Reclamantul, dl Anders Danker, este un național finlandez născut în 1961 și locuiește în Lidingö, Suedia. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl J. Hakanen, un avocat practicant în Turku. Guvernul finlandez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Arto Kosonen al Ministerului pentru Afaceri Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți și după cum apar din documentele de pe dosar, pot fi rezumate după cum urmează. Poliția a investigat acuzațiile că o bancă a avut împrumuturi avansate fără garanții necesare în măsura în care solvabilitatea sa a fost în pericol și că au fost oferite inducții financiare ilegale. Ancheta s-a concentrat, de asemenea, asupra faptului că a existat dezonestitate sau fraudă a debitorului. La 10 septembrie 1994, reclamantul a fost interogat de către poliție ca suspect. Investigația preliminară a fost finalizată la 14 iulie 1995. Reclamantul a fost ulterior acuzat de infracțiuni economice presupuse comise în 1991 și 1992. La 18 aprilie 1996, Curtea de District Salo (käjäoikeus, tingsrätten) a susținut afirmația unui co-apărător că nu a fost convocat în mod corespunzător la judecată și a declarat cazul împotriva lui inadmisibil. La 24 septembrie 1996, Curtea de Apel Turku (hovioikeus, hovrätten) a susținut decizia. La 20 octombrie 1997, Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen) a anulat hotărârile anterioare și a trimis cazul Curții de District. Între timp, la 12 iunie 1996 s-a desfășurat o a doua audiere. În a treia audiere din 27 august 1996, Curtea de District a susținut afirmația unui co-apărător că nu a fost convocat în mod corespunzător. La 11 februarie 1998, Curtea de Apel a anulat decizia. La 8 februarie 1999, Curtea Supremă a susținut hotărârea instanței de apel. Reclamantul a fost convocat să apară în fața Curții de District pentru prima dată la a treia audiere menționată mai sus, care a avut loc la 27 august 1996. Procurorul public s-a dovedit a fi prejudecat și un nou procuror a fost atribuit cazului, care a fost apoi suspendat până la 11 noiembrie 1996. La 21 ianuarie 1998, Curtea de District a susținut o afirmație a co-apărătorului că nu a fost convocat în mod corespunzător și că statutul de limitări a expirat deja. La 8 octombrie 1998, Curtea de Apel a anulat decizia și a trimis cazul în judecată. La 3 noiembrie 2000, Curtea Supremă a susținut decizia instanței de apel. Între timp, la 30 martie 2000, Curtea de District a remarcat în procesul său de procedură că părțile nu sunt de acord cu privire la respectarea cerinței de „tempo rațional” prevăzute la art. 6 din Convenție și că instanța va decide într-o etapă mai târziu dacă procesul poate continua. La 18 mai 2000, Curtea de District a emis o decizie separată care a respins cererea unui co-apărător de a declara inadmisibila acuzațiile împotriva acestuia din cauza lungii procedurii, declarând, printre altele, că cazul a fost extrem de dificil, implicând dovezi voluminoase și fiind de interes public semnificativ. La 19 decembrie 2000, aceasta a respins o cerere reînnoită. La 12 ianuarie 2001, un co-apărător a depus o plângere de procedură în fața instanței de apel, care a fost respinsă la 13 martie 2001. Au existat 28 de zile de audieri în Curtea de District până la sfârșitul anului 2000, deținute la intervale de aproximativ două până la cinci luni. La 28 iunie 2001, o instanță spaniolă a aderat la cererea Guvernului finlandez de extrădare a unui co-apărător în Finlanda pentru a îndeplini o condamnare la închisoare care i-a fost impusă anterior. Conform unei aranjamente, acesta ar fi acordat imunitate de la urmărirea penală suplimentară în Finlanda pentru infracțiunile pe care le-a comis anterior. La 14 august 2001, Curtea de District a constatat că cauza penală împotriva co-apărătorului a fost interzisă pe baza imunității sale. La 30 noiembrie 2001, Ministerul Justiției a solicitat autorităților spaniole autorizația de a continua urmărirea penală în Finlanda în ceea ce privește alte infracțiuni decât cele pentru care a fost extradat. La 4 octombrie 2002, instanța spaniolă relevantă a aderat la cerere. Retragerea a fost respinsă la 2 decembrie 2002. La 10 ianuarie 2003, Guvernul spaniol a acceptat continuarea sa urmărire penală în Finlanda. Co-acuzantul a contestat legalitatea urmăririi sale continuate în fața instanțelor finlandeze. În primăvara 2003 a schimbat avocatul. La 20 august 2003, Curtea de District a respins cererea de imunitate continuă, constatând că imunitatea a fost anulată de decizia menționată anterior de guvernul spaniol. Decizia a fost susținută de Curtea de Apel la 3 sau 13 decembrie 2003. Prezenta procedură a fost suspendată până la 9 decembrie 2003 datorită nevoia de a înlocui procurorul public care s-a îmbolnăvit. Între timp, la 25 februarie și, respectiv, 20 august 2003, Curtea de District a respins cererile suplimentare ale unui co-apărător și a reclamantului de a declara inadmisibilitatea acuzațiilor împotriva acestora din cauza lungii procedurii. La 12 octombrie 2004, Curtea Supremă a refuzat să recurgă. La 9 februarie 2004, Curtea de District a respins, de asemenea, cererea reînnoită a reclamantului, printre altele, observand că întrebarea dacă durata procedurii ar fi fost necorespunzătoare ar fi examinată în timp util și că orice redresare necesară ar putea fi acordată la sfârșitul procedurii. Curtea de apel a susținut ultima decizie menționată la 30 iunie 2004. La 12 octombrie 2004, Curtea Supremă a refuzat să recurgă. La 31 august 2004, Curtea de District a respins o nouă cerere de declarare inadmisibilă a acuzațiilor din cauza lungii procedurilor. În timpul procesului poliția a efectuat cel puțin 12 anchete suplimentare, iar ultima dintre acestea, în conformitate cu observațiile guvernului în cazul Uoti v. Finlanda (nr. 61222/00, § 19, 9 ianuarie 2007), a fost finalizată la 28 noiembrie 2003. S-a înregistrat un total de aproximativ 50 de zile de audieri înainte de 30 martie 2004, când Curtea de District a început să obțină dovezi. După aceea, au fost 38 de zile de audieri până la sfârșitul lunii octombrie 2004. La 30 decembrie 2004, Ombudsmanul Parlamentar, menționând că nu are competența de a interfera cu procedurile în curs, a atras atenția guvernului asupra necesității de a aloca resurse financiare adecvate atât Curții de District, cât și autorităților implicate în acest caz. La 21 martie 2006, Curtea de District și-a hotărât. Curtea a constatat că nu era respectată obligația de „tempo rațional” prevăzută în Constituția și în Convenția și că reclamantul are dreptul la amânare. Curtea a renunțat la una dintre acuzațiile în timp util. Având în vedere că instanța nu a fost autorizată să pronunțe hotărârea asupra taxei pe termen scurt, a trebuit să se acorde o redresare pentru durata procedurii într-un alt mod. În consecință, sentința reclamantului ar trebui atenuată. Curtea a considerat că remedierea trebuie să fie semnificativă și, având în vedere caracterul excepțional lung al procedurii, ar trebui să fie, de asemenea, substanțială. Reclamantul nu a contribuit la durata procedurii. Curtea a afirmat că reducea condamnarea reclamantului cu jumatate din cauza încălcării cerinței de „tempo rațional”, condamnându-l la un termen suspendat de șase zile de închisoare. Reclamantul a recurs. Curtea de Apel a avut două ședințe pregătitoare în noiembrie 2006. În audierea principală, cazul a fost auzit de cinci zile în ianuarie 2007. La 22 octombrie 2007, Curtea de Apel și-a pronunțat hotărârea. Acesta a fost de acord cu instanța de judecată inferioară că cerința de „tempă rațională” nu a fost respectată și că, prin urmare, reclamantul are dreptul la o redresare, care trebuie să fie semnificativă și substanțială. Nu a apărut niciun motiv pentru a nu impune o sentință, iar instanța a constatat că reclamantul nu a contribuit la durata procedurii și a afirmat că aceasta reduce condamnarea reclamantului cu două treimi din cauza procedurii lungi. Curtea de Apel a fost de acord cu Curtea de District că sentința standard ar fi de patru luni de închisoare și a remarcat că instanța inferioară a atenuat această sentință cu jumătate, adică cu șasezeci de zile. Curtea de Apel a remarcat, de asemenea, că nu este posibilă atenuarea condamnării reclamantului la o amendă, având în vedere natura dăunătoare și periculoasă a infracțiunii, motivele și vina expuse de infracțiune. Aplicarea capitolului 6, art. 7, punctul 3 din Codul penal (modificată de Legea nr. 515/2003 și cu efect de la 1 ianuarie 2004; Rikoslaki, strafflagen), Curtea de Apel, datorită încălcării cerinței de „tempo rațional”, l-a condamnat la un termen suspendat de patruzeci de zile de închisoare. Reclamantul a solicitat permisiunea de recurs. La 22 mai 2008, Curtea Supremă a refuzat să recurgă. Capitolul 6, art. 7, punctul 3, din Codul Penal, spune: „În afară de ceea ce se prevede mai sus în secțiunea 6, motivele pentru atenuarea sentinței care trebuie luate în considerare sunt, de asemenea, ... (3) o perioadă considerabil de lungă durată care a trecut de la comisie a infracțiunii; dacă pedeapsa care este în conformitate cu practicile stabilite ar duce la un rezultat irezonabil sau excepțional nefavorabil.” Capitolul 6, art. 12, punctul 4, din Codul Penal (modificat de Legea nr. 515/2003, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004) spune: „Curtea poate renunța la sentință în cazul în care ... 