SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 73274/01 depuse de Bernard CONNOLLY împotriva Germaniei, Austriei, Belgiei, Danemarcei, Spaniei, Finlandei, Franței, Greciei, Irlandei, Italiei, Luxemburg, Țărilor de Jos, Portugaliei, Regatului Unit și Suediei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), cu sediul la 9 decembrie 2008 într-o cameră compusă din Rait Maruste, președinte, Jean-Paul Costa, Peer Lorenzen, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefevre, judecători, și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 16 august 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie: Van Gehuchten și J. Sambon, avocați la Bruxelles. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La momentul faptelor, reclamantul a lucrat la Comisia Europeană și rolul său a fost de a monitoriza politicile monetare din statele membre și de a analiza implicațiile naționale ale punerii în aplicare a Uniunii Europene și monetare. La 24 aprilie 1995, reclamantul a solicitat un concediu personal între 3 iulie și 2 octombrie 1995. Acest concediu i-a fost acordat la 2 iunie 1995. În această perioadă, a scris o lucrare intitulată "The Rotten Heart of Europe." El a făcut publică fără aprobarea prealabilă a autorității sale ierarhice. Multe extrase din această carte au fost publicate în Financial Times Printr-o scrisoare din 6 septembrie 1995, directorul general al personalului și administrației, în calitate de autoritate împuternicită să facă numiri (AIPN), l-a informat pe reclamant cu privire la decizia sa de a iniția o procedură disciplinară împotriva sa pentru încălcarea articolelor 11, 12 și 17 din Statutul funcționarilor Comunităților Europene (denumit în continuare "Statutul funcționarilor Comunităților Europene"). El a considerat că afirmațiile conținute în carte reflectă o opinie personală, discordantă față de linia de conduită adoptată de Comisie, pe care reclamantul trebuia totuși să o promoveze și că această atitudine a afectat imaginea și reputația acestei instituții. La 12 septembrie 1995 a avut loc o primă audiere în fața AIPN. Cu această ocazie, reclamantul a depus o declarație scrisă care să indice că nu va răspunde la nicio întrebare fără a cunoaște în prealabil deficiențele care îi erau aduse. A doua zi, AIPN i-a explicat că pretinsele deficiențe au avut loc în urma publicării cărții sale, a reproducerii anumitor pasaje din ziarele britanice și a interviului pe care l-a acordat ziarului The Times, fără un acord prealabil. În cadrul celei de a doua audieri, reclamantul a refuzat din nou să se exprime și a depus o declarație scrisă în care a susținut că este posibil să se publice fără autorizație, cu condiția ca această publicare să intervină în timpul perioadei sale de concediu pentru a se stabili de comun acord. La 27 septembrie 1995, AIPN a decis să suspende reclamantul din funcție cu efect de la 3 octombrie 1995 și cu reținerea a jumătate din salariul său de bază în perioada de suspendare. Reclamantul a formulat o primă acțiune în fața Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene (TPII) pentru a obține anularea actelor de pregătire a procedurii disciplinare și a deciziei de suspendare. La 4 octombrie 1995, AIPN a decis să sesizeze consiliul de disciplină și-a dat avizul la 7 decembrie următor, în care a recomandat revocarea reclamantului și acesta a fost audiat de AIPN la 9 ianuarie 1996 și, printr-o decizie din 16 ianuarie 1996, AIPN l-a revocat pe solicitant, fără a pierde drepturile la pensie de vechime. La 7 martie 1996, în temeiul articolelor 90 alineatul (2) și 91 din Statutul funcționarilor, reclamantul sesizează AIPN cu privire la o plângere împotriva avizului emis de Consiliul de disciplină și împotriva deciziei de revocare. Iulie 1996. La 13 martie și 8 octombrie 1996, reclamantul a introdus o a doua acțiune în fața TPICE pentru a obține anularea avizului consiliului de disciplină și a deciziei de revocare. În această acțiune, acesta a solicitat, de asemenea, plata unor daune-interese. Prin două hotărâri pronunțate la 19 mai 1999, TPII a respins cele două acțiuni în anulare prezentate de reclamant și a răspuns tuturor argumentelor care i-au fost prezentate, s-a considerat că faptele