CtEDO 09.12.2008 Auto

DANKER v. FINLAND

RESPONDENT
FIN
HOTĂRÂRE
09.12.2008
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
DANKER v. FINLAND (CtEDO, 2008)
HUDOC · oficial

Reclamantul, dl Anders Danker, este un național finlandez născut în 1961 și locuiește în Lidingö, Suedia. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl J. Hakanen, un avocat practicant în Turku. Guvernul finlandez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Arto Kosonen al Ministerului pentru Afaceri Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți și după cum apar din documentele de pe dosar, pot fi rezumate după cum urmează. Poliția a investigat acuzațiile că o bancă a avut împrumuturi avansate fără garanții necesare în măsura în care solvabilitatea sa a fost în pericol și că au fost oferite inducții financiare ilegale. Ancheta s-a concentrat, de asemenea, asupra faptului că a existat dezonestitate sau fraudă a debitorului. La 10 septembrie 1994, reclamantul a fost interogat de către poliție ca suspect. Investigația preliminară a fost finalizată la 14 iulie 1995. Reclamantul a fost ulterior acuzat de infracțiuni economice presupuse comise în 1991 și 1992. La 18 aprilie 1996, Curtea de District Salo (käjäoikeus, tingsrätten) a susținut afirmația unui co-apărător că nu a fost convocat în mod corespunzător la judecată și a declarat cazul împotriva lui inadmisibil. La 24 septembrie 1996, Curtea de Apel Turku (hovioikeus, hovrätten) a susținut decizia. La 20 octombrie 1997, Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen) a anulat hotărârile anterioare și a trimis cazul Curții de District. Între timp, la 12 iunie 1996 s-a desfășurat o a doua audiere. În a treia audiere din 27 august 1996, Curtea de District a susținut afirmația unui co-apărător că nu a fost convocat în mod corespunzător. La 11 februarie 1998, Curtea de Apel a anulat decizia. La 8 februarie 1999, Curtea Supremă a susținut hotărârea instanței de apel. Reclamantul a fost convocat să apară în fața Curții de District pentru prima dată la a treia audiere menționată mai sus, care a avut loc la 27 august 1996. Procurorul public s-a dovedit a fi prejudecat și un nou procuror a fost atribuit cazului, care a fost apoi suspendat până la 11 noiembrie 1996. La 21 ianuarie 1998, Curtea de District a susținut o afirmație a co-apărătorului că nu a fost convocat în mod corespunzător și că statutul de limitări a expirat deja. La 8 octombrie 1998, Curtea de Apel a anulat decizia și a trimis cazul în judecată. La 3 noiembrie 2000, Curtea Supremă a susținut decizia instanței de apel. Între timp, la 30 martie 2000, Curtea de District a remarcat în procesul său de procedură că părțile nu sunt de acord cu privire la respectarea cerinței de „tempo rațional” prevăzute la art. 6 din Convenție și că instanța va decide într-o etapă mai târziu dacă procesul poate continua. La 18 mai 2000, Curtea de District a emis o decizie separată care a respins cererea unui co-apărător de a declara inadmisibila acuzațiile împotriva acestuia din cauza lungii procedurii, declarând, printre altele, că cazul a fost extrem de dificil, implicând dovezi voluminoase și fiind de interes public semnificativ. La 19 decembrie 2000, aceasta a respins o cerere reînnoită. La 12 ianuarie 2001, un co-apărător a depus o plângere de procedură în fața instanței de apel, care a fost respinsă la 13 martie 2001. Au existat 28 de zile de audieri în Curtea de District până la sfârșitul anului 2000, deținute la intervale de aproximativ două până la cinci luni. La 28 iunie 2001, o instanță spaniolă a aderat la cererea Guvernului finlandez de extrădare a unui co-apărător în Finlanda pentru a îndeplini o condamnare la închisoare care i-a fost impusă anterior. Conform unei aranjamente, acesta ar fi acordat imunitate de la urmărirea