FASBINDER c. LUXEMBOURG
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
FASBINDER c. LUXEMBOURG (CtEDO, 2008)
SECȚIA ÎNTÂI
DECIZIE FINALĂ
PRIVIND ADMISIBILITATEA
cererii nr.
36399/06
prezentată de Serge FASBINDER
împotriva Luxemburgului
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția întâi), reunită la 4 decembrie 2008 într-o cameră compusă din:
Christos Rozakis, președinte,
Nina Vajić,
Anatoly Kovler,
Elisabeth Steiner,
Khanlar Hajiyev,
Dean Spielmann,
Sverre Erik Jebens, judecători,
și Søren Nielsen, grefier de secție,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 21 august 2006,
Având în vedere decizia parțială din 3 ianuarie 2008,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamantul, dl. Serge Fasbinder, este un resortisant luxemburghez, născut în 1958 și rezident la Arlon (Belgia). Era deținut la Centrul penitenciar din Luxemburg în momentul introducerii cererii. Este reprezentat în fața Curții de R. Schons, avocat la Luxemburg. Guvernul luxemburghez („Guvernul”) este reprezentat de consilierul său, F. Schiltz, avocat la Luxemburg.
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1995, 1999, 2000 și până la 26 octombrie 2002, numeroase spargeri au fost comise în Luxemburg în case ai căror locuitori se aflau la o petrecere de nuntă. Spărgătorii își reperau victimele datorită anunțurilor de nuntă dintr-un cotidian luxemburghez, indicând numele și uneori adresele viitorilor miri și ale părinților lor, ba chiar și ale bunicilor lor. Înainte de a trece la fapte, spărgătorii telefonau la adresa pe care o aleseseră, pentru a ști dacă casa era păzită sau nu.
O informare judiciară s-a deschis la 12 iulie 2002 împotriva a două persoane, dintre care reclamantul, și împotriva unui necunoscut.
La 26 octombrie 2002, dna. M., însărcinată cu paza casei unei familii aflate la o petrecere de nuntă, a informat poliția, la ora 19, că telefonul tocmai sunase și că nu răspunsese la apel, conform instrucțiunilor poliției. Polițiștii au ajuns la fața locului pentru a observa casa în cauză. Dna. M. informând apoi poliția că telefonul sunase din nou pe la ora 20:30, polițiștii au observat, pe la ora 20:45, doi bărbați care au dispărut în intrarea casei. Când a auzit zgomote venind de la ușa situată în spatele casei, dna. M. a aprins lumina pentru a chema din nou poliția. Răufăcătorii s-au îndepărtat atunci de casă pentru a se îndrepta spre mașina lor parcată la aproximativ 150 de metri. În acel moment, cei doi răufăcători, dintre care reclamantul, au fost arestați în flagrant delict și anchetatorii au descoperit asupra lor unelte de spargere pe care le-au calificat drept profesionale („professionnelle Einbrecherausrüstung”). În interiorul mașinii, polițiștii au găsit, printre altele, o hartă rutieră care descria traseul satelor luxemburgheze în care locuiau familii ce anunțaseră o nuntă pentru 26 octombrie 2002, precum și o foaie care indica numele, adresele și numerele de telefon ale acestor familii.
La 27 octombrie 2002, ministerul public a decis să extindă informarea la faptele constatate în raportul de poliție întocmit în cadrul flagrantului delict. Ulterior, informarea a fost extinsă la alte fapte.
S-a procedat la o anchetă minuțioasă pentru a examina toate cazurile de furturi numite „Hochzeitsabrëch” („furturi de nunți”) în Luxemburg, aceste infracțiuni asemănându-se toate prin același mod de operare. Au fost efectuate în special percheziții, parțial pe baza comisiilor rogatorii internaționale, la domiciliul reclamantului din Arlon (Belgia) și la un revânzător de obiecte și bijuterii. De altfel, au fost efectuate analize și încrucișări de apeluri telefonice, precum și verificări de amprente. O cantitate considerabilă de obiecte a fost confiscată, în special într-un garaj închiriat de reclamant.
Reclamantul a fost audiat de șapte ori de judecătorul de instrucție. A contestat în bloc anumite infracțiuni, iar cu privire la alte fapte a afirmat că „nu are nimic de spus”.
La 21 iunie 2004, la al șaptelea interogatoriu, reclamantul, asistat de avocata care îl reprezenta la acea epocă, a declarat judecătorului de instrucție următoarele:
„Mă informați că sunt de asemenea inculpat, în urma rechizitoriului Domnului Procuror al Statului din 16 ianuarie 2004 și 11 iunie 2004, sub capătul de furt cu efracție și escaladare, respectiv tentativă de furt cu efracție, pentru 22 de alte fapte [relatate în procese-verbale de poliție întocmite între 18 februarie 1995 și 13 octombrie 2002].
Nu am comis aceste 22 de infracțiuni. Nu pot decât să vă repet că nu am comis nicio dintre infracțiunile care îmi sunt reproșate.
Nu am nimic de adăugat.”
Judecătorul de instrucție a procedat apoi la închiderea instrucției, în aceeași zi, prin aplicarea pe rechizitoriul ministerului public a unei ștampile care reproducea următorul text:
„Comunicat Domnului Procuror al Statului la Luxemburg conform articolului 127 din codul de instrucție criminală, pentru a fi cerut de acesta ce îi va aparține. Informația este închisă în ceea ce privește [reclamantul și co-inculpatul său]. Luxemburg, 21/06/2004. [urmată de semnătura judecătorului de instrucție]”
La 8 iulie 2004, camera consiliului tribunalului de district din Luxemburg l-a informat pe reclamant și pe avocata sa, prin intermediul unor scrisori recomandate, că se va reuni la 26 iulie 2004 și a indicat în special următoarele:
„Instrucția judecătorului de instrucție a fost închisă. Raportul său se află inserat la dosar.”
La 29 iulie 2004, camera consiliului tribunalului de district a luat o ordonanță de trimitere care a fost anulată, la 18 august 2004, de camera consiliului curții de apel, pentru a nu se fi pronunțat asupra capătului de inculpare de asociere de răufăcători. La 25 octombrie 2004, camera consiliului tribunalului de district altfel compusă a ordonat trimiterea celor doi inculpați sub capătul de furturi calificate și de tentativă de furturi calificate în fața camerei criminale a aceluiași tribunal.
Cauza a fost prezentată la patru audieri, în cadrul cărora au fost audiați numeroși martori și inspectorul de poliție însărcinat cu cauza. Rezultă din extrasele plumitivului acestor audieri că reclamantul, asistat de avocata sa, nu a pus întrebări persoanelor audiate. Reclamantul a fost ascultat în explicațiile și mijloacele sale de apărare, care au fost mai amplu dezvoltate de avocata sa.
La 16 februarie 2005, cei doi inculpați au fost condamnați fiecare la 12 ani de recluziune, la pedepse de destituire și de interdicție de exercitare a anumitor drepturi civile și politice, precum și la despăgubirea părților civile. Judecătorii au relatat elementele anchetei și au analizat în detaliu, una câte una, infracțiunile enumerate la diferitele puncte ale ordonanței de trimitere, dintre care cele 22 de infracțiuni vizate de rechizitoriile din 16 ianuarie și 11 iunie 2004. Au enumerat numeroase obiecte, găsite în special cu ocazia percheziției la garajul închiriat de reclamant, care fuseseră identificate de victime ca fiind proprietatea lor. Judecătorii au concluzionat apoi după cum urmează:
„(...) În opinia camerei criminale, dezvoltările făcute mai sus permit să se concluzioneze indubitabil la vinovăția celor doi inculpați în ceea ce privește toate punctele ordonanței de trimitere.
Într-adevăr, este flagrant că furturile numite „Hochzeitsabrëch” [„furturi de nunți”] au fost toate comise după același mod de operare. Această serie de infracțiuni încetează cu arestarea celor doi inculpați la data de 26 octombrie 2002. De asemenea, este constant în cauză că nu au existat infracțiuni în perioada 30 iunie 2002 - 7 septembrie 2002, perioadă în care [reclamantul] avea custodia fiului său. Sfârșitul de săptămână de la 1 la 2 iunie 2002, nu a existat infracțiune, întrucât s-a stabilit din elementele anchetei că cei doi inculpați erau ei înșiși invitați la o petrecere de nuntă în Belgia. Trebuie încă constatat că nu au existat infracțiuni în cursul perioadei care merge de la sfârșitul anului 2000 la luna septembrie 2001 din simplul motiv că [reclamantul] se afla din 27 ianuarie 2001 până la 13 iulie 2001 în arest preventiv la închisoarea din Luxemburg.
(...)
Se impune să se reamintească faptul că Codul de instrucție criminală adoptă sistemul liberei aprecieri a probei de către judecător, care își formează convingerea liber fără a fi obligat de o anumită probă mai degrabă decât de o alta. El își interoghează conștiința și decide în funcție de intima sa convingere (FRANCHIMONT, Manual de procedură penală, p. 764).
Este de jurisprudență constantă că judecătorul represiv apreciază suveran, în fapt, valoarea probatorie pe care își întemeiază intima sa convingere (Cas. belgian, 31.12.1985, I, 549).
Trebuie totuși ca această convingere să rezulte din mijloace de probă legal admise și administrate în forme, adică convingerea judecătorului trebuie să fie efectul unei probe, concluzia unui travaliu preliminar de reflecție și de raționament, nelăsând îndoială în mintea unei persoane rezonabile. De altfel, verosimilitudinea, chiar foarte mare, mai ales atunci când nu rezultă decât dintr-o probă indirectă, nu ar putea singură forma convingerea tribunalului (Curtea, 4.11.1974, P23 p. 40).
În speță, camera criminală consideră că în baza tot ce precedă, este stabilit la excluderea oricărei îndoieli că cei doi inculpați au comis împreună infracțiunile care le sunt reproșate.
În opinia camerei criminale, dezvoltările făcute mai sus permit să se concluzioneze indubitabil la vinovăția celor doi inculpați în ceea ce privește toate punctele ordonanței de trimitere, astfel încât se impune să fie reținuți în legăturile prevențiilor care sunt puse în sarcina lor. (...)”
Printr-o hotărâre din 11 octombrie 2005, camera criminală a Curții de apel a confirmat această hotărâre. Judecătorii au respins, de altfel, o argumentație a reclamantului, în următorii termeni:
„(...) [Reclamantul] critică modul de a proceda al judecătorului de instrucție, care, fiind tocmai sesizat cu 22 de fapte noi, ar fi luat ca singur act de instrucție considerat util, decizia de a închide instrucția și de a trimite dosarul la parchet (...).
[Reclamantul] este în prezent decăzut din dreptul de a critica procedura instrucției pregătitoare a cărei nulitate i-ar fi fost la îndemână să o ceară în timp util într-un termen de trei zile de la cunoașterea actului, conform articolului 126 din codul de instrucție criminală [care dispune că „(...) inculpatul (...) poate, prin simplă cerere, să ceară camerei consiliului tribunalului de district nulitatea procedurii instrucției pregătitoare sau a oricărui act al acestei proceduri. (...) Cererea trebuie produsă (...) în termen de trei zile de la cunoașterea actului. (...)”].”
La 22 iunie 2006, Curtea de Casație a respins recursul introdus de reclamant, din următoarele motive:
„(...) întrucât, conform articolului 43 din legea modificată din 18 februarie 1885 privind recursurile și procedura în casație, partea reclamantă va trebui să depună la grefa jurisdicției unde a fost primită declarația de recurs un memoriu care să conțină motivele de casație;
Întrucât recursul în casație este o cale extraordinară de recurs; că Curtea regulatoare nu trebuie să răspundă decât motivelor fără ca discuția care le dezvoltă să poată umple lacunele acestora;
Întrucât motivul nu precizează în ce constă reproșul invocat că decizia criticată îl suportă; că nu este deci un motiv în sensul articolului 43 din legea sus-menționată;
Că este prin urmare inadmisibil;”
PLÂNGERE
Invocând articolul 6 din Convenție, reclamantul consideră că a fost privat de dreptul la un proces echitabil, în măsura în care judecătorul de instrucție l-a inculpat pentru 22 de fapte noi în chiar ziua închiderii instrucției și în care judecătorii au ratificat această inculpare. Consideră că a fost astfel condamnat fără a putea valorifica toate argumentele în favoarea sa. În observațiile sale din 30 aprilie 2008, el reproșează de asemenea Curții de Casație că a declarat recursul său inadmisibil.
ÎN DREPT
Reclamantul pune în discuție echitatea procedurii. Reproșează judecătorilor fondului că au ratificat inculparea sa, de către judecătorul de instrucție, pentru 22 de fapte noi în chiar ziua închiderii instrucției. Astfel, consideră că a fost condamnat fără a putea asigura în mod valabil apărarea sa în acest sens. În observațiile sale din 30 aprilie 2008, se plânge de asemenea de o lipsă de acces la Curtea de Casație. Invocă articolul 6 din Convenție, care dispune după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul ca o cauză a sa să fie ascultată echitabil (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”
A.
Observațiile Guvernului
Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate întemeiată pe neepuizarea căilor de recurs interne. Acesta expune mai întâi că reclamantul ar fi trebuit să acționeze în nulitate sau să facă apel împotriva ordonanței de închidere a judecătorului de instrucție. De altfel, consideră că reclamantul ar fi putut, la al șaptelea interogatoriu al său din data de 21 iunie 2004, să ceară un complement de anchetă sau orice altă măsură pe care ar fi considerat-o utilă și să facă apel, dacă era cazul, împotriva unei decizii de refuz a judecătorului de instrucție. Apoi, reproșează reclamantului că nu a menționat, în fața jurisdicțiilor luxemburgheze, plângerea întemeiată pe încălcarea dreptului său la un proces echitabil, astfel cum o expune în fața Curții.
Subsidiar, Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa vădită de temei. Consideră că plângerea întemeiată pe o încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil este în realitate formulată împotriva jurisdicțiilor de instrucție, care nu pot fi supuse prescripțiilor articolului 6 din Convenție.
Cu totul subsidiar și pe fond, Guvernul subliniază mai întâi că inculparea pentru cele 22 de fapte, la 21 iunie 2004, constase într-o confruntare a reclamantului cu faptele și circumstanțele și elementele în acuzare, rezultând în special din procesele-verbale de poliție și care justificau această inculpare. Apoi, toate faptele pentru care reclamantul a comparut în fața camerei criminale de primă instanță și de apel au făcut obiectul unei instrucții la audiere în timpul fazei de judecată și deci al unor dezbateri perfect contradictorii și complete. Or, în această fază în fața judecătorilor fondului, reclamantul s-a mulțumit să nege în bloc acuzațiile aduse împotriva sa, fără să pună întrebări martorilor și anchetatorilor audiați și fără să facă să fie citați martori sau să prezinte alte elemente de probă în favoarea sa. Astfel, Guvernul concluzionează că temeinicia acuzației îndreptate împotriva reclamantului în ceea ce privește cele 22 de fapte litigioase a fost examinată în mod echitabil și conform articolului 6 din Convenție.
B.
Observațiile reclamantului
Reclamantul contestă excepția de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa epuizării căilor de recurs interne. Acesta replică că judecătorul de instrucție s-a mărginit să aplice o ștampilă pe o pagină a dosarului pentru a-l transmite apoi exclusiv reprezentantului ministerului public. Nicio ordonanță nefiindu-i notificată astfel, nu putea nici să intenteze o acțiune în nulitate, nici să facă apel împotriva deciziei de închidere a judecătorului de instrucție. Adaugă de altfel că calea apelului împotriva respectivei decizii de închidere era sortită eșecului.
Contestă apoi excepția de inadmisibilitate întemeiată pe lipsa vădită de temei și expune că regulile procesului echitabil se aplică prin natura lor însăși judecătorului de instrucție.
Pe fond, reclamantul consideră că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție, procedurile desfășurate în timpul fazei de instrucție și în fața jurisdicțiilor de judecată nesatisfăcând principiul procesului echitabil. Reproșează în special judecătorului de instrucție că nu a făcut instrucție în cadrul celor 22 de inculpări suplimentare. Consideră apoi că nu a fost ascultat, în timpul fazei de judecată și în special în fața curții de apel, cu privire la mijloacele sale referitoare la absența instrucției față de cele 22 de infracțiuni litigioase. În sfârșit, bazându-se în special pe hotărârea Kemp și alții c. Luxemburgului (nr. 17140/05, § 48, 24 aprilie 2008), susține că nu a avut acces la Curtea de Casație, în măsura în care inadmisibilitatea recursului său ar constitui o sancțiune disproporționată.
C.
Curtea
i.
Curtea nu consideră necesar să examineze excepțiile de inadmisibilitate ridicate de Guvern în măsura în care plângerea întemeiată pe lipsa de echitate a procedurii este inadmisibilă pentru un alt motiv.
Curtea reamintește că la încheierea unei anchete minuțioase, reclamantul a fost confruntat, la al șaptelea său interogatoriu în fața judecătorului de instrucție la 21 iunie 2004, cu faptele și elementele relatate în 22 de procese-verbale de poliție. Reclamantul a contestat pur și simplu aceste infracțiuni și a indicat că nu are „nimic de adăugat”. Pe baza elementelor strânse, judecătorul de instrucție a decis să închidă instrucția; reclamantul a fost informat despre aceasta, la fel ca și consilierul său, prin intermediul unei scrisori recomandate datate 8 iulie 2004. În urma unei ordonanțe de trimitere din 25 octombrie 2004, cauza a fost prezentată la patru audieri în fața camerei criminale a tribunalului de district. Reclamantul, care nu a pus nicio întrebare numeroșilor martori și anchetatori audiați în cadrul acestor audieri, a fost ascultat în explicațiile și mijloacele sale de apărare, care au fost mai amplu dezvoltate de consilierul său. Într-o hotărâre circumstanțiată, tribunalul l-a condamnat pe reclamant pe baza tuturor elementelor rezultate din anchetă și după ce a analizat în detaliu, una câte una, infracțiunile enumerate la diferitele puncte ale ordonanței de trimitere, dintre care cele 22 de infracțiuni litigioase. Această hotărâre a fost apoi confirmată de curtea de apel.
Trebuie constatat că jurisdicțiile fondului s-au pronunțat la încheierea unei proceduri contradictorii în cursul căreia au fost dezbătute diferitele mijloace de probă. Reclamantul a putut în special să conteste mijloacele dezvoltate de partea acuzatoare și să valorifice toate argumentele și observațiile pe care le-a considerat necesare, inclusiv cu privire la cele 22 de infracțiuni pentru care fusese inculpat la 21 iunie 2004.
Tribunalele au apreciat credibilitatea diferitelor mijloace de probă prezentate având în vedere ansamblul circumstanțelor cauzei și au motivat corespunzător decizia lor în acest sens. De altfel, simpla nemulțumire a reclamantului față de deciziile de condamnare nu poate fi suficientă pentru a concluziona că procedura nu a fost echitabilă.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate desluși nicio aparență de atingere a articolului 6 § 1 din Convenție, astfel încât această plângere este vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.
ii.
În ceea ce privește plângerea întemeiată pe lipsa de acces la Curtea de Casație datorită declarației de inadmisibilitate a recursului, aceasta a fost prezentată Curții la data de 30 aprilie 2008, deci la mai mult de șase luni după ultima decizie internă definitivă. În aceste condiții, Curtea consideră că această plângere este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
restul cererii inadmisibil.
Søren Nielsen
Christos Rozakis
Grefier
Președinte