BALOGIANNIS c. GRECE

BALOGIANNIS c. GRECE (CtEDO, 2008)

SECȚIUNEA ÎNTÂI

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 44625/06

depusă de Vassilios BALOGIANNIS

împotriva Greciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea întâi), ședindu-se pe 4 decembrie 2008 în cadrul unei camere alcătuite din:

Nina Vajić,

președintă,

Christos Rozakis,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

judecători,

și Søren Nielsen,

grefier de secțiune,

Având în vedere cererea menționată mai sus depusă pe 30 octombrie 2006,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

Reclamantul, d-l Vassilios Balogiannis, este cetățean grec, născut în 1964 și rezident în Karditsa. Este reprezentat în fața Curții de către d-na A. Thanopoulos, avocat la baroul din Atena. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului acestuia, d-l S. Spyropoulos, asistent al Consiliului Juridic al Statului, și d-na S. Trekli, auditoare la Consiliul Juridic al Statului.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul este farmacist. Denunțat de ordinul farmaciștilor din Karditsa pentru vânzarea de medicamente sub prețul oficial cu amănuntul, a fost supus unui control de către serviciile de stat competente, la încheierea căruia au fost inițiate împotriva sa acțiuni penale și disciplinare.

1.

Procedura penală litigioasă

Pe 23 septembrie 2003, tribunalul de judecată al Karditsa a condamnat reclamantul la o pedeapsă de șase luni de închisoare cu suspendare pentru instigare la mărturie falsă a șaisprezece persoane care depuseseră în favoarea sa în fața judecătorului pentru delicte al Karditsa în examenul preliminar al cauzei (hotărârea nr. 1413/2003). În aceeași zi, reclamantul a apelat.

Pe 16 iunie 2005, Parlamentul grec a adoptat legea nr. 3346/2005. Potrivit articolului 32 al acestei legi (a se vedea mai jos „Dreptul și practica internă relevantă"), pedeapsa infligată reclamantului a fost prescrisă și cauza închisă, printr-o ordine a procurorului din 7 noiembrie 2005.

Pe 7 martie 2006, procurorul, la sesizarea opoziției formulate de reclamant care revendica dreptul de a vedea cauza sa examinată în apel, și-a revocat ordinul și a trimis cauza în fața curții de apel din Larissa.

Pe 2 mai 2006, curtea de apel, cu majoritate, a considerat că noua legislație viza descongestionarea rolului instanțelor de cazuri de mai mică importanță și accelerarea justiției penale; prin urmare, nu aducea atingere nici Constituției nici Convenției europene a Drepturilor Omului. De aceea, curtea de apel a pus capăt acțiunilor penale inițiate împotriva reclamantului, sub condițiile legii nr. 3346/2005, și a închis cauza (hotărârea nr. 536/2006).

2.

Procedura disciplinară

Între timp, pe 4 iunie 2002, consiliul disciplinar al ordinului farmaciștilor din Larissa hotărâse închiderea farmacieireclamantului pentru zece luni pentru vânzarea de produse farmaceutice sub prețul oficial cu amănuntul. Această hotărâre a fost confirmată în a doua instanță prin hotărârea nr. 4/2003 a consiliului disciplinar superior al ordinului panhelenic al farmaciștilor.

Pe 6 mai 2004, reclamantul a sesizat tribunalul administrativ de primă instanță din Larissa cu un recurs împotriva acestei ultime hotărâri.

Pe 13 mai 2005, tribunalul a respins recursul, pe baza mai multor elemente de dovadă, dintre care protocolul de inspecție redactat de serviciul de sănătate al prefecturii Karditsa, depunerile mai multor martori, precum și faptul că, în trecut, reclamantul fusese sancționat de cinci ori de instanțele disciplinare pentru încălcări similare ale legislației farmaceutice și fusese, de asemenea, condamnat penal. Tribunalul menționă, în plus, că reclamantul fusese condamnat pentru instigare la mărturie falsă potrivit hotărârii nr. 1413/2003 a tribunalului de judecată al Karditsa (hotărârea nr. 154/2005).

Pe 30 iunie 2005, reclamantul a apelat.

Pe 11 aprilie 2006, curtea administrativă de apel din Larissa a admis recursul, a anulat hotărârea nr. 4/2003 pentru viciul de compoziție al consiliului disciplinar superior al ordinului panhelenic al farmaciștilor și a trimis cauza înainte acestui ultim organism pentru un nou examen (hotărârea nr. 195/2006). Cauza este în prezent în curs de examinare în fața acestei instanțe disciplinare.

B.

Dreptul intern și practica internă relevantă

1.

art. 32 al legii nr. 3346/2005 se citește după cum urmează:

„1. Pedepsele mergând până la șase luni de închisoare și infligite potrivit hotărârilor pronunțate până la publicarea prezentei legi, dacă nu au devenit irevocabile (αμετάκλητες) și nu au fost puse în executare până la publicarea prezentei legi, sunt prescrise și nu sunt executate, cu condiția ca persoana condamnată să nu comită în optsprezece luni de la publicarea prezentei legi o nouă infracțiune cu intenție, pentru care va fi condamnată irevocabil la orice dată cu o pedeapsă de închisoare de mai mult de șase luni. În acest caz, persoana condamnată execută cumulativ, după noua pedeapsă, pedeapsa neexecutată (...).

