d’intérêt du requérant à l’égard de l’expertise ordonnée en l’espèce (paragraphe 14 ci-dessus).
25.
Le requérant conteste les arguments du Gouvernement.
26.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
27.
En l’espèce, la Cour admet que l’affaire présentait une certaine complexité et que le comportement du requérant a pu entraîner des retards dans la procédure. Toutefois, elle estime que ni la complexité de l’affaire ni le comportement du requérant ne peuvent justifier la durée de la procédure.
28.
La Cour constate à cet égard que le retard dans la procédure a été principalement causé par les cassations et renvois successifs de l’affaire. Ainsi, l’affaire a été renvoyée trois fois soit devant le tribunal de
première instance soit devant le tribunal départemental, suite aux erreurs ou omissions des juridictions inférieures. Qui plus est, le renvoi de l’affaire pouvait continuer à l’infini, aucune disposition légale ne pouvant y mettre un terme. De l’avis de la Cour, la répétition de telles cassations dénote une déficience de fonctionnement du système judiciaire. Or il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (
Wierciszewska c. Pologne
,
n
o
41431/98, § 46, 25
novembre 2003).
29.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention.
30.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, elle considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
31.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée excessive de la procédure.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
32.
Dans sa première lettre du 19 septembre 2001 et son formulaire de requête du 19 février 2002, le requérant se plaignait de ce que l’existence d’un gazoduc à proximité de son terrain l’empêchait d’y édifier une maison. Il estimait que le refus de Romgaz Mediaș d’autoriser la construction de sa maison était un abus de droit. Le requérant se plaignait en outre des limites imposées à l’utilisation du terrain en raison de la présence du gazoduc à proximité. Il invoquait les articles 17 et 18 de la Convention et l’article 1 du Protocole n
o
1.
33.
Par une lettre du 22 novembre 2002, le requérant informa le greffe de ce que les restrictions de construction avaient été levées entre-temps, mais qu’il n’avait pas demandé l’accord de la société Transgaz en vue de la construction de la maison. Il exposait qu’après la procédure judiciaire extrêmement longue au niveau national, il ne pouvait plus faire construire la maison qu’il avait envisagée, en raison de son âge avancé, de ses moyens financiers insuffisants et de son état précaire de santé. Par la même lettre, le requérant insista sur le fait qu’il avait été placé dans l’impossibilité d’utiliser son terrain pour une période considérable.
34.
Par une lettre du 2 janvier 2008, le requérant fit savoir qu’il avait vendu le terrain.
35.
La Cour estime que le requérant entend dénoncer une atteinte à son droit au respect des biens, tel qu’il est garanti par l’article 1 du Protocole n
o
1, qui est ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur la recevabilité
36.
Le Gouvernement soulève l’exception de perte de la qualité de victime du requérant. Il relève sur ce point que par une lettre du 22
novembre 2001, la société Transgaz avait informé le requérant qu’il pouvait obtenir un avis favorable en vue de la construction d’une maison (paragraphe 17 ci-dessus). Le Gouvernement note également que le requérant a vendu le terrain en question à une tierce personne, laquelle s’est vu délivrer un tel avis le 11 février 2003 (paragraphe 20 ci-dessus). Dès lors, tant le requérant que son successeur à titre particulier ont reçu des avis favorables. Qui plus est, le requérant a exercé pleinement les prérogatives du droit de propriété par la vente du terrain. Compte tenu de ces éléments et eu égard au rôle subsidiaire de la Cour, le Gouvernement estime que le requérant a déjà obtenu réparation de ladite violation au niveau national et qu’il a ainsi perdu sa qualité de victime au sens de l’article 34 de la Convention.
37.
Le requérant insiste sur le fait que les autorités ne lui ont pas permis de construire sur son terrain.
38.
La Cour observe que l’exception du Gouvernement est étroitement liée à la substance du grief fondé sur l’article 1 du Protocole n
o
1, de sorte qu’il y a lieu de la joindre au fond. Elle constate par ailleurs, à la lumière de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article
35
§
3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
39.
Dans la mesure où ledit grief est étroitement lié à celui tiré de la durée de la procédure, la Cour estime, au vu de ses conclusions figurant aux paragraphes 30 et 31 ci-dessus, qu’il n’y a pas lieu de statuer sur le fond de ce grief (
Zanghì c. Italie
, 19
février
1991, §
23, série A n
o
194-C
;
Buj c.
Croatie
, n
o
24661/02, § 38, 1
er
juin 2006
;
Efimenko c. Ukraine
, n
o
55870/00, §
68, 18 juillet 2006
;
Kovacheva et Hadjiilieva c. Bulgarie
, n
o
57641/00, §
38, 29
mars 2007).
III.
40.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du manque d’équité de la procédure interne. Sous l’angle de l’article 8 de la Convention, il allègue que le refus des autorités d’autoriser la construction de sa maison a porté
atteinte à sa vie familiale. Citant l’article 14 de la Convention, il affirme avoir été discriminé par rapport à la société défenderesse.
41.
Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits garantis par la Convention ou ses Protocoles.
42.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
IV.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
43.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
44.
Le requérant demande 200
000 euros (EUR) au titre du dommage matériel qu’il aurait subi en raison du refus des autorités de lui autoriser la construction d’une maison ayant la destination d’hôtel-pension sur son terrain. Cette somme représente les revenus qu’il aurait pu obtenir de l’exploitation de l’hôtel-pension, ainsi que le défaut d’usage du terrain. Il réclame en outre 20
000 EUR au titre du dommage moral pour «
les souffrances graves, incalculables et insupportables que les tribunaux nationaux [lui] auront causées
». Il fait valoir en ce sens avoir été frappé par une paralysie faciale en 1996 et être désormais obligé d’en supporter les conséquences pendant tout le restant de sa vie.
45.
Le Gouvernement s’oppose aux prétentions du requérant.
46.
La Cour rappelle avoir conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure et avoir retenu qu’il n’y a pas lieu de statuer sur le fond du grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 (paragraphes 31 et 39 ci-dessus). En tout état de cause, elle ne saurait se livrer à des spéculations ni pour ce qui est des sommes que le requérant aurait pu obtenir de l’exploitation de l’hôtel-pension projeté, ni sur le défaut d’usage du terrain. En revanche, la Cour estime que l’intéressé a subi un tort moral certain en raison de la durée excessive de la procédure. Statuant en équité, elle accorde à celui-ci
1 500 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
47.
Le requérant demande 25
000 EUR au titre des frais et dépens, dont 10
000 EUR pour la procédure suivie au niveau national et 15
000 EUR pour les frais engagés devant la Cour. Il affirme que ces sommes comprennent les droits de timbre, les frais pour les photocopies, les frais postaux et les frais pour les traductions.
48.
Le Gouvernement note que le requérant n’a pas présenté de justificatifs. Il invite dès lors la Cour à rejeter la demande concernant les frais et dépens.
49.
Compte tenu du fait que le requérant n’a pas justifié les frais et dépens exposés, la Cour décide de ne lui allouer aucune somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
50.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
pour ce qui est des griefs fondés sur la durée de la procédure (article 6 § 1 de la Convention) et le droit au respect des biens (article 1 du Protocole n
o
1) et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il n’y a pas lieu de statuer sur le fond du grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1
;
4.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article
44
§
2 de la Convention, 1
500 EUR (mille cinq cents euros) plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
b)
que la somme susmentionnée sera à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement
;
c)
qu’à compter de l’expiration du délai sus-indiqué et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 décembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Greffier adjoint
Président