penală suplimentară în Finlanda pentru infracțiunile pe care le-a comis anterior. La 14 august 2001, Curtea de District a constatat că cauza penală împotriva co-apărătorului a fost interzisă pe baza imunității sale. La 30 noiembrie 2001, Ministerul Justiției a solicitat autorităților spaniole autorizația de a continua urmărirea penală în Finlanda în ceea ce privește alte infracțiuni decât cele pentru care a fost extradat. La 4 octombrie 2002, instanța spaniolă relevantă a aderat la cerere. Retragerea a fost respinsă la 2 decembrie 2002. La 10 ianuarie 2003, Guvernul spaniol a acceptat continuarea sa urmărire penală în Finlanda. Co-acuzantul a contestat legalitatea urmăririi sale continuate în fața instanțelor finlandeze. În primăvara 2003 a schimbat avocatul. La 20 august 2003, Curtea de District a respins cererea de imunitate continuă, constatând că imunitatea a fost anulată de decizia menționată anterior de guvernul spaniol. Decizia a fost susținută de Curtea de Apel la 3 sau 13 decembrie 2003. Prezenta procedură a fost suspendată până la 9 decembrie 2003 datorită nevoia de a înlocui procurorul public care s-a îmbolnăvit. Între timp, la 25 februarie și, respectiv, 20 august 2003, Curtea de District a respins cererile suplimentare ale unui co-apărător și a reclamantului de a declara inadmisibilitatea acuzațiilor împotriva acestora din cauza lungii procedurii. La 12 octombrie 2004, Curtea Supremă a refuzat să recurgă. La 9 februarie 2004, Curtea de District a respins, de asemenea, cererea reînnoită a reclamantului, printre altele, observand că întrebarea dacă durata procedurii ar fi fost necorespunzătoare ar fi examinată în timp util și că orice redresare necesară ar putea fi acordată la sfârșitul procedurii. Curtea de apel a susținut ultima decizie menționată la 30 iunie 2004. La 12 octombrie 2004, Curtea Supremă a refuzat să recurgă. La 31 august 2004, Curtea de District a respins o nouă cerere de declarare inadmisibilă a acuzațiilor din cauza lungii procedurilor. În timpul procesului poliția a efectuat cel puțin 12 anchete suplimentare, iar ultima dintre acestea, în conformitate cu observațiile guvernului în cazul Uoti v. Finlanda (nr. 61222/00, § 19, 9 ianuarie 2007), a fost finalizată la 28 noiembrie 2003. S-a înregistrat un total de aproximativ 50 de zile de audieri înainte de 30 martie 2004, când Curtea de District a început să obțină dovezi. După aceea, au fost 38 de zile de audieri până la sfârșitul lunii octombrie 2004. La 30 decembrie 2004, Ombudsmanul Parlamentar, menționând că nu are competența de a interfera cu procedurile în curs, a atras atenția guvernului asupra necesității de a aloca resurse financiare adecvate atât Curții de District, cât și autorităților implicate în acest caz. La 21 martie 2006, Curtea de District și-a hotărât. Curtea a constatat că nu era respectată obligația de „tempo rațional” prevăzută în Constituția și în Convenția și că reclamantul are dreptul la amânare. Curtea a renunțat la una dintre acuzațiile în timp util. Având în vedere că instanța nu a fost autorizată să pronunțe hotărârea asupra taxei pe termen scurt, a trebuit să se acorde o redresare pentru durata procedurii într-un alt mod. În consecință, sentința reclamantului ar trebui atenuată. Curtea a considerat că remedierea trebuie să fie semnificativă și, având în vedere caracterul excepțional lung al procedurii, ar trebui să fie, de asemenea, substanțială. Reclamantul nu a contribuit la durata procedurii. Curtea a afirmat că reducea condamnarea reclamantului cu jumatate din cauza încălcării cerinței de „tempo rațional”, condamnându-l la un termen suspendat de șase zile de închisoare. Reclamantul a recurs. Curtea de Apel a avut două ședințe pregătitoare în noiembrie 2006. În audierea principală, cazul a fost auzit de cinci