Într-o circulară din 5 iulie 2005 adresată procurorilor lângă curțile de apel și tribunalele de primă instanță, procurorul adjunct lângă Curtea de Casație preciza că dacă individul era condamnat irevocabil pentru o nouă infracțiune, procedura penală închisă potrivit articolului 32 § 1 ar fi continuată, „fără vreo lipsire a drepturilor acuzatului, de la punctul procedural la care se afla cauza pe 17 iunie 2005 [ziua următoare intrării în vigoare a noii legi]".

Într-o scrisoare din 22 noiembrie 2007 adresată Consiliului Juridic al Statului, procurorul lângă curtea de apel din Larissa nota că dacă persoana condamnată comisese în perioada prevăzută de art. 32 § 1 o nouă infracțiune cu intenție, cauza penală închisă ar fi retrasă din arhive; dacă persoana condamnată apelase înainte de închiderea cauzei, acesta ar fi introdus în fața instanțelor de apel pentru a fi examinat.

2.

Potrivit articolului 504 § 1 al codului de procedură penală, recursul în casație vează hotărârile care nu pot fi atacate printr-un apel, precum și hotărârile tribunalului de a doua instanță care au fost pronunțate ca rezultat al exercitării unui apel „dacă, prin aceste hotărâri, tribunalul s-a pronunțat în mod definitiv asupra acuzației sau și-a pus definitiv capăt sau a declarat intolerabile acțiunile penale".

Prin hotărârea sa nr. 1437/2006, pronunțată în camera de consiliu, Curtea de Casație declara inadmisibil recursul în casație format împotriva unei hotărâri care încheia cauza potrivit articolului 32 al legii nr. 3346/2005, pe motiv că această hotărâre nu era susceptibilă de recurs în casație, deoarece pusese capăt acțiunilor penale nu definitiv, ci sub condiția că persoana condamnată nu comit vreo nouă infracțiune în perioada prevăzută de această lege.

3.

art. 574 al codului de procedură penală prevede:

„1. (...) evidența penală este compusă din bulletine.

(...)

b) Hotărârile sau ordinele condamnatoare irevocabile (...)

a) Grația cu ridicarea consecințelor condamnării, prescrierea actului sau pedepsei potrivit unei legi speciale, suspendarea executării pedepsei sub condiții potrivit unei legi speciale (...)"

Într-o scrisoare din 30 martie 2007 adresată ministrului Justiției, procurorul adjunct lângă Curtea de Casație preciza că doar hotărârile condamnatoare irevocabile sunt înscrise în bulletinele evidenței penale și că, prin urmare, era incorect să se susțină că hotărârile condamnatoare neirevocabile, închise potrivit legii nr. 3346/2005, ar fi în orice caz înscrise în evidența penală, chiar dacă individul nu comisese o nouă infracțiune cu intenție în perioada de optsprezece luni de la publicarea acestei legi. Această opinie a fost de asemenea exprimată de procurorul lângă curtea de apel din Larissa, în scrisoarea sa din 22 noiembrie 2007 (a se vedea punctul 1 mai sus; a se vedea de asemenea ordinul nr. 82/2006, prin care procurorul lângă tribunalul penal din Atena declara nulitatea și ordona ștergerea din evidența penală a unei hotărâri condamnatoare, pronunțată în primă instanță, apoi închisă potrivit legii nr. 3346/2005).

C.

Raportul explicativ al Protocolului nr. 7 la Convenție

Dispozițiile relevante ale raportului explicativ al Protocolului nr. 7 sunt libellate după cum urmează:

art. 2

„17. Acest articol recunoaște oricărei persoane declarate vinovată de o infracțiune penală de către un tribunal dreptul de a cere examinarea de o instanță superioară a declarației de vinovăție sau a condamnării. Nu se cere ca în toate cazurile această persoană să aibă posibilitatea de a cere examinarea atât a declarației de vinovăție cât și a condamnării. Astfel, de exemplu, dacă persoana condamnată s-a recunoscut vinovată de infracțiunea pentru care a fost acuzată, acest drept poate fi restricționat la revizuirea condamnării sale. În comparație cu redactarea dispoziției corespunzătoare din Pactul Internațional al Organizației Națiunilor Unite (art. 14, §5), termenul „tribunal" a fost adăugat pentru a fi clar că acest articol nu privește infracțiunile judecate de autorități care nu sunt tribunale în sensul articolului 6 al Convenției.

- pentru infracțiuni minore, după cum sunt definite de lege;

- atunci când interesatul a fost judecat în primă instanță de cea mai înaltă instanță, de exemplu din cauza rangului (ministru, judecător sau alt demnitar), sau din cauza naturii infracțiunii;

- atunci când interesatul a fost condamnat în urma unui recurs împotriva achitării sale.

PRETENȚIE

Invocând articolele 5 și 6 §§ 1 și 2 ale Convenției, precum și art. 2 al Protocolului nr. 7, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la un control judiciar al unei instanțe superioare.