4) impunerea unei propoziții trebuie considerată irezonabilă sau inutilă, în special având în vedere factorii menționati în capitolul 6, art. 6, pct. 3 și capitolul 6, art. 7 sau măsurile luate de serviciile sociale și de sănătate; ...” În hotărârea sa din 11 iunie 2004 (KKKO 2004:58), Curtea Supremă a remarcat că, deși nu există dispoziții legale care justifică concedierea unei acuzații penale din cauza unor proceduri nejustificate, o astfel de concediere sau declarație de inadmisibilitate ar putea fi în anumite circumstanțe excepționale, de exemplu, dacă durata lor determină o bună apărare, singurul remediu eficace care să îndeplinească cerințele art. 13 din Convenție. Cu toate acestea, acest lucru nu a fost cazul în acest caz, ci dacă există motive pentru aplicarea capitolului 6, art. 7, punctul 3, din Codul Penal, Curtea Supremă a afirmat că trebuie decis în caz dacă durata procedurii (de mai mult de 5,5 ani) nu a fost rezonabilă. Acesta a concluzionat că în acest caz nu există motive pentru a nu impune o sentință sau pentru a atenua sentința din cauza duratei procedurii. În hotărârea sa din 15 iunie 2005 (KKO 2005:73) Curtea Supremă, care aplică capitolul 6, art. 7, punctul 3, din Codul penal, a redus sentința cu șase luni din cauza procedurii lungi (aproximativ zece ani). Acesta a impus un termen imediat de zece luni de închisoare, constatând că nu este justificabil să atenueze în continuare sentința prin suspendarea perioadei de închisoare. La 1 februarie 2006, Curtea Supremă a pronunțat o hotărâre (KKO 2006:11) în care, în aplicarea capitolului 6, art. 12, punctul 4 din Codul penal, a oferit o soluție pentru încălcarea cerinței de „tempă rațională” (în acest caz, procedura a durat peste șapte ani) prin revocarea sentinței.
The applicant, Mr Anders Danker, is a Finnish national who was born in 1961 and lives in Lidingö, Sweden. He was represented before the Court by Mr J. Hakanen, a lawyer practising in Turku. The Finnish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr Arto Kosonen of the Ministry for Foreign Affairs. The facts of the case, as submitted by the parties and as they appear from the documents on the file, may be summarised as follows. The police investigated allegations that a bank had advanced loans without the necessary guarantees to such an extent that its solvency had been endangered and that unlawful financial inducements had been offered. The investigation also focused on whether there had been debtor dishonesty or fraud. On 10 September 1994 the applicant was questioned by the police as a suspect. The pre-trial investigation was completed on 14 July 1995. The applicant was subsequently charged with economic crime allegedly committed in 1991 and 1992. On 18 April 1996 the Salo District Court (käräjäoikeus, tingsrätten) upheld a co-defendant’s claim that he had not been properly summoned to the trial and declared the case against him inadmissible. On 24 September 1996 the Turku Court of Appeal (hovioikeus, hovrätten) upheld the decision. On 20 October 1997 the Supreme Court (korkein oikeus, högsta domstolen) quashed the previous decisions and remitted the case to the District Court. Meanwhile, a second hearing was held on 12 June 1996. At the third hearing on 27 August 1996, the District Court upheld a co-defendant’s claim that he had not been properly summoned. On 11 February 1998 the Court of Appeal quashed the decision. On 8 February 1999 the Supreme Court upheld the appellate court’s decision. The applicant was summoned to appear before the District Court for the first time at the above-mentioned third hearing held on 27 August 1996. The public prosecutor was found to be biased and a new prosecutor was assigned to the case, which was then adjourned until 11 November 1996. On 21 January 1998 the District Court upheld a co-defendant’s claim that he had not been properly summoned and that the statute of limitations had already expired. On 8 October 1998 the Court of Appeal quashed the decision and remitted the case to the lower court. On 3 November 2000 the Supreme Court upheld the appellate court’s decision. Meanwhile, on 