pentru care reclamantul era urmărit erau suficient de caracterizate și că procedura disciplinară a avut un caracter echitabil. Reclamantul a introdus două recursuri în fața Curții a Comunităților Europene (CJCE) la 20 iulie 1999; ambele acțiuni s-au bazat pe numeroase mijloace de apărare. La 19 octombrie 2000, avocatul general aproape de CJCE și-a prezentat concluziile. Prin două scrisori adresate grefei CJCE din 5 februarie 2001, reclamantul a solicitat să prezinte observații scrise în urma acestor concluzii și a solicitat redeschiderea fazei orale a procedurii. cererile formulate de două ordonanțe la 16 februarie 2001 prin două hotărâri la 6 martie 2001, CJCE a respins cele două recursuri introduse de reclamant și a considerat că, contrar celor susținute de solicitant, TPII nu a comis nici o eroare de apreciere și a confirmat argumentele formulate în primă instanță. Pasajele relevante din Statutul funcționarilor Comunităților Europene, în vigoare la momentul faptelor, se citesc după cum urmează: Funcționarul trebuie să-și îndeplinească funcțiile și să-și reglementeze conduita având numai în vedere interesele Comunităților fără a solicita sau accepta instrucțiuni de la nici un guvern, autoritate, organizație sau persoană din afara instituției sale. Funcționarul nu poate accepta de la un guvern sau de la nicio sursă din afara instituției căreia îi aparține, fără permisiunea autorității împuternicite să facă numiri, o distincție onorifică, o decorațiune, o favoare, un dar, o remunerație, de orice natură, cu excepția serviciilor prestate fie înainte de numirea sa, fie în cursul unui concediu special pentru serviciul militar sau național, precum și în cadrul unor astfel de servicii. art. 12 Funcționarul trebuie să se abțină de la orice acțiune și, în special, de la orice expresie publică a opiniilor care ar putea aduce atingere demnității funcției sale. (...) În cazul în care funcționarul care își propune să desfășoare o activitate externă, remunerată sau nu, sau să îndeplinească un mandat în afara Comunităților, acesta trebuie să solicite autorizația autorității împuternicite să facă numiri. Această autorizație îi este refuzată în cazul în care activitatea sau mandatul este de natură să afecteze independența funcționarului sau să aducă atingere activității Comunităților. art. 17 Funcționarul nu trebuie să publice sau să publice, singur sau în colaborare, un text al cărui obiect se referă la activitatea comunităților fără autorizarea autorității împuternicite să facă numiri. Această autorizație nu poate fi refuzată decât dacă publicarea prevăzută este de natură să pună în pericol interesele comunităților. art. 90 alineatul (2) Orice persoană vizată de prezentul statut poate sesiza autoritatea împuternicită să facă numiri cu privire la o plângere împotriva unui act care îi aduce atingere, fie că autoritatea respectivă a luat o decizie, fie că s-a abținut de la luarea unei măsuri impuse de statut. Plângerea trebuie depusă în termen de trei luni (...) art. 91 Curtea a Comunităților Europene este competentă să soluționeze orice litigiu dintre Comunități și una dintre persoanele menționate în prezentul statut și care se referă la legalitatea unui act care aduce atingere acestei persoane în sensul art. 90 alin. 90 alin. (2) și în termenul prevăzut și dacă plângerea a făcut obiectul unei decizii explicite sau implicite de respingere. Pe baza raportului de anchetă, după ce a comunicat funcționarului în cauză toate documentele din dosar și după audierea acestuia, autoritatea împuternicită să facă numiri poate (...) în caz de nerespectare a obligațiilor (...) (ii) să decidă deschiderea unei proceduri disciplinare în fața Consiliului de disciplină. Tratatul de instituire a Comunității Europene, Roma, 1957 art. 225 Tribunalul de Primă Instanță este competent să cunoască în primă instanță acțiunile menționate la articolele 230, 232, 235, 236 și 238 (...) art. 236 Curtea este competentă să se pronunțe asupra oricărui litigiu dintre Comunitate și agenții săi în limitele și condițiile stabilite de statut sau care rezultă din regimul aplicabil acestora. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul denunță o multitudine de deficiențe în ceea ce privește garanțiile pentru procesul echitabil, în special în ceea ce privește principiile contradictoriei și egalității armelor, atât în fața organelor interne ale Comisiei Europene, cât și în fața TPII sau a CJCE. Invocând art. 6 alineatul (1) coroborat cu art. 13, se plânge că nu și-a putut prezenta observațiile cu privire la concluziile prezentate de avocatul general și că nu a putut obține redeschiderea dezbaterilor. În temeiul articolului 10, reclamantul consideră că cenzura prealabilă pe care o constituie obligația de a obține o autorizație înainte de publicare a dus la o interferență în dreptul său la libertatea de exprimare, care nu răspundea condiției de previzibilitate și nu urmărește un scop legitim în sensul alineatului (2) al acestei dispoziții și care, în plus, nu a fost supusă niciunui control jurisdicțional efectiv. În ceea ce privește art. 10, partea interesată susține că sancțiunea de revocare care i-a fost impusă ca urmare a publicării cărții sale nu era nici proporțională, nici necesară în temeiul celui de al doilea alineat al acestei dispoziții. 1, reclamantul susține că cerința de obținere a unei autorizații prealabile publicării și perceperii drepturilor de autor, anexată la revocarea care sancționează nerespectarea acestei obligații, a încălcat dreptul la respectarea bunurilor garantate prin această dispoziție. Invocând art. 13, coroborat cu articolele 10 și 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul critică instanțele comunitare pentru că nu a aplicat, în examinarea obiecțiilor sale, aceeași metodologie și aceleași metode de raționament utilizate în mod obișnuit de Curtea de la Strasbourg atunci când aceasta din urmă se confruntă cu astfel de obiecții. Curtea constată că la originea cererii se află un litigiu referitor la decizia de revocare a reclamantului, funcționar care lucrează pentru Comisia Europeană, după ce acesta a publicat o lucrare în legătură cu funcțiile sale profesionale și fără a fi obținut în prealabil aprobarea autorității competente, cu încălcarea articolului 17 din Statutul funcționarilor Comunităților Europene. Reclamantul nu contestă faptul că presupusele încălcări ale convenției își au originea într-un act al Comisiei (decizia de revocare), precum și în hotărârile pronunțate pe baza unei căi de atac de către TPII și de către CJCE. Cu toate acestea, consideră că cele 15 state care erau membre ale Uniunii Europene la momentul faptelor ar trebui să fie recunoscute în comun ca fiind responsabile pentru încălcările convenționale care decurg dintr-un act comunitar, în măsura în care transferul de competență la inițiativa statelor membre și către o organizație internațională nu le poate scuti, în opinia sa, de obligațiile care le revin în temeiul convenției. Curtea consideră că este necesar să se examineze obiecțiunile reclamantului în lumina principiilor pe care le-a stabilit în cauzele în care a fost obligată să caute dacă răspunderea statelor părți la convenție ar putea fi angajată în raport cu aceasta din cauza acțiunilor sau omisiunilor care țin de apartenența acestor state la o organizație internațională. Aceste principii au fost amintite și dezvoltate în special în cauzele Bosphorus (Bosphorus Hava Yollar 78166/01, 31 mai 2007) și se află, de asemenea, reluate într-o decizie recentă a Curții (Boivin c. 34 de state membre ale Consiliului Europei (dec.), nr. 73250/01, CEDO 2008-...) care se referea, la fel ca în cazul de față, la un litigiu între un funcționar internațional și organizația internațională care îl angaja. În măsura în care se poate considera că protecția drepturilor fundamentale oferite de ordinea juridică comunitară este pusă sub semnul întrebării în speță, Curtea amintește că aceasta a admis deja că această protecție era mai mică decât cea asigurată de mecanismul Convenției (Bosforus, citată anterior, § 165) ; ea nu vede nimic în prezenta cauză care ar putea duce la o concluzie diferită. În orice caz, Curtea constată faptul că, în realitate, plângerile reclamantului sunt îndreptate în principal împotriva hotărârilor pronunțate în cauza sa, deoarece critică motivele revocării sale, considerând că acestea aduc atingere libertății sale de exprimare, precum și procedurile puse în aplicare împotriva sa atât în fața AIPN, cât și în fața instanțelor comunitare, acestea fiind, în opinia sa, neechitabile. De asemenea, acesta susține că cerința de a obține o autorizație prealabilă publicării și, prin urmare, de a percepe drepturi de autor ar fi contrară dreptului său de proprietate. Curtea constată că numai organismele comunitare, și anume AIPN, TPIICE și CJCE, au trebuit să cunoască litigiul care îl opune pe reclamant Comisiei Europene. Comisia constată că, în niciun moment, nici unul dintre statele în cauză nu a intervenit, direct sau indirect, în acest litigiu și nu face obiectul niciunei acțiuni sau omisiuni din partea acestor state sau a autorităților lor care ar fi de natură să își asume răspunderea în temeiul convenției. Prin urmare, nu se poate spune că reclamantul, în speță, intră sub incidența instanței judecătorești. Curtea consideră că, în consecință, presupusele încălcări ale Convenției nu pot fi imputate statelor în cauză în prezenta cauză. În ceea ce privește eventuala responsabilitate a Uniunii Europene, aceasta amintește că această organizație internațională nu a aderat la convenție și că, prin urmare, nu își poate vedea responsabilitatea asumată în temeiul acesteia (a se vedea mutatis mutandis Boivin c. 34 de state membre ale Consiliului Europei, citată anterior). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Rait Maruste Transplant Președinte
de la requête n
o
73274/01
présentée par Bernard CONNOLLY
contre Allemagne, Autriche, Belgique, Danemark, Espagne, Finlande, France, Grèce, Irlande, Italie, Luxembourg, Pays-Bas, Portugal,
Royaume-Uni et Suède
La Cour européenne des droits de l'homme (cinquième section), siégeant le 9 décembre 2008 en une chambre composée de
:
Rait Maruste,
président,
Jean-Paul Costa,
Peer Lorenzen,
Karel Jungwiert,
Renate Jaeger,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
juges,
et de Claudia Westerdiek,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 16 août 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Bernard Connolly, est un ressortissant britannique, résidant à Londres. Il est représenté devant la Cour par M
es
P.
‑
P.
Van
Gehuchten et J. Sambon, avocats à Bruxelles.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
A l'époque des faits, le requérant travaillait à la Commission européenne. Son rôle consistait à suivre les politiques monétaires dans les Etats membres et à analyser les implications nationales de la mise en œuvre de l'Union européenne et monétaire.
Le 24 avril 1995, le requérant demanda à bénéficier d'un congé pour convenance personnelle entre le 3 juillet et le 2 octobre 1995. Ce congé lui fut accordé le 2 juin 1995. Durant cette période, il rédigea un ouvrage intitulé «
The Rotten Heart of Europe. The dirty war for Europe's money
» («
Le cœur pourri de l'Europe. La sale guerre de la monnaie européenne
») qu'il fit publier sans l'autorisation préalable de son autorité hiérarchique. De nombreux extraits de ce livre furent publiés dans le
Financial Times
.
Par une lettre du 6 septembre 1995, le directeur général du personnel et de l'administration, en sa qualité d'autorité investie du pouvoir de nomination (AIPN) informa le requérant de sa décision d'ouvrir une procédure disciplinaire contre lui pour violation des articles 11, 12 et 17 du statut des fonctionnaires des Communautés européennes (ci-après «
le statut
»). Il considéra que les propos contenus dans le livre reflétaient une opinion personnelle, discordante de la ligne de conduite adoptée par la Commission que le requérant se devait pourtant de promouvoir, et que cette attitude avait porté atteinte à l'image et à la réputation de cette institution.
Une première audition devant l'AIPN se déroula le 12 septembre 1995. A cette occasion, le requérant déposa une déclaration écrite indiquant qu'il ne répondrait à aucune question sans connaître préalablement les manquements qui lui étaient reprochés. Le lendemain, l'AIPN lui précisa que les manquements allégués faisaient suite à la publication de son livre, à la reproduction de certains passages dans des journaux britanniques ainsi qu'à l'interview qu'il avait accordée au quotidien
The
Times
, sans accord préalable.