ÎN DREPT

Reclamantul se plânge că potrivit noii legislații a fost privat de dreptul de a-și apăra cauza în fața curții de apel. Ar fi deci privat de dreptul de a solicita reexaminarea condamnării sale în primă instanță, care, printr-o ficțiune a legii, a devenit irevocabilă. Prin urmare, în caz de nouă condamnare, ar trebui, de asemenea, să execute această primă pedeapsă, deși nu a putut-o contesta în fața unei instanțe superioare. Afirmă că a rămas deci stigmatizat pentru totdeauna ca vinovat. Ca dovadă, produce hotărârea nr. 154/2005 a tribunalului administrativ din Larissa, care a respins recursul său împotriva sancțiunii disciplinare care i-a fost infligată, în care tribunalul menționează, de asemenea, condamnarea sa potrivit hotărârii nr. 1413/2003. Invocă articolele 5 și 6 §§ 1 și 2 ale Convenției, precum și art. 2 al Protocolului nr. 7. Curtea va examina cererea sub unghiul articolului 2 al Protocolului nr. 7, care constituie lex specialis în prezenta cauză, și care este redactat după cum urmează:

„1.

Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune penală de către un tribunal are dreptul de a cere examinarea de o instanță superioară a declarației de vinovăție sau a condamnării. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.

2.

Acest drept poate face obiectul unor excepții pentru infracțiuni minore așa cum sunt definite de lege, sau atunci când interesatul a fost judecat în primă instanță de cea mai înaltă instanță, sau a fost declarat vinovat și condamnat în urma unui recurs împotriva achitării sale."

În primul rând, Guvernul pledează inadmisibilitatea cererii pentru neepuizare a căilor de recurs interne, afirmând că reclamantul nu s-a pourvut în casație împotriva hotărârii nr. 536/2006 a curții de apel din Larissa.

Guvernul afirmă apoi că legea nr. 3346/2005 viza descongestionarea rolului instanțelor de cazuri de mai mică importanță și accelerarea justiției penale. Toate consecințele asupra situației juridice a persoanei condamnate sunt ridicate în mod definitiv, deoarece, pe de o parte, pedeapsa sa este prescrisă și, pe de altă parte, condamnarea nu este înscrisă în evidența sa penală. Pe acest punct, Guvernul observă că pentru ca o pedeapsă să fie înscrisă în evidența penală a unei persoane, trebuie să fie irevocabilă, ceea ce presupune epuizarea tuturor căilor de recurs prevăzute de dreptul intern. Măsura prevăzută de noua lege nu poate deci fi asimilată nici cu o amnistie, o măsură legislativă generală care șterge pedeapsa pronunțată și care este luată doar pentru crime politice, nici cu o grație, o măsură administrativă de clemență luată de președintele republicii doar după o condamnare irevocabilă.

Guvernul precizează, de asemenea, că dacă individul care beneficiază de aplicarea noii legi comite în optsprezece luni de la publicarea acestei legi o nouă infracțiune cu intenție, pentru care va fi condamnat irevocabil la o pedeapsă de închisoare de mai mult de șase luni, procedura penală care fusese închisă reia din punctul procedural unde se oprise ziua după publicarea legii nr. 3346/2005, fără vreo lipsire a drepturilor apărării interesatului.

Privind prezenta cauză, Guvernul constată că reclamantul nu este întemeiator să susțină că condamnarea sa a devenit irevocabilă sau că această condamnare a fost înscrisă în evidența sa penală. Pe acest punct, Guvernul observă că, deoarece reclamantul nu a comis altă infracțiune în perioada de optsprezece luni de la publicarea noii legi, condamnarea sa nu a fost retrasă din arhive și este acum considerată ca „dispărută". Guvernul adaugă că susținând că cazul să intră în sfera de aplicare a paragrafului 3 al articolului 574 al codului de procedură penală, reclamantul face o interpretare greșită a dreptului intern, deoarece această dispoziție presupune, de asemenea, o condamnare potrivit unei hotărâri irevocabile. Oricum, Guvernul subliniază că reclamantul nu aduce nicio dovadă în sprijinul afirmațiilor sale și că ar fi fost suficient să depună în fața Curții o copie a evidenței penale pentru a verifica dacă înscrierea litigioasă a avut loc. Chiar și în această ipoteză, ar fi o înscrierea ilegală pe care autoritățile ar trebui s-o șteargă imediat.

Guvernul constată, în fine, că procedura disciplinară care este în prezent în curs împotriva reclamantului este independentă de procedura penală și că reclamantul se bazează pe pure ipoteze susținând că condamnarea sa penală va avea consecințe negative asupra procedurii disciplinare.

Guvernul concluzionează că în prezenta cauză, toate consecințele condamnării penale a reclamantului au fost definitiv ridicate, deci reclamantul invocă în zadar art. 2 al Protocolului nr. 7, deoarece, după închiderea definitivă a cauzei sale, nu există împotriva sa nici condamnare nici pedeapsă care ar fi putut fi examinate de o instanță superioară. Chiar și presupunând că ar fi avut loc o ingerință în dreptul garantat de art. 2 al Protocolului nr. 7, Guvernul constată că al doilea paragraf al acestei dispoziții prevede că dreptul la o instanță de apel poate face obiectul unor excepții pentru infracțiuni minore, ceea ce a fost cazul în prezenta cauză.

Reclamantul afirmă mai întâi, pe baza jurisprudenței naționale, că dreptul intern nu-i recunosceau dreptul de a se pourvui în casație împotriva hotărârii nr. 536/2006 a curții de apel din Larissa.

Reclamantul subliniază apoi că prescrierea unui act sau a unei pedepse infligite de o instanță presupune constatarea prealabilă că un individ a comis o infracțiune; chiar dacă individul nu suferă în final, din cauza prescrierii, consecințele faptei sale, respingerea pentru infracțiunea comisă rămâne pentru totdeauna. Reclamantul estimează deci că prescrierea beneficiază doar unui individ cu adevărat vinovat de infracțiunea pentru care era acuzat, și în niciun caz unui nevinovat.