zile în ianuarie 2007. La 22 octombrie 2007, Curtea de Apel și-a pronunțat hotărârea. Acesta a fost de acord cu instanța de judecată inferioară că cerința de „tempă rațională” nu a fost respectată și că, prin urmare, reclamantul are dreptul la o redresare, care trebuie să fie semnificativă și substanțială. Nu a apărut niciun motiv pentru a nu impune o sentință, iar instanța a constatat că reclamantul nu a contribuit la durata procedurii și a afirmat că aceasta reduce condamnarea reclamantului cu două treimi din cauza procedurii lungi. Curtea de Apel a fost de acord cu Curtea de District că sentința standard ar fi de patru luni de închisoare și a remarcat că instanța inferioară a atenuat această sentință cu jumătate, adică cu șasezeci de zile. Curtea de Apel a remarcat, de asemenea, că nu este posibilă atenuarea condamnării reclamantului la o amendă, având în vedere natura dăunătoare și periculoasă a infracțiunii, motivele și vina expuse de infracțiune. Aplicarea capitolului 6, art. 7, punctul 3 din Codul penal (modificată de Legea nr. 515/2003 și cu efect de la 1 ianuarie 2004; Rikoslaki, strafflagen), Curtea de Apel, datorită încălcării cerinței de „tempo rațional”, l-a condamnat la un termen suspendat de patruzeci de zile de închisoare. Reclamantul a solicitat permisiunea de recurs. La 22 mai 2008, Curtea Supremă a refuzat să recurgă. Capitolul 6, art. 7, punctul 3, din Codul Penal, spune: „În afară de ceea ce se prevede mai sus în secțiunea 6, motivele pentru atenuarea sentinței care trebuie luate în considerare sunt, de asemenea, ... (3) o perioadă considerabil de lungă durată care a trecut de la comisie a infracțiunii; dacă pedeapsa care este în conformitate cu practicile stabilite ar duce la un rezultat irezonabil sau excepțional nefavorabil.” Capitolul 6, art. 12, punctul 4, din Codul Penal (modificat de Legea nr. 515/2003, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004) spune: „Curtea poate renunța la sentință în cazul în care ... 4) impunerea unei propoziții trebuie considerată irezonabilă sau inutilă, în special având în vedere factorii menționati în capitolul 6, art. 6, pct. 3 și capitolul 6, art. 7 sau măsurile luate de serviciile sociale și de sănătate; ...” În hotărârea sa din 11 iunie 2004 (KKKO 2004:58), Curtea Supremă a remarcat că, deși nu există dispoziții legale care justifică concedierea unei acuzații penale din cauza unor proceduri nejustificate, o astfel de concediere sau declarație de inadmisibilitate ar putea fi în anumite circumstanțe excepționale, de exemplu, dacă durata lor determină o bună apărare, singurul remediu eficace care să îndeplinească cerințele art. 13 din Convenție. Cu toate acestea, acest lucru nu a fost cazul în acest caz, ci dacă există motive pentru aplicarea capitolului 6, art. 7, punctul 3, din Codul Penal, Curtea Supremă a afirmat că trebuie decis în caz dacă durata procedurii (de mai mult de 5,5 ani) nu a fost rezonabilă. Acesta a concluzionat că în acest caz nu există motive pentru a nu impune o sentință sau pentru a atenua sentința din cauza duratei procedurii. În hotărârea sa din 15 iunie 2005 (KKO 2005:73) Curtea Supremă, care aplică capitolul 6, art. 7, punctul 3, din Codul penal, a redus sentința cu șase luni din cauza procedurii lungi (aproximativ zece ani). Acesta a impus un termen imediat de zece luni de închisoare, constatând că nu este justificabil să atenueze în continuare sentința prin suspendarea perioadei de închisoare. La 1 februarie 2006, Curtea Supremă a pronunțat o hotărâre (KKO 2006:11) în care, în aplicarea capitolului 6, art. 12, punctul 4 din Codul penal, a oferit o soluție pentru încălcarea cerinței de „tempă rațională” (în acest caz, procedura a durat peste șapte ani) prin revocarea sentinței.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă