SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 13762/04 prezentate de societatea ELABORAMENTELE BIRET ȘI CIE S.A. și de societatea BIRET INTERNAȚIONALĂ împotriva Germaniei, Austriei, Belgiei, Danemarcei, Spaniei, Finlandei, Franței, Greciei, Irlandei, Italiei, Luxemburg, Țărilor de Jos, Portugaliei, Regatului Unit și Suediei Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( Secțiunea a cincea), care se întrunește la 9 decembrie 2008 într-o cameră compusă din Rait Maruste, președinte, Jean-Paul Costa, Peer Lorenzen, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, judecători, și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererea formulată la 29 martie 2004, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentelor, a societății Binet și a societății Biret International și a societății Biret International, sunt societăți de drept francez cu sediul social la Paris. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul S Rodrigues, avocat la Bruxelles. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de recurente, pot fi rezumate după cum urmează: prima reclamantă, societatea Binet și Cia SA (denumită în continuare "Biret" (denumită în continuare "Binet") are ca activitate principală comerțul cu carne de vită și mânzat și, în general, cu toate produsele alimentare. La 7 martie și 17 mai 1988, Consiliul miniștrilor Uniunii Europene a adoptat două directive (n 88/146/CEE și 88/299/CEE) de interzicere a utilizării anumitor substanțe hormonale în carnea importată pe teritoriul Uniunii. În temeiul acestor texte, s-a introdus un embargo asupra cărnii de vită, în special de origine americană, deoarece aceasta conținea substanțele hormonale interzise. În 1990, societatea Biret s-a asociat cu societatea C., de drept american, pentru a crea cea de-a doua reclamantă, societatea Biret International, de care deținea 66% din capital. Această nouă societate avea ca activitate principală importul de carne din continentul nord-american către Europa. Având în vedere embargoul menționat anterior, activitatea societății Biret International perimează rapid și, printr-o hotărâre pronunțată la data de 7 decembrie 1995 de către Tribunalul de Comerț din Paris, societatea a fost plasată în lichidare judiciară. La 20 mai și 4 noiembrie 1996, Statele Unite și Canada au sesizat fiecare Organizația Mondială a Comerțului (OMC), a cărei Comunitate Europeană este membră a unei proceduri de soluționare a litigiilor și au considerat că legislația comunitară privind importul de carne conținând substanțe hormonale contravine acordurilor încheiate în cadrul OMC. Două rapoarte ale experților prezentate la 18 august 1997 în cadrul acestor două proceduri au ajuns la concluzia încălcării de către Comunitatea Europeană și, prin urmare, de către cele 15 state membre ale acestei organizații, a normelor adoptate în cadrul OMC, în special a Hotărâreaui privind aplicarea măsurilor sanitare și fitosanitare intrate în vigoare la 1 ianuarie 1995. Ambele rapoarte au fost contestate în fața Organului de apel al OMC, care a prezentat un raport la 16 ianuarie 1998 în care au fost prezentate parțial cele două rapoarte anterioare, dar care a conchis totuși încălcarea de către Comunitatea Europeană a angajamentelor sale în temeiul Hotărâreaui privind aplicarea măsurilor sanitare și fitosanitare. Această concluzie s-a bazat pe o deficiență în analiza științifică a riscurilor implicate în utilizarea hormonilor implicați. La 13 februarie 1998, Organul de soluționare a litigiilor al OMC a adoptat raportul de apel și a ajuns la concluzia că legislația comunitară nu respectă normele stabilite de OMC. Comunitatea a primit un termen de 15 luni pentru a se conforma normelor comerciale internaționale. Pe baza unor noi analize, în iulie 2000 a fost adoptată o nouă directivă europeană, având în vedere că directivele europene din 1988 cenzurate de OMC au compromis și au împiedicat continuarea activității societății Biret International, recurentele au sesizat fiecare, la 29 mai și 1 mai. August 2000, Tribunalul de Primă Instanță al Comunităților Europene (TPI) a recurs la o acțiune în răspundere extracontractuală. Tribunalul a respins aceste acțiuni prin două hotărâri identice din 11 ianuarie 2002. Acesta a explicat că acordul nu era de natură să creeze drepturi de care ar putea să se prevaleze în justiție pentru particulari și că, prin urmare, eventuala lor încălcare nu era susceptibilă de a angaja răspunderea extracontractuală a Comunității. De asemenea, a arătat că directivele au fost adoptate anterior normelor OMC privind aplicarea măsurilor sanitare și fitosanitare. La 30 septembrie 2003, Curtea a Comunităților Europene (CJCE) a respins recursurile