Reclamantul constată, de fapt, că a fost privat de posibilitatea de a-și dovedi nevinovăția în fața unei instanțe penale, după o examinare pe fond a cauzei, și de posibilitatea de a obține o decizie care ar avea autoritatea unui lucru judecat. Potrivit acestuia, decizia prin care a fost condamnat în primă instanță este un document public care beneficiază de prezumția legalității și adevărului. Chiar dacă nu a executat pedeapsa, toate celelalte consecințe negative rămân și în special înscrierea în evidența penală, potrivit articolului 574 § 3 al codului de procedură penală. Reclamantul adaugă că dacă ar fi fost achitat, instanțele disciplinare ar fi fost obligate să țină cont de aceasta, în timp ce, în circumstanțele prezente, condamnarea sa în primă instanță va influența în mod negativ soarta sa în fața consiliilor disciplinare. Guvernul nu este deci întemeiator să susțină că închiderea cauzei sale penale a șters toate consecințele acesteia.

Reclamantul se miră, de asemenea, de următoarele consecințe ale legii criticate: dacă ar fi comis o nouă infracțiune, ar fi avut ocazia să-și apere nevinovăția în fața unei instanțe de apel, în timp ce având un comportament legal, s-a găsit privat de un asemenea drept. Contestă în fine scopul de interes public urmărit de legea nr. 3346/2005 și estimă că aceasta introduce o măsură de „cript-amnistie" care este în contradicție directă cu principiile politicii anticriminale și penitenciare.

Curtea reamintește că scopul articolului 35 § 1, care enunță regula epuizării căilor de recurs interne, este de a oferi statelor contractante ocazia de a preveni sau remedia încălcările susținute împotriva lor înainte ca Curtea să fie sesizată (a se vedea, printre altele, Selmouni c. Franța [MC], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V). În acest fel, constituie un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de protecție instaurat de Convenție are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naționale de garantare a drepturilor omului (Akdivar și alții c. Turcia, 16 septembrie 1996, § 65, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV).

Cu toate acestea, dispozițiile articolului 35 al Convenției prescriu epuizarea doar a acelor recurs care sunt atât legate de încălcările incriminate, disponibile cât și adecvate. Trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorite (a se vedea, în special, hotărârile Vernillo c. Franța, 20 februarie 1991, § 27, seria A nr. 198 și Mifsud c. Franța (decizie) [MC], nr. 57220/00, § 15, CEDO 2002-VIII). În fine, incumbă Guvernului care excepție de neepuizare să demonstreze că aceste condiții sunt îndeplinite (Cipru c. Turcia [MC], nr. 5781/94, § 116, CEDO 2001-IV).

În prezenta cauză, rezultă clar din art. 504 al codului de procedură penală că recursul în casație nu este autorizat atunci când hotărârea pune capăt acțiunilor penale nu definitiv, ci sub condiție. Curtea, totuși, reamintește că hotărârea nr. 536/2006 a curții de apel din Larissa pune capăt acțiunilor penale împotriva reclamantului, „sub condițiile legii nr. 3346/2005". În aceste condiții, și în lumina hotărârii nr. 1437/2006 a Curții de Casație (a se vedea „Dreptul și practica internă relevantă" mai sus), este foarte probabil că un recurs în casație împotriva hotărârii nr. 536/2006 ar fi fost sortit eșecului. Totuși, Curtea constată că Guvernul nu furnizează niciun exemplu jurisprudențial pentru a-și susține excepția sau pentru a contrazice teza reclamantului.

Ținând seama de celor de mai sus, se cuvine deci să respingă excepția de neepuizare ridicată de Guvern.

Trecând la meritele cererii, Curtea reamintește că statele contractante dispun în principiu de putere discreționar să decidă despre modalitățile de exercitare a dreptului prevăzut de art. 2 al Protocolului nr. 7. Astfel, examinarea unei declarații de vinovăție sau a unei condamnări de o instanță superioară poate adresa atât întrebări de fapt cât și de drept sau se poate limita la punctele de drept; în plus, în unele țări, justiciabilul care dorește să sesizeze autoritatea de recurs trebuie în anumite cazuri să solicite o autorizare pentru aceasta. Cu toate acestea, limitările aduse de legislațiile interne dreptului de recurs menționat de această dispoziție trebuie, prin analogie cu dreptul de acces la tribunal consacrat de art. 6 al Convenției, să urmărească un scop legitim și să nu aducă atingere substanței acestui drept (Haser c. Elveția (decizie), nr. 33050/96, 27 aprilie 2000).

În prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul apelase condamnarea sa în primă instanță și că din cauza aplicării în cazul său a dispozițiilor legii nr. 3346/2005, procurorul închisese, inițial, cauza sa. Ulterior, procurorul, la sesizarea opoziției formulate de reclamant care revendica dreptul de a vedea cauza sa examinată în apel, și-a revocat ordinul și a trimis cauza în fața curții de apel din Larissa. Aceasta din urmă, ținând seama de scopul legitim urmărit de noua lege și considerând că nu a fost stabilită vreo atingere adusă drepturilor fundamentale ale reclamantului în prezenta cauză, a pus în fine capăt acțiunilor penale inițiate împotriva reclamantului și a închis cauza.

Inspirând-se din termenii paragrafului 19 al raportului explicativ asupra Protocolului nr. 7, Curtea estimă că situația descrisă mai sus, în care apelul reclamantului a fost cu toate acestea introdus în fața curții de apel din Larissa, poate fi considerată ca o formă de examinare de o instanță superioară a declarației de vinovăție sau a condamnării, în sensul articolului 2 al Protocolului nr. 7 (a se vedea, în acest sens, Pesti și Frodl c. Austria (decizie), numere 27618/95 și 27619/95, CEDO 2000-I; Loewenguth c. Franța (decizie), nr. 53183/99, CEDO 2000-VI).

Curtea consideră, prin urmare, că posibilitatea oferită reclamantului de a vedea cauza sa examinată de curtea de apel, chiar dacă aceasta din urmă hotărâse în final să închidă cauza sa, răspundea cerințelor articolului 2 al Protocolului nr. 7 la Convenție.

De aici urmează că cererea este manifest nefondata și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Decide

cererea inadmisibilă.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Grefier

Președintă

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

44625/06

présentée par Vassilios BALOGIANNIS

contre la Grèce

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 4 décembre 2008 en une chambre composée de

:

Nina Vajić,

présidente,

Christos Rozakis,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Khanlar Hajiyev,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

juges,

et de Søren Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 30 octobre 2006,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Vassilios Balogiannis, est un ressortissant grec, né en 1964 et résidant à Karditsa. Il est représenté devant la Cour par M

e

A.

Thanopoulos, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les délégués de son agent, M.

S.

Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M

me

S. Trekli, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant est pharmacien. Dénoncé par l’ordre des pharmaciens de Karditsa pour vente de médicaments en-dessous du prix de détail officiel, il fit l’objet d’un contrôle par les services étatiques compétents, à l’issue duquel des poursuites pénales et disciplinaires furent engagées à son encontre.

1.

La procédure pénale litigieuse

Le 23 septembre 2003, le tribunal correctionnel de Karditsa condamna le requérant à une peine de six mois d’emprisonnement avec sursis pour instigation à faux témoignage de seize personnes qui avaient déposé en sa faveur devant le juge des délits de Karditsa lors de l’examen préliminaire de l’affaire (décision n

o

1413/2003). Le même jour, le requérant interjeta appel.

Le 16 juin 2005, le Parlement grec adopta la loi n

o

3346/2005. En vertu de l’article 32 de cette loi (voir ci-dessous «

Le droit et la pratique internes pertinents

»), la peine infligée au requérant fut prescrite et l’affaire classée, par acte du procureur en date du 7 novembre 2005.

Le 7 mars 2006, saisi d’une opposition formée par le requérant qui revendiquait le droit de voir son affaire examinée en appel, le procureur révoqua son acte et renvoya l’affaire devant la cour d’appel de Larissa.

Le 2 mai 2006, la cour d’appel, à la majorité, considéra que la nouvelle législation tendait à désengorger le rôle des tribunaux des affaires de moindre importance et à accélérer ainsi la justice pénale

; elle ne portait donc atteinte ni à la Constitution ni à la Convention européenne des Droits de l’Homme. Dès lors, la cour d’appel mit fin aux poursuites pénales engagées contre le requérant, sous les conditions de la loi n

o

3346/2005, et classa l’affaire (arrêt n

o

536/2006).

2.

La procédure disciplinaire

Entre-temps, le 4 juin 2002, le conseil disciplinaire de l’ordre des pharmaciens de Larissa décida la fermeture de la pharmacie du requérant pour dix mois pour vente de produits pharmaceutiques en-dessous du prix de détail officiel. Cette décision fut confirmée en deuxième instance par décision n

o

4/2003 du conseil disciplinaire supérieur de l’ordre panhellénique des pharmaciens.

Le 6 mai 2004, le requérant saisit le tribunal administratif de première instance de Larissa d’un recours contre cette dernière décision.

Le 13 mai 2005, le tribunal rejeta le recours, en se fondant sur plusieurs éléments de preuve, dont le protocole d’inspection rédigé par le service de santé de la préfecture de Karditsa, les dépositions de plusieurs témoins, ainsi que le fait que, dans le passé, le requérant avait été sanctionné à cinq reprises par les instances disciplinaires pour des violations similaires de la législation pharmaceutique et qu’il avait aussi été condamné pénalement. Le tribunal mentionna en outre que le requérant avait été condamné pour instigation à faux témoignage en vertu de la décision n

o

1413/2003 du tribunal correctionnel de Karditsa (décision n

o

154/2005).

Le 30 juin 2005, le requérant interjeta appel.

Le 11 avril 2006, la cour administrative d’appel de Larissa fit droit au recours, annula la décision n

o

4/2003 pour vice de composition du conseil disciplinaire supérieur de l’ordre panhellénique des pharmaciens et renvoya l’affaire devant ce dernier pour un nouvel examen (arrêt n

o

195/2006). L’affaire est actuellement pendante devant cette instance disciplinaire.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

L’article 32 de la loi n

o

3346/2005 se lit comme suit

:

«

αμετάκλητες

) et qu’elles n’ont pas été purgées jusqu’à la publication de la présente loi, sont prescrites et ne sont pas exécutées, à condition que le condamné ne commette pas dans les dix-huit mois à partir de la publication de la présente loi une nouvelle infraction par dol, pour laquelle il sera condamné irrévocablement à n’importe quelle date à une peine d’emprisonnement de plus de six mois. Dans ce cas, le condamné purge de façon cumulative, après la nouvelle peine, la peine non purgée (...).

»

Dans une circulaire du 5 juillet 2005 adressée aux procureurs près les cours d’appel et les tribunaux de première instance, le procureur adjoint près la Cour de cassation précisait que si l’individu était condamné irrévocablement pour une nouvelle infraction, la procédure pénale classée en vertu de l’article 32 § 1 serait poursuivie, «

sans aucune privation des droits de l’accusé, à partir du point procédural auquel l’affaire se trouvait au 17 juin 2005 [le lendemain de l’entrée en vigueur de la nouvelle loi]

».

Dans un courrier du 22 novembre 2007 adressé au Conseil juridique de l’Etat, le procureur près la cour d’appel de Larissa notait que si le condamné avait commis dans le délai prévu par l’article 32 § 1 une nouvelle infraction par dol, l’affaire pénale classée serait retirée des archives

; si le condamné avait interjeté appel avant le classement de son affaire, celui-ci serait introduit devant les juridictions d’appel afin d’être examiné.

2.

Aux termes de l’article 504 § 1 du code de procédure pénale, le pourvoi en cassation vise les décisions qui ne peuvent pas faire l’objet d’un appel ainsi que les décisions du tribunal de deuxième instance qui ont été rendues suite à l’exercice d’un appel «

si, par ces décisions, le tribunal s’est prononcé définitivement sur l’accusation ou s’il a mis définitivement fin ou déclaré irrecevables les poursuites pénales

».

Par son arrêt n

o

1437/2006, rendu en chambre du conseil, la Cour de cassation déclara irrecevable le pourvoi en cassation formé contre une décision classant l’affaire en vertu de l’article 32 de la loi n

o

3346/2005, au motif que cette décision n’était pas susceptible d’un pourvoi en cassation, puisqu’elle avait mis fin aux poursuites pénales non pas définitivement, mais à condition que le condamné ne commette aucune nouvelle infraction dans le délai prévu par cette loi.

3.

L’article 574 du code de procédure pénale dispose

:

«

:

(...)

b) Les décisions ou ordonnances condamnatoires irrévocables (...)

:

a) La grâce avec levée des conséquences de la condamnation, la prescription de l’acte ou de la peine en vertu d’une loi spéciale, la suspension de l’exécution de la peine sous conditions en vertu d’une loi spéciale (...)

»

Dans un courrier du 30 mars 2007 adressé au ministre de la Justice, le procureur adjoint près la Cour de Cassation précisait que seules les décisions condamnatoires irrévocables sont inscrites dans les bulletins du casier judiciaire et que, dès lors, il était erroné de soutenir que les décisions condamnatoires non irrévocables, classées en vertu de la loi n

o

3346/2005, seraient de toute façon inscrites au casier judiciaire, même si l’individu n’avait pas commis une nouvelle infraction par dol dans le délai de dix-huit mois à partir de la publication de cette loi. Cet avis fut également exprimé par le procureur près la cour d’appel de Larissa, dans son courrier du 22

novembre 2007 (voir point 1 ci-dessus

; voir aussi l’ordonnance n

o

82/2006, par laquelle le procureur près le tribunal correctionnel d’Athènes déclara la nullité et ordonna la radiation de l’inscription au casier judiciaire d’une décision condamnatoire, rendue en première instance, puis classée en vertu de la loi n

o

3346/2005).

C.

Le rapport explicatif au Protocole n

o

7 à la Convention

Les dispositions pertinentes du rapport explicatif au Protocole n

o

7 sont libellées comme suit

:

Article 2

«

application for leave to appeal

). Le droit de demander cette autorisation à un tribunal ou à une autorité administrative doit être considéré comme une forme d’examen au sens du présent article.

:

- pour les infractions mineures, telles qu’elles sont définies par la loi

;

- lorsque l’intéressé a été jugé en première instance par la plus haute juridiction, par exemple à cause de son rang (ministre, juge ou autre titulaire d’une haute charge), ou en raison de la nature de l’infraction

;

- lorsque l’intéressé a été condamné à la suite d’un recours contre son acquittement.

»

GRIEF

Invoquant les articles 5 et 6 §§ 1 et 2 de la Convention, ainsi que l’article

2 du Protocole n

o

7, le requérant se plaint d’une violation de son droit à un double degré de juridiction.

EN DROIT

Le requérant se plaint qu’en vertu de la nouvelle législation, il a été privé du droit de défendre sa cause devant la cour d’appel. Il serait ainsi privé de son droit de demander le réexamen de sa condamnation en première instance, qui, par une fiction de la loi, est devenue irrévocable. Dès lors, en cas de nouvelle condamnation, il devrait aussi purger cette première peine, bien qu’il n’ait pas pu la contester devant une juridiction supérieure. Il affirme qu’il est ainsi resté stigmatisé à jamais comme coupable. Pour preuve, il produit la décision n

o

154/2005 du tribunal administratif de Larissa, rejetant son recours contre la sanction disciplinaire qui lui fut infligée, dans laquelle le tribunal mentionnait également sa condamnation en vertu de la décision n

o

1413/2003. Il invoque les articles 5 et 6 §§ 1 et 2 de la Convention, ainsi que l’article 2 du Protocole n

o

o

7, qui constitue la

lex specialis

en l’espèce, et qui est ainsi libellé

:

«

1.