Lors de la seconde audition, le requérant refusa de nouveau de s'exprimer et déposa une déclaration écrite dans laquelle il fit valoir qu'il était possible, selon lui, de publier sans autorisation dès lors que cette publication intervenait pendant sa période de congés pour convenance personnelle.
Le 27 septembre 1995, l'AIPN décida de suspendre le requérant de ses fonctions avec effet au 3 octobre 1995 et avec retenue de la moitié de son traitement de base pendant la période de suspension. Le requérant exerça un premier recours devant le tribunal de première instance des Communautés européennes (TPICE) afin d'obtenir l'annulation des actes préparatoires de la procédure disciplinaire ainsi que de cette décision de suspension.
Le 4 octobre 1995, l'AIPN décida de saisir le conseil de discipline. Celui-ci rendit son avis le 7 décembre suivant dans lequel il recommanda de révoquer le requérant. Celui-ci fut entendu sur cet avis par l'AIPN le 9
janvier 1996.
Par une décision du 16 janvier 1996, l'AIPN révoqua le requérant, sans perte des droits à la pension d'ancienneté.
Le 7 mars 1996, en vertu des articles 90 § 2 et 91 du statut, le requérant saisit l'AIPN d'une réclamation contre l'avis rendu par le conseil de discipline et contre la décision de révocation. Cette réclamation fut rejetée le 18
juillet 1996. Les 13 mars et 8 octobre 1996, le requérant introduisit un second recours devant le TPICE visant à obtenir l'annulation de l'avis du conseil de discipline et de la décision de révocation. Dans ce recours, il sollicita également le versement de dommages et intérêts.
Par deux arrêts rendus le 19 mai 1999, le TPICE rejeta les deux recours en annulation présentés par le requérant. Répondant à l'ensemble des arguments qui lui étaient soumis, il estima que les faits pour lesquels le requérant était poursuivi étaient suffisamment caractérisés et que la procédure disciplinaire avait revêtu un caractère équitable.
Le requérant introduisit deux pourvois devant la Cour de justice des Communautés européennes (CJCE) le 20 juillet 1999. Ces deux recours étaient fondés sur de nombreux moyens de défense.
Le 19 octobre 2000, l'avocat général près la CJCE présenta ses conclusions. Par deux lettres en date du 5 février 2001 adressées au greffe de la CJCE, le requérant demanda à déposer des observations écrites à la suite de ces conclusions et sollicita la réouverture de la phase orale de la procédure. S'estimant suffisamment éclairée, la Cour rejeta ces deux
demandes par deux ordonnances en date du 16 février 2001.
Par deux arrêts en date du 6 mars 2001, la CJCE rejeta les deux pourvois introduits par le requérant. Elle estima que, contrairement à ce que soutenait le requérant, le TPICE n'avait commis aucune erreur d'appréciation, et confirma l'argumentation développée en première instance.
B.
Le droit interne pertinent
Les passages pertinents du statut des fonctionnaires des Communautés européennes, en vigueur à l'époque des faits, se lisent comme suit
:
Article 11
«
Le fonctionnaire doit s'acquitter de ses fonctions et régler sa conduite en ayant uniquement en vue les intérêts des Communautés sans solliciter ni accepter d'instructions d'aucun gouvernement, autorité, organisation ou personne extérieure à son institution.
Le fonctionnaire ne peut accepter d'un gouvernement ni d'aucune source extérieure à l'institution à laquelle il appartient, sans autorisation de l'autorité investie du pouvoir de nomination, une distinction honorifique, une décoration, une faveur, un don, une rémunération, de quelque nature qu'ils soient, sauf pour services rendus soit avant sa nomination, soit au cours d'un congé spécial pour service militaire ou national, et au titre de tels services.
»
Article 12
«
Le fonctionnaire doit s'abstenir de tout acte et, en particulier, de toute expression publique d'opinions qui puissent porter atteinte à la dignité de sa fonction.
(...)
Si le fonctionnaire qui se propose d'exercer une activité extérieure, rémunérée ou non, ou de remplir un mandat en dehors des Communautés, il doit en demander l'autorisation à l'autorité investie du pouvoir de nomination. Cette autorisation lui est refusée si l'activité ou le mandat est de nature à nuire à l'indépendance du fonctionnaire ou à porter préjudice à l'activité des Communautés.
»
Article 17
«
Le fonctionnaire ne doit ni publier ni faire publier, seul ou en collaboration, un texte quelconque dont l'objet se rattache à l'activité des communautés sans l'autorisation de l'autorité investie du pouvoir de nomination. Cette autorisation ne peut être refusée que si la publication envisagée est de nature à mettre en jeu les intérêts des communautés.
»
Article 90 § 2
«
Toute personne visée au présent statut peut saisir l'autorité investie du pouvoir de nomination d'une réclamation dirigée contre un acte lui faisant grief, soit que ladite autorité ait pris une décision, soit qu'elle se soit abstenue de prendre une mesure imposée par le statut. La réclamation doit être introduite dans un délai de trois
mois (...)
»
Article 91
«
La Cour de justice des Communautés européennes est compétente pour statuer sur tout litige entre les Communautés et l'une des personnes visées au présent statut et portant sur la légalité d'un acte faisant grief à cette personne au sens de l'article
90 paragraphe 2. Dans les litiges de caractère pécuniaire, la Cour de justice a une compétence de pleine juridiction.
Un recours à la Cour de justice des Communautés européennes n'est recevable que si l'autorité investie du pouvoir de nomination a été préalablement saisie d'une réclamation au sens de l'article 90 paragraphe 2 et dans le délai y prévu et si cette réclamation a fait l'objet d'une décision explicite ou implicite de rejet.
»
Article 3 de l'annexe IX
«
Sur la base du rapport d'enquête, après avoir communiqué au fonctionnaire concerné toutes les pièces du dossier et après l'avoir entendu, l'autorité investie du pouvoir de nomination peut
:
(...)
c)
en cas de manquement aux obligations
(...)
ii)
décider de l'ouverture d'une procédure disciplinaire devant le conseil de discipline.
»
Traité instituant la Communauté européenne, Rome, 1957
Article 225
«
Le Tribunal de première instance est compétent pour connaître en première
instance des recours visés aux articles 230, 232, 235, 236 et 238 (...)
»
Article 236
«
La Cour de justice est compétente pour statuer sur tout litige entre la Communauté et ses agents dans les limites et conditions déterminées au statut ou résultant du régime applicable à ces derniers.
»
Sur le terrain de l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant dénonce une multitude de manquements aux garanties du procès équitable, notamment aux principes du contradictoire et de l'égalité des armes, aussi bien devant les organes internes à la Commission européenne que devant le TPICE ou la CJCE.
Invoquant l'article 6 § 1 combiné avec l'article 13, il se plaint de ne pas avoir pu faire valoir ses observations relatives aux conclusions déposées par l'avocat général et de ne pas avoir pu obtenir la réouverture des débats.
Sur le fondement de l'article 10, le requérant estime que la censure préalable que constitue, selon lui, l'obligation d'obtenir une autorisation avant publication a entraîné une ingérence dans son droit à la liberté d'expression, qui ne répondait pas à la condition de prévisibilité et ne poursuivait pas de but légitime au sens du second paragraphe de cette disposition et qui, de plus, n'a été soumise à aucun contrôle juridictionnel effectif.
Toujours au regard de l'article 10, l'intéressé allègue que la sanction de révocation qui lui a été infligée en raison de la publication de son livre n'était ni proportionnée ni nécessaire au regard du second paragraphe de cette disposition.
Sur le terrain de l'article 1 du Protocole n
o
1, le requérant soutient que l'exigence d'obtenir une autorisation préalable à la publication et à la perception de droits d'auteur, jointe à la révocation qui sanctionne le non
‑
respect de cette obligation, a méconnu le droit au respect des biens garanti par cette disposition.
Invoquant l'article 13, combiné aux articles 10 et 1 du Protocole n
o
1, le requérant critique les juridictions communautaires pour ne pas avoir appliqué, dans l'examen de ses griefs, la même méthodologie et les mêmes méthodes de raisonnement habituellement utilisées par la Cour de Strasbourg lorsque cette dernière connaît de griefs de ce type.
La Cour constate qu'à l'origine de la requête se trouve un litige relatif à la décision de révoquer le requérant, fonctionnaire travaillant pour la Commission européenne, après que celui-ci eut publié un ouvrage en rapport avec ses fonctions professionnelles et sans avoir préalablement obtenu l'autorisation de l'autorité compétente, au mépris de l'article 17 du statut des fonctionnaires des Communautés européennes.
Le requérant ne conteste pas que les violations alléguées de la Convention trouvent leur origine dans un acte de la Commission (la décision de révocation) ainsi que dans les arrêts rendus sur recours par le TPICE et la CJCE. Cependant, il estime que les quinze Etats qui étaient membres de l'Union européenne à l'époque des faits devraient être reconnus conjointement responsables des violations conventionnelles découlant d'un acte communautaire, dans la mesure où le transfert de compétence à l'initiative des Etats membres et à destination d'une organisation internationale ne saurait, selon lui, les dispenser des obligations qui leur incombent au regard de la Convention.
La Cour estime qu'il convient d'examiner les griefs du requérant à la lumière des principes qu'elle a dégagés dans les affaires où elle a été amenée à rechercher si la responsabilité d'Etats parties à la Convention pouvait être engagée au regard de celle-ci en raison d'actions ou d'omissions tenant à l'appartenance de ces Etats à une organisation internationale. Ces principes ont été rappelés et développés en particulier dans les affaires
Bosphorus (Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi dite «
Bosphorus Airways
» c. Irlande
([GC], n
o
‑
VI),
Behrami et Behrami c. France
((déc.) [GC], n
o
71412/01, 31
mai 2007) et
Saramati c. Allemagne, France et Norvège
((déc.) [GC], n
o
78166/01, 31 mai 2007) et se trouvent également repris dans une décision récente de la Cour (
Boivin c. 34 Etats membres du Conseil de l'Europe
(déc.), n
o
73250/01, CEDH 2008-...) qui portait, comme en l'espèce, sur un litige entre un fonctionnaire international et l'organisation internationale qui l'employait.
Pour autant que l'on puisse considérer que la protection des droits fondamentaux offerte par l'ordre juridique communautaire soit mise en doute en l'espèce, la Cour rappelle qu'elle a déjà admis que cette protection était «
équivalente
» à celle assurée par le mécanisme de la Convention (
Bosphorus
, précité, § 165)
; elle ne voit rien dans la présente affaire qui pourrait l'amener à une conclusion différente.
Quoi qu'il en soit, la Cour constate
qu'en réalité les doléances du requérant sont essentiellement dirigées contre les décisions rendues dans son affaire. Il critique en effet les motifs de sa révocation, estimant qu'ils portent atteinte à sa liberté d'expression, ainsi que les procédures mises en œuvre à son encontre aussi bien devant l'AIPN que devant les juridictions communautaires, celles-ci n'étant, selon lui, pas équitables.
Il fait également valoir que l'exigence d'obtenir une autorisation préalable à la publication, et donc à la perception de droits d'auteur, serait contraire à son droit de propriété.
La Cour note que seuls les organes communautaires, à savoir l'AIPN, le TPICE et la CJCE, ont eu à connaître du contentieux opposant le requérant à la Commission européenne. Elle constate qu'à aucun moment l'un ou l'autre des Etats mis en cause n'est intervenu, directement ou indirectement, dans ce litige, et ne relève en l'espèce aucune action ou omission de ces Etats ou de leurs autorités qui serait de nature à engager leur responsabilité au regard de la Convention. On ne saurait donc dire que le requérant, en l'espèce, relève de la «
juridiction
» des Etats défendeurs au sens de l'article
1 de la Convention.
La Cour estime qu'en conséquence les violations alléguées de la Convention ne sauraient être imputées aux Etats mis en cause dans la présente affaire.
Quant à une responsabilité éventuelle de l'Union européenne, elle rappelle que cette organisation internationale n'a pas adhéré à la Convention et qu'elle ne peut donc voir sa responsabilité engagée au titre de celle-ci (voir,
mutatis mutandis
,
Boivin c. 34 Etats membres du Conseil de l'Europe
, précitée).
Au vu de ce qui précède, la Cour conclut que les griefs du requérant sont incompatibles
ratione personae
avec les dispositions de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Claudia Westerdiek
Rait Maruste
Greffière
Président