formulate de cele două recurente, adoptând totuși motive diferite de cele ale TPICE. Aceasta explică faptul că presupusul efect negativ cauzat recurentelor a încetat în mod necesar odată cu încetarea activității societății Biret International în 1995. Cu toate acestea, deoarece directivele comunitare în litigiu au fost declarate neconforme de OMC în 1998 și de Comunitate care au obținut până la 13 mai 1999 pentru a se conforma normelor comerțului internațional, răspunderea necontractuală a acesteia din urmă nu putea fi angajată pentru fapte care au avut loc anterior. Tratatul de instituire a Comunității Europene, Roma, 1957 art. 225 Tribunalul de Primă Instanță este competent să cunoască în primă instanță acțiunile prevăzute la articolele (...) 235 (...) art. 235 Curtea este competentă să soluționeze litigiile referitoare la repararea daunelor menționate la art. 288 al doilea paragraf.art. 281 Comunitatea are personalitate juridică. art. 288 (...) În ceea ce privește răspunderea extracontractuală, Comunitatea trebuie să repare, în conformitate cu principiile generale comune drepturilor statelor membre, daunele cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercitarea funcțiilor lor. art. 300 (...) Acordurile încheiate în conformitate cu condițiile stabilite în prezentul articol sunt obligatorii pentru instituțiile Comunității și pentru statele membre. Directiva nr. 88/146/CEE a Consiliului din 7 martie 1988 de interzicere a utilizării anumitor substanțe cu efect hormonal în speculațiile animalelor art. 6 Statele membre interzic importul din țări terțe de animale de fermă cărora le-au fost administrate, prin orice mijloace, substanțe cu efect tireostatic, estrogen, androgen sau gestagen, precum și de carne provenind de la aceste animale (...) Art. 7 Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, poate adopta derogări [la articolul] 6 în ceea ce privește schimburile de animale destinate reproducerii (...) și de carne provenind de la aceste din urmă animale, ținând seama de garanțiile date. 88/299/CEE al Consiliului din 17 mai 1988 privind comerțul cu animale tratate cu anumite substanțe cu efect hormonal și cu carnea acestora, menționate la art. 7 din Directiva 88/146/CEE, stabilește anumite derogări de la interzicerea importului de carne hormonală, așa cum rezultă din Directiva din 7 martie 1998, în special în ceea ce privește animalele destinate reproducerii. Acord privind aplicarea măsurilor sanitare și fitosanitare încheiate în cadrul OMC art. 5 privind evaluarea riscurilor și stabilirea nivelului adecvat de protecție a sănătății sau a plantelor Membrii se vor asigura că măsurile lor sanitare sau fitosanitare sunt stabilite pe baza unei evaluări, după caz, a riscurilor pentru sănătatea și viața persoanelor și animalelor sau pentru conservarea plantelor, ținând seama de tehnicile de evaluare a riscurilor elaborate de organizațiile internaționale competente (...). GRIEFS Invocând articolele 6 și 13 din convenție, recurentele se plâng că nu au beneficiat de un proces echitabil și că nu au avut acces la o instanță în măsura în care, pe de o parte, nu au avut posibilitatea de a contesta cele două directive europene din 1988 înainte ca acestea să fie cenzurate de organul de soluționare a litigiilor al OMC și, pe de altă parte, nu au putut să își asume răspunderea Comunității decât după expirarea termenului acordat acesteia pentru a se conforma angajamentelor sale în cadrul OMC. În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, recurentele consideră că legislația comunitară declarată în ultimă instanță ilegală a privat societatea Binet International de fondul său comercial și, prin urmare, a încălcat dreptul său de proprietate. Curtea constată că obiecțiunile trase de la articolele 6 și 13 din convenție se datorează exclusiv unor presupuse lacune ale ordinii juridice comunitare, care ar fi avut drept consecință privarea societăților solicitante de accesul la o instanță pentru a-și invoca obiecțiunile în cadrul unui proces echitabil. Franța ((dec.) [GC], nr 71412/01, 31 mai 2007 și Boivin c. 34 state membre ale Consiliului Europei , (dec.), nr. 73250/01, CEDO 2008-...), consideră că presupusele încălcări ale convenției nu pot fi imputate niciuneia dintre cele 15 state membre puse în discuție de societățile solicitante, deoarece niciunul dintre acestea nu a intervenit, direct sau indirect, în litigiul respectiv. În ceea ce privește o eventuală răspundere a Comunității în această privință, Curtea amintește că această organizație internațională nu a aderat la convenție și că, prin urmare, nu poate să își vadă răspunderea angajată în temeiul acesteia (a se vedea mutatis mutandis, de