Toute personne déclarée coupable d’une infraction pénale par un tribunal a le droit de faire examiner par une juridiction supérieure la déclaration de culpabilité ou la condamnation. L’exercice de ce droit, y compris les motifs pour lesquels il peut être exercé, sont régis par la loi.

2.

Ce droit peut faire l’objet d’exceptions pour des infractions mineures telles qu’elles sont définies par la loi ou lorsque l’intéressé a été jugé en première instance par la plus haute juridiction ou a été déclaré coupable et condamné à la suite d’un recours contre son acquittement.

»

En premier lieu, le Gouvernement plaide l’irrecevabilité de la requête pour non-épuisement des voies de recours internes, en affirmant que le requérant ne s’est pas pourvu en cassation contre l’arrêt n

o

536/2006 de la cour d’appel de Larissa.

Le Gouvernement affirme ensuite que la loi n

o

3346/2005 tend à désengorger le rôle des tribunaux des affaires de moindre importance et à accélérer ainsi la justice pénale. Toutes les conséquences sur la situation juridique du condamné sont levées de façon définitive, car, d’une part, sa peine est prescrite et, d’autre part, la condamnation n’est pas inscrite dans son casier judiciaire. Sur ce point, le Gouvernement relève que pour qu’une peine soit inscrite au casier judiciaire d’une personne, il faut qu’elle soit irrévocable, ce qui présuppose l’épuisement de toutes les voies de recours prévues par le droit interne. La mesure prévue par la nouvelle loi ne saurait donc être assimilée ni à une amnistie, mesure législative générale qui efface la peine prononcée et qui est prise seulement pour des crimes politiques, ni à une grâce, mesure administrative de clémence prise par le président de la République uniquement après une condamnation irrévocable.

Le Gouvernement précise par ailleurs que si l’individu ayant bénéficié de l’application de la nouvelle loi commet dans les dix-huit mois à partir de la publication de cette loi une nouvelle infraction par dol, pour laquelle il sera condamné irrévocablement à une peine d’emprisonnement de plus de six mois, la procédure pénale qui avait été classée reprend du point procédural où elle s’était arrêtée le lendemain de la publication de la loi n

o

3346/2005, sans aucune privation des droits de la défense de l’intéressé.

Pour ce qui est de la présente affaire, le Gouvernement note que le requérant n’est pas fondé à soutenir que sa condamnation devint irrévocable, ou que cette condamnation fut inscrite dans son casier judiciaire. Sur ce point, le Gouvernement relève que puisque le requérant n’a pas commis d’autre infraction dans le délai de dix-huit mois à partir de la publication de la nouvelle loi, sa condamnation ne fut pas retirée des archives et est désormais considérée comme «

disparue

». Le Gouvernement ajoute qu’en soutenant que son cas rentre dans le champ d’application du paragraphe 3 de l’article 574 du code de procédure pénale, le requérant procède à une mauvaise interprétation du droit interne, puisque cette disposition présuppose également une condamnation en vertu d’une décision irrévocable. Quoi qu’il en soit, le Gouvernement souligne que le requérant n’apporte aucune preuve à l’appui de ses dires et qu’il aurait suffi de déposer devant la Cour copie de son casier judiciaire pour vérifier si l’inscription litigieuse a eu lieu. Même dans cette hypothèse, il s’agirait d’une inscription illégale que les autorités devraient immédiatement rayer.

Le Gouvernement note enfin que la procédure disciplinaire qui est actuellement pendante contre le requérant est indépendante de la procédure pénale et que le requérant se fonde sur de pures hypothèses en affirmant que sa condamnation au pénal aura des conséquences négatives sur la procédure disciplinaire.

Le Gouvernement conclut qu’en l’occurrence, toutes les conséquences de la condamnation pénale du requérant furent définitivement levées, de sorte que celui-ci invoque inutilement l’article 2 du Protocole n

o

7, puisque, suite au classement définitif de son affaire, il n’existe à son encontre ni condamnation ni peine qui auraient pu être examinées par une juridiction supérieure. A supposer même qu’il y ait eu en l’espèce ingérence dans le droit garanti par l’article 2 du Protocole n

o

7, le Gouvernement note que le second paragraphe de cette disposition prévoit que le droit à un double degré de juridiction peut faire l’objet d’exceptions pour des infractions mineures, ce qui fut le cas en l’espèce.

Le requérant affirme tout d’abord, jurisprudence nationale à l’appui, que le droit interne ne lui reconnaissait pas le droit de se pourvoir en cassation contre l’arrêt n

o

536/2006 de la cour d’appel de Larissa.

Le requérant souligne ensuite que la prescription d’un acte ou d’une peine infligée par une juridiction présuppose la constatation préalable qu’un individu a commis une infraction

; même si l’individu ne subit pas finalement, en raison de la prescription, les conséquences de son acte, la réprobation pour l’infraction commise demeure à jamais. Le requérant estime donc que la prescription profite seulement à un individu réellement coupable de l’infraction dont il était accusé, et en aucun cas à un innocent.

Le requérant note en effet qu’il a été privé de la possibilité de prouver son innocence devant une juridiction pénale, après un examen au fond de l’affaire, et de la possibilité d’obtenir une décision qui aurait l’autorité de la chose jugée. Selon lui, la décision par laquelle il fut condamné en première instance est un document public qui bénéficie de la présomption de légalité et de vérité. Même s’il n’a pas purgé sa peine, toutes les autres conséquences négatives demeurent et notamment l’inscription dans son casier judiciaire, en vertu de l’article 574 § 3 du code de procédure pénale. Le requérant ajoute que s’il avait été innocenté, les instances disciplinaires auraient été obligées d’en tenir compte, alors que, dans les circonstances présentes, sa condamnation en première instance influencera de façon négative son sort devant les conseils disciplinaires. Le Gouvernement n’est donc pas fondé à soutenir que le classement de son affaire pénale a effacé toutes les conséquences de celle-ci.

Le requérant s’étonne par ailleurs des conséquences suivantes de la loi critiquée

: s’il avait commis une nouvelle infraction, il aurait eu l’occasion de défendre son innocence devant une juridiction d’appel, alors qu’en ayant un comportement légal, il s’est trouvé privé d’un tel droit. Il conteste enfin le but d’intérêt public poursuivi par la loi n

o

3346/2005 et estime que celle-ci introduit une mesure de «

crypto-amnistie

» qui est en contradiction directe avec les principes de la politique anticriminelle et pénitentiaire.

La Cour rappelle que la finalité de l’article 35 § 1, qui énonce la règle de l’épuisement des voies de recours internes, est de ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que la Cour n’en soit saisie (voir, entre autres,

Selmouni c.

France

[GC], n

o

25803/94, § 74, CEDH 1999-V). De la sorte, elle constitue un aspect important du principe voulant que le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revête un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des droits de l’homme (

Akdivar et autres c. Turquie

, 16

septembre 1996, § 65,

Recueil des arrêts et décisions

1996-IV).

Néanmoins, les dispositions de l’article 35 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de

certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité

voulues (voir, notamment, les arrêts

Vernillo c. France

, 20 février 1991, §

27

, série A n

o

198 et

Mifsud c.

France

(déc.) [GC], n

o

57220/00, § 15, CEDH 2002-VIII). Enfin, il

incombe au

Gouvernement qui

excipe du non-épuisement de démontrer que ces conditions se trouvent réunies (

Chypre c. Turquie

[GC], n

o

5781/94, §

116, CEDH 2001-IV).

En l’occurrence, il ressort clairement de l’article 504 du code de procédure pénale que le pourvoi en cassation n’est pas autorisé lorsque l’arrêt met fin aux poursuites pénales non pas définitivement, mais sous condition. Or, la Cour rappelle que l’arrêt n

o

536/2006 de la cour d’appel de Larissa mit fin aux poursuites pénales contre le requérant, «

sous les conditions de la loi n

o

3346/2005

». Dans ces conditions, et à la lumière de l’arrêt n

o

1437/2006 de la Cour de cassation (voir «

Le droit et la pratique internes pertinents

» ci-dessus), il est fort probable qu’un pourvoi en cassation contre l’arrêt n

o

536/2006 aurait été voué à l’échec. Au demeurant, la Cour note que le Gouvernement ne

fournit aucun exemple jurisprudentiel pour appuyer son exception ou pour contredire la thèse du requérant.

Au vu de ce qui précède, il convient donc de rejeter l’exception de non-épuisement soulevée par le Gouvernement.

Se tournant vers le bien-fondé de la requête, la Cour rappelle que les Etats contractants disposent en principe d’un pouvoir discrétionnaire pour décider des modalités d’exercice du droit prévu par l’article 2 du Protocole n

o

; par ailleurs, dans certains pays, le justiciable désireux de saisir l’autorité de recours doit dans certains cas solliciter une autorisation à cette fin. Toutefois, les limitations apportées par les législations internes au droit de recours mentionné par cette disposition doivent, par analogie avec le droit d’accès au tribunal consacré par l’article 6 de la Convention, poursuivre un but légitime et ne pas porter atteinte à la substance même de ce droit (

Haser c.

Suisse

(déc.), n

o

33050/96, 27 avril 2000).

En l’occurrence, la Cour relève que le requérant avait interjeté appel de sa condamnation en première instance et qu’en raison de l’application dans son cas des dispositions de la loi n

o

3346/2005, le procureur avait classé, dans un premier temps, son affaire. Par la suite, saisi d’une opposition formée par le requérant qui revendiquait le droit de voir son affaire examinée en appel, le procureur révoqua son acte et renvoya l’affaire devant la cour d’appel de Larissa. Cette dernière, tenant compte du but légitime poursuivi par la nouvelle loi et considérant que nulle atteinte aux droits fondamentaux du requérant ne se trouvait établie en l’espèce, mit finalement fin aux poursuites pénales engagées contre le requérant et classa l’affaire.

S’inspirant des termes du paragraphe 19 du rapport explicatif sur le Protocole n

o

7, la Cour estime que la situation décrite ci-dessus, dans laquelle l’appel du requérant fut malgré tout introduit devant la cour d’appel de Larissa, peut être considérée comme une forme d’examen par une juridiction supérieure de la déclaration de culpabilité ou de la condamnation, au sens de l’article 2 du Protocole n

o

7 (voir, dans ce sens,

Pesti et Frodl c. Autriche

(déc.), n

os

27618/95 et 27619/95, CEDH 2000-I)

;

Loewenguth c. France

(déc.), n

o

53183/99, CEDH 2000-VI).

La Cour considère, dès lors, que la possibilité offerte au requérant de voir sa cause examinée par la cour d’appel, même si cette dernière décida finalement de classer son affaire, répondait aux exigences de l’article 2 du Protocole n

o

7 à la Convention.

Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Greffier

Présidente