SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL ȘEVK Dragoljub Popović, András Sajó, Ișl Karakaș, judecători, și Sally Dolle, graffière de section Dupa ce a deliberat în camera Consiliului la 18 noiembrie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 7190/05) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Șevki Șahin ( La 17 ianuarie 2005, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 7 iunie 2007, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice autorității, după cum permite art. 29 alin. (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. La 30 septembrie 1997, a fost victima unui accident de muncă care i-a cauzat o incapacitate fizică de 85%. La 19 noiembrie 1998, s-a inițiat o acțiune penală împotriva liderilor societății care îl angajau pe solicitant. La o dată nespecificată în 2001, tribunalul corecțional Konya, căruia i s-a atribuit cauza, a decis să suspende judecarea procedurilor penale împotriva conducătorilor societății respective, în conformitate cu Legea 4616 privind eliberarea condiționată și suspendarea procedurilor și pedepselor pentru infracțiunile comise până la 23 aprilie 1999. Între timp, la 27 aprilie 1999, reclamantul a intentat, la rândul său, o acțiune în despăgubire în fața Tribunalului Muncii din Konya ( În timpul procedurii, tribunalul a efectuat mai multe expertize per comisie de recurs pentru a stabili partea de răspundere a părților la proces. În acest scop, un prim raport a fost întocmit de o comisie de experți la 11 iunie 2001, apoi un al doilea de o altă comisie la 14 mai 2003. 10. Din cauza divergențelor dintre cele două rapoarte, Tribunalul a dispus o altă expertiză la data de 9 octombrie 2003. 11. La 10 februarie 2004, Tribunalul a obținut un al patrulea raport privind valoarea daunelor-interese care trebuie acordată reclamantului. 12. Prin hotărârea din 6 mai 2004, acesta a acordat reclamantului câștig de cauză și i-a condamnat pe responsabili să plătească acestuia din urmă 4 962 959 218 lire turce (TRL) [aproximativ 2 790 EUR (EUR) ] pentru daune materiale și 1 000 000 000 TRL (aproximativ 560 EUR) pentru daune morale, sume cu dobânzi restante la rata legală începând cu data accidentului, și anume la 30 septembrie 1997 13. La 21 septembrie 2004, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. ÎN DREPT CU PRIVIRE LA VIOLAȚIILE ALEGATE DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE CU PRIVIRE LA SPECIALITATEA FOARTEI 14. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 15. Curtea constată că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv d aprilie 1999 cu sesizarea tribunalului muncii din Konya și sa se încheie la 21 septembrie 2004 cu hotărârea Curții de Casație și, prin urmare, a durat aproximativ cinci ani și cinci luni la două grade de jurisdicție 17. Guvernul efectuează o analiză cronologică a procedurii pentru a demonstra că fiecare pas a fost realizat cu celeritate și susține, de asemenea, că instanța muncii trebuia să aștepte la sfârșitul procedurii penale inițiate împotriva liderilor societății, angajatorul reclamantului, pentru a stabili partea de răspundere a părților la proces. 18. Reclamantul își reiterează afirmațiile. 19. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000 VII). 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului în speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (ibidem 21. În speță, Comisia constată că, deși faza de casare nu este foarte lungă, Tribunalul de Primă Instanță a luat cinci ani pentru a se pronunța asupra unui caz referitor la un accident de muncă care a condus la o incapacitate fizică a reclamantului de 85%. Potrivit Curii, faptul că o altă procedură care ar putea să decăzute din calea procedurii în litigiu nu s-a încheiat încă nu poate justifica în sine o astfel de durată (a se vedea mutatis mutandis Vermeersch c. Frana, n 39273/98, § 27, 22 mai 2001 22. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în această privință și având în vedere, în special, faptul că procedura în litigiu a avut loc pentru solicitant, Comisia consideră că durata este excesivă și că nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil 23. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. Reclamantul susține că procedura în cauză a avut un caracter inechitabil, în măsura în care valoarea daunelor-interese acordate de instanțele interne ar fi insuficientă din perspectiva a ceea ce ar fi suferit din cauza incapacității sale fizice. În plus, acesta susține că aceeași sumă a rămas derizorie din cauza duratei procedurii și a ratei ridicate a inflației în Turcia la momentul faptelor. 25. În ceea ce privește Ö Õ tras din Õ a procedurii, Curtea arată că reclamantul contestă în realitate landul procedurii de despăgubire. Aceasta reamintește în această privință că nu este competentă să cunoască erori de fapt sau de drept comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție ( García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999 I 26. În cazul de față, Tribunalul de Muncă a efectuat mai multe expertize pentru a stabili, pe de o parte, partea de răspundere a părților la proces și