exemplu, Boivin, citată anterior). cu dispozițiile Convenției. În ceea ce privește obiecțiile întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în măsura în care acesta trebuie interpretat ca punând în discuție aplicarea legislației comunitare în ordinea juridică a celor 15 state membre, Curtea arată de la bun început că numai măsurile de interdicție luate de Franța au avut un efect asupra activității comerciale a societăților solicitante. Prin urmare, Comisia nu vede niciun motiv pentru a pune în discuție în speță răspunderea în ceea ce privește Convenția celorlalte 14 state membre, ca urmare a măsurilor pe care le-au pus în aplicare pe teritoriile lor respective pentru aplicarea directivelor comunitare în litigiu. Curtea consideră că este necesar să se examineze obiecțiunile recurentelor care țin de măsura de embargo adoptată de Franța în lumina principiilor pe care le-a stabilit în cauzele în care a fost obligată să caute dacă răspunderea statelor părți la convenție ar putea fi pusă în aplicare în raport cu aceasta din cauza acțiunilor sau omisiunilor care țin de apartenența acestor state la o organizație internațională. În această privință, Comisia consideră că este deosebit de relevant să se facă trimitere la cauza Bosphorus (Bosphorus Hava Yollar În această cauză, Curtea a constatat că măsura în cauză (instruirea în Irlanda a aeronavei închiriate de societatea reclamantă, pe baza unui regulament comunitar adoptat el însuși în temeiul unei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU) a fost pusă în aplicare de către autoritățile statului pârât, pe teritoriul său național, în urma unei decizii a unui ministru al acestui stat ( Bosforus, citată anterior, punctul 137. În această situație, Curtea nu a văzut nicio problemă legată de competența sa, în special rația personae, față de statul irlandez. În continuare, Curtea a considerat că protecția drepturilor fundamentale oferite de dreptul comunitar era, în principiu, echivalentă cu cea asigurată de mecanismul convenției, cu excepția cazului în care s-ar constata că o astfel de protecție a drepturilor fundamentale oferite de dreptul comunitar ar fi fost, în principiu, echivalentă cu cea asigurată de mecanismul convenției. Prin urmare, Comisia a concluzionat în acest caz că măsura în cauză nu a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (Bosforus, citată anterior, § 165). În speță, Curtea arată că măsura contestată, și anume interzicerea importului de carne de vită și mânzat, a fost pusă în aplicare de autoritățile franceze, pe teritoriul lor național, în urma adoptării celor două directive europene din 1988. În consecință, presupusele încălcări ale convenției decurg din acțiuni luate de statul pârât în executarea obligațiilor care îi revin în cadrul comunitar, acte care au fost ulterior contestate în fața instanțelor comunitare. Curtea reamintește că a încheiat în hotărârea sa de mari Camere în cauza Bosforus , în urma unei analize aprofundate a garanțiilor în materie de drepturi fundamentale instituite de dreptul comunitar, la o prezumție de protecție, prin ordinea juridică comunitară, a drepturilor garantate prin convenție. În ceea ce privește protecția drepturilor fundamentale, care ar putea inversa această prezumție (a se vedea mutatis mutandis Cooperativă a agricultorilor din Mayenne și cooperativă în sectorul laptelui Maine-Anjou c. Franța (dec.), nr. 16231/04, 8 noiembrie 2006). În consecință, pentru Curte, se poate presupune în mod legitim în speță că Franța, prin impunerea măsurii de embargo în litigiu în cadrul frontierelor sale, nu s-a abătut de la obligațiile care îi revin în temeiul convenției atunci când le-a pus în aplicare pe cele care decurg din apartenența sa la Comunitatea Europeană (Bosforus, citată anterior, punctul 165). Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Rait Maruste Prezident
de la requête n
o
13762/04
présentée par la société ETABLISSEMENTS BIRET ET CIE S.A. et la société BIRET INTERNATIONAL
contre Allemagne, Autriche, Belgique, Danemark, Espagne, Finlande, France, Grèce, Irlande, Italie, Luxembourg, Pays-Bas, Portugal, Royaume
‑
Uni et Suède
La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 9 décembre 2008 en une chambre composée de
:
Rait Maruste,
président,
Jean-Paul Costa,
Peer Lorenzen,
Karel Jungwiert,
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 mars 2004,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérantes, la société Etablissements Biret et Cie S.A. et la société Biret International, sont des sociétés de droit français ayant leur siège social à Paris. Elles sont représentées devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérantes, peuvent se résumer comme suit.