30 March 2000 the District Court noted in its minutes that the parties disagreed as to whether the “reasonable time” requirement in Article 6 of the Convention had been complied with, and that the court would decide at a later stage whether the trial could continue. On 18 May 2000 the District Court issued a separate decision dismissing a co-defendant’s request that the charges against him should be declared inadmissible due to the length of the proceedings. It held, inter alia, that the case was exceptionally difficult, involving voluminous evidence and being of significant public interest. On 19 December 2000 it dismissed a renewed request. On 12 January 2001 a co-defendant lodged a procedural complaint with the appellate court. It was dismissed on 13 March 2001. There were 28 days of hearings in the District Court up to the end of 2000, held at approximately two to five-month intervals. On 28 June 2001 a Spanish court acceded to the request of the Finnish Government for the extradition of a co-defendant to Finland to serve a prison sentence which had previously been imposed on him. According to an arrangement, he would be granted immunity from further prosecution in Finland for offences he had previously committed. On 14 August 2001 the District Court found that the criminal case against the co-defendant was barred on the basis of his immunity. On 30 November 2001 the Ministry of Justice applied to the Spanish authorities for permission to continue his prosecution in Finland in respect of offences other than those for which he had been extradited. On 4 October 2002 the relevant Spanish court acceded to the request. The appeal was rejected on 2 December 2002. On 10 January 2003 the Spanish Government consented to his continued prosecution in Finland. The co-defendant challenged the lawfulness of his continued prosecution before the Finnish courts. During spring 2003 he changed counsel. On 20 August 2003 the District Court rejected his claim for continued immunity, finding that the immunity had been annulled by the afore-mentioned decision of the Spanish Government. The decision was upheld by the Court of Appeal on 3 or 13 December 2003. The present case was adjourned until 9 December 2003 owing to the need to replace the public prosecutor, who had fallen ill. Meanwhile, on 25 February and 20 August 2003 respectively, the District Court dismissed the further requests of a co-defendant and the applicant to have the charges against them ruled inadmissible on account of the length of the proceedings. The applicant’s procedural complaint was dismissed by the appellate court on 3 December 2003. On 12 October 2004 the Supreme Court refused leave to appeal. On 9 February 2004 the District Court also dismissed the renewed request of the applicant, among others, observing that the question of whether the length of the proceedings had been unreasonable would be examined in due course and that any redress required could be given at the end of the proceedings. The appellate court upheld the last-mentioned decision on 30 June 2004. On 12 October 2004 the Supreme Court refused leave to appeal. On 31 August 2004 the District Court dismissed a further request that the charges be declared inadmissible owing to the length of the proceedings. During the trial the police conducted at least 12 additional investigations, the last of which, according to the Government’s observations in the case of Uoti v. Finland (no. 61222/00, § 19, 9 January 2007), was completed on 28 November 2003. There had been a total of some 50 days of hearings prior to 30 March 2004 when the District Court had started to obtain evidence. Thereafter, there were 38 days of hearings up until the end of October 2004. On 30 December 2004 the Parliamentary Ombudsman, noting that he lacked competence to interfere with the ongoing proceedings, drew the Government’s attention to the need to allocate adequate financial resources to both the District Court and the authorities involved in the case. On 21 March 2006 the District Court gave its judgment. It dismissed as time-barred the charge concerning aiding and abetting debtor dishonesty but convicted the applicant of an accounting offence. The court found that the “reasonable time” requirement laid down in the Constitution and the Convention had not been respected and that the applicant was therefore entitled to redress. The court noted that it had dismissed one of the charges as time-barred. As the court was not allowed to pass judgment on the time-barred charge, redress for the length of the proceedings had to be given in some other way. Accordingly, the applicant’s sentence should be mitigated. The court considered that the redress had to be significant and, having regard to the exceptionally lengthy nature of the proceedings, it should also be substantial. The applicant had not contributed to the length of the proceedings. The court stated that it was reducing the applicant’s sentence by half owing to the breach of the “reasonable time” requirement. It sentenced him to a suspended term of sixty days’ imprisonment. The applicant appealed. The Court of Appeal held two preparatory hearings in November 2006. In the main hearing the case was heard over five days in January 2007. On 22 October 2007 the Court of Appeal gave its judgment. It concurred with the lower court that the “reasonable time” requirement had not been respected and that the applicant was therefore entitled to redress, which had to be significant and substantial. It also had to be given in a clear and measurable manner. No reason had emerged not to impose a sentence. The court found that the applicant had not contributed to the length of the proceedings. It stated that it was reducing the applicant’s sentence by two-thirds owing to the lengthy proceedings. The Court of Appeal agreed with the District Court that the standard sentence would be four months’ imprisonment and noted that the lower court had mitigated that sentence by half, that is, sixty days. The Court of Appeal further noted that it was not possible to mitigate the applicant’s sentence to a fine, having regard to the harmful and dangerous nature of the offence, the motives and the guilt displayed by the offence. Applying Chapter 6, article 7, point 3, of the Penal Code (as amended by Act no. 515/2003 and with effect from 1 January 2004; rikoslaki, strafflagen), the Court of Appeal, owing to the breach of the “reasonable time” requirement, sentenced him to a suspended term of forty days’ imprisonment. The applicant requested leave to appeal. On 22 May 2008 the Supreme Court refused leave to appeal. Chapter 6, article 7, point 3, of the Penal Code reads: “In addition to what is provided above in section 6, grounds for mitigating the sentence that are also to be taken into consideration are ... (3) a considerably long period that has passed since the commission of the offence; if the punishment that accords with established practice would for these reasons lead to an unreasonable or exceptionally detrimental result.” Chapter 6, article 12, point 4, of the Penal Code (as amended by Act no. 515/2003 which took effect on 1 January 2004) reads: “The court may waive the sentence if ... 4) the imposition of a sentence must be considered unreasonable or purposeless especially having regard to the factors mentioned in Chapter 6, article 6, point 3 and Chapter 6, article 7 or the measures taken by social and health services; ...” In its judgment of 11 June 2004 (KKO 2004:58) the Supreme Court noted that, although there were no legal provisions justifying the dismissal of a criminal charge due to unreasonably long proceedings, such a dismissal or declaration of inadmissibility might in some exceptional circumstances, for example if their duration ruled out a good defence, be the only effective remedy satisfying the requirements of Article 13 of the Convention. That was, however, not the case here. In considering whether there were grounds for applying Chapter 6, article 7, point 3, of the Penal Code, the Supreme Court held that it had to be decided in casu whether the duration of the proceedings (here over 5.5 years) had been unreasonable. It concluded that in this case there were no grounds not to impose a sentence or to mitigate the sentence owing to the duration of the proceedings. In its judgment of 15 June 2005 (KKO 2005:73) the Supreme Court, applying Chapter 6, article 7, point 3, of the Penal Code, reduced the sentence by six months owing to the lengthy proceedings (some ten years). It imposed an immediate term of ten months’ imprisonment, finding that it was not justifiable to further mitigate the sentence by suspending the term of imprisonment. On 1 February 2006 the Supreme Court gave a judgment (KKO 2006:11) in which, applying Chapter 6, article 12, point 4, of the Penal Code, it afforded redress for the breach of the “reasonable time” requirement (here the proceedings had lasted over seven years) by waiving the sentence.