La première requérante, la société Etablissements Biret et Cie
SA (ci
‑
après «
la société Biret
») a pour activité principale le commerce de viande bovine et plus généralement de tous produits alimentaires.
Les 7 mars et 17 mai 1988, le Conseil des Ministres de l'Union européenne adopta deux directives (n
os
88/146/CEE et 88/299/CEE) interdisant l'utilisation de certaines substances hormonales dans les viandes importées sur le territoire de l'Union. En application de ces textes, un embargo fut instauré sur la viande bovine, notamment d'origine américaine puisque celle-ci contenait les substances hormonales interdites.
En 1990, la société Biret s'associa avec la société C., de droit américain, pour créer la seconde requérante, la société Biret International, dont elle détenait 66 % du capital. Cette nouvelle société avait pour activité principale l'importation vers l'Europe de viandes provenant du continent nord-américain.
En raison de l'embargo susmentionné, l'activité de la société Biret International périclita rapidement et, par un jugement en date du 7 décembre 1995 rendu par le tribunal de commerce de Paris, la société fut placée en liquidation judiciaire.
Les 20 mai et 4 novembre 1996, les Etats-Unis et le Canada saisirent chacun l'Organisation mondiale du commerce (OMC), dont la Communauté européenne est membre, d'une procédure de règlement des différends. Ils estimaient que la législation communautaire sur l'importation de viande contenant des substances hormonales était contraire aux accords conclus dans le cadre de l'OMC.
Deux rapports d'experts rendus le 18 août 1997 dans le cadre de ces deux procédures conclurent à la violation par la Communauté européenne, et donc par les 15 Etats membres de cette organisation, des règles édictées dans le cadre de l'OMC, et en particulier de l'accord sur l'application des mesures sanitaires et phytosanitaires entré en vigueur le 1
er
janvier 1995.
Ces deux rapports furent contestés devant l'organe d'appel de l'OMC. Celui-ci rendit un rapport le 16 janvier 1998 amendant partiellement les deux précédents rapports, mais concluant néanmoins à la violation par la Communauté européenne de ses engagements au titre de l'accord sur l'application des mesures sanitaires et phytosanitaires. Cette conclusion se fondait sur une insuffisance dans l'analyse scientifique des risques encourus en cas d'utilisation des hormones mises en cause.
Le 13 février 1998, l'organe de règlement des différends de l'OMC adopta le rapport d'appel et conclut à la non-conformité de la législation communautaire avec les règles édictées par l'OMC. La Communauté se vit accorder un délai de quinze mois pour se conformer aux règles commerciales internationales.
Sur la base de nouvelles analyses, une nouvelle directive européenne fut adoptée en juillet 2000.
Considérant que les directives européennes de 1988 censurées par l'OMC avaient compromis, puis empêché, la poursuite de l'activité de la société Biret International, les requérantes saisirent chacune, les 29 mai et 1
er
août 2000, le tribunal de première instance des Communautés européennes (TPICE) d'un recours en responsabilité non contractuelle.
Le tribunal rejeta ces recours par deux arrêts identiques du 11
janvier 2002. Il expliqua que l'accord n'était pas de nature à créer pour les particuliers des droits dont ceux-ci pourraient se prévaloir en justice et que leur violation éventuelle n'était donc pas susceptible d'engager la responsabilité non contractuelle de la Communauté. Il releva également que les directives avaient été adoptées antérieurement aux règles de l'OMC concernant l'application des mesures sanitaires et phytosanitaires.
Le 30 septembre 2003, la Cour de justice des Communautés européennes (CJCE) rejeta les pourvois formés par les deux requérantes, adoptant cependant des motifs différents de ceux du TPICE. Elle expliqua que les effets dommageables prétendument causés aux requérantes avaient nécessairement pris fin avec la cessation d'activité de la société Biret International en 1995. Or, les directives communautaires litigieuses ayant été déclarées non conformes par l'OMC en 1998 et la Communauté ayant obtenu jusqu'au 13 mai 1999 pour se mettre en conformité avec les règles du commerce international, la responsabilité non contractuelle de cette dernière ne pouvait être engagée pour des faits survenus antérieurement.
B.
Le droit communautaire pertinent
Traité instituant la Communauté européenne, Rome, 1957
Article 225
«
Le Tribunal de première instance est compétent pour connaître en première instance des recours visés aux articles (...) 235 (...)
»
Article 235
«
La Cour de justice est compétente pour connaître des litiges relatifs à la réparation des dommages visés à l'article 288, deuxième alinéa.
»
Article 281
«
La Communauté a la personnalité juridique.
»
Article 288
«
(...) En matière de responsabilité non contractuelle, la Communauté doit réparer, conformément aux principes généraux communs aux droits des Etats membres, les dommages causés par ses institutions ou par ses agents dans l'exercice de leurs fonctions.
»
Article 300
«
(...)
Les accords conclus selon les conditions fixées au présent article lient les institutions de la Communauté et les Etats membres.
»
Directive n
o
88/146/CEE du Conseil du 7 mars 1988 interdisant l'utilisation de certaines substances à effet hormonal dans les spéculations animales
Article 6
«
1.
Les Etats membres interdisent l'importation en provenance des pays tiers d'animaux d'exploitation auxquels ont été administrés, par quelque moyen que ce soit, des substances à effets thyréostatique, œstrogène, androgène ou gestagène ainsi que des viandes provenant de ces animaux (...)
»
Article 7
«
Le Conseil, statuant à la majorité qualifiée sur proposition de la Commission, peut arrêter des dérogations [à l'article] 6 en ce qui concerne les échanges d'animaux destinés à la reproduction (...) et des viandes provenant de ces derniers animaux, compte tenu des garanties données.
»
La directive n
o
88/299/CEE du Conseil du 17 mai 1988, relative aux échanges des animaux traités à certaines substances à effet hormonal et de leurs viandes, visés à l'article 7 de la directive 88/146/CEE
,
met en place certaines dérogations à l'interdiction d'importation de viandes hormonales telle qu'elle résulte de la directive du 7 mars 1998, notamment en ce qui concerne les animaux destinés à la reproduction.
Accord sur l'application des mesures sanitaires et phytosanitaires conclu dans le cadre de l'OMC
Article5
relatif à l'évaluation des risques et détermination du niveau approprié
de protection sanitaire ou phytosanitaire
«
1.
Les Membres feront en sorte que leurs mesures sanitaires ou phytosanitaires soient établies sur la base d'une évaluation, selon qu'il sera approprié en fonction des circonstances, des risques pour la santé et la vie des personnes et des animaux ou pour la préservation des végétaux, compte tenu des techniques d'évaluation des risques élaborées par les organisations internationales compétentes (...).
»
a)
Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, les requérantes se plaignent de ne pas avoir bénéficié d'un procès équitable et de ne pas avoir eu accès à un tribunal dans la mesure où, d'une part, elles n'ont pas eu la possibilité de contester les deux directives européennes de 1988 avant que celles-ci ne soient censurées par l'organe de règlement des différends de l'OMC et, d'autre part, elles n'ont pu engager la responsabilité de la Communauté qu'à l'issue du délai accordé à celle-ci pour se conformer à ses engagements au titre de l'OMC.
b)
Sur le fondement de l'article 1 du Protocole n
o
1, les requérantes estiment que la législation communautaire déclarée en définitive illégale a privé la société Biret International de son fonds de commerce et a ainsi porté atteinte à son droit de propriété.
1.
La Cour constate que les griefs tirés des articles 6 et 13 de la Convention tiennent exclusivement à des lacunes alléguées de l'ordre juridique communautaire, qui auraient eu pour conséquence de priver les sociétés requérantes de l'accès à un tribunal pour faire valoir leurs griefs dans le cadre d'un procès équitable. A la lumière de sa jurisprudence pertinente (voir, notamment,
Behrami et Behrami
c.
France
((déc.) [GC], n
o
71412/01, 31 mai 2007, et
Boivin c. 34 Etats membres du conseil de l'Europe
, (déc.), n
o
73250/01, CEDH 2008-...), elle estime que les violations alléguées de la Convention ne sauraient être imputées à l'un ou l'autre des 15 Etats membres mis en cause par les sociétés requérantes puisqu'aucun d'entre eux n'est intervenu, directement ou indirectement, dans ce litige.
Quant à une responsabilité éventuelle de la Communauté à cet égard, la Cour rappelle que cette organisation internationale n'a pas adhéré à la Convention et qu'elle ne peut donc voir sa responsabilité engagée au titre de celle-ci (
voir, mutatis mutandis
, par exemple,
Boivin,
précitée).
Au vu de ce qui précède, la Cour conclut que cette partie des griefs est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention.
2.
En ce qui concerne le grief tiré de l'article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, dans la mesure où celui-ci doit s'interpréter comme mettant en cause l'application de la législation communautaire dans l'ordre juridique des quinze états membres, la Cour relève d'emblée que seules les mesures d'interdiction prises par la France ont eu un effet sur l'activité commerciale des sociétés requérantes. En conséquence, elle ne voit aucune raison de mettre en cause en l'espèce la responsabilité au regard de la Convention des quatorze autres Etats membres du fait des mesures qu'ils ont mises en œuvre sur leurs territoires respectifs pour l'application des directives communautaires litigieuses.
La Cour estime qu'il convient d'examiner les griefs des requérantes tenant à la mesure d'embargo prise par la France à la lumière des principes qu'elle a dégagés dans les affaires où elle a été amenée à rechercher si la responsabilité d'Etats parties à la Convention pouvait être mise en jeu au regard de celle-ci à raison d'actions ou d'omissions tenant à l'appartenance de ces Etats à une organisation internationale. A cet égard, elle juge particulièrement pertinent de renvoyer à l'affaire
Bosphorus (Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi dite «
Bosphorus Airways
» c.
Irlande
([GC], n
o
‑
VI), qui portait, comme la présente espèce, sur une mesure prise par un Etat membre en application d'une disposition du droit communautaire.
Dans cette affaire, la Cour a relevé que la mesure en cause (la saisie en Irlande de l'aéronef loué par la société requérante, sur la base d'un règlement communautaire pris lui-même en application d'une résolution du Conseil de sécurité de l'ONU) avait été mise en œuvre par les autorités de l'Etat défendeur, sur son territoire national, à la suite d'une décision d'un ministre de cet Etat (
Bosphorus
, précité, § 137). Dans cette situation, la Cour n'a vu aucun problème touchant à sa compétence, notamment
ratione personae
, vis-à-vis de l'Etat irlandais. Elle a ensuite considéré que la protection des droits fondamentaux offerte par le droit communautaire était en principe «
équivalente
» à celle assurée par le mécanisme de la Convention, sauf si l'on constatait une «
insuffisance manifeste
» dans une affaire donnée. Elle a donc conclu dans cette affaire que la mesure litigieuse n'avait pas emporté violation de l'article
1 du Protocole n
o
1 (
Bosphorus
, précité, §
165).
En l'espèce, la Cour relève que la mesure litigieuse, à savoir l'interdiction d'importation de viande bovine, a été mise en œuvre par les autorités françaises, sur leur territoire national, à la suite de l'adoption des deux directives européennes de 1988. Comme dans l'affaire
Bosphorus
, les violations alléguées de la Convention découlent donc d'actes pris par l'Etat défendeur en exécution des obligations lui incombant dans le cadre communautaire, actes qui ont ensuite été contestés devant les juridictions communautaires.
La Cour rappelle qu'elle a conclu dans son arrêt de grande Chambre en l'affaire
Bosphorus
, au terme d'une analyse approfondie des garanties en matière de droits fondamentaux mises en place par le droit communautaire, à une présomption de protection, par l'ordre juridique communautaire, des droits garantis par la Convention. Elle estime que la présente affaire ne fait apparaître aucune «
insuffisance manifeste
» dans la protection des droits fondamentaux qui pourrait renverser cette présomption (voir,
mutatis mutandis
,
Coopérative des agriculteurs de Mayenne et coopérative laitière Maine-Anjou c. France
(déc.), n
o
16231/04, 8 novembre 2006).
En conséquence, pour la Cour, on peut légitimement présumer en l'espèce que la France, en imposant la mesure d'embargo litigieuse à l'intérieur de ses frontières, ne s'est pas écartée des obligations qui lui incombaient au titre de la Convention lorsqu'elle a mis en œuvre celles qui résultaient de son appartenance à la Communauté européenne (
Bosphorus
, précité, § 165).
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Rait Maruste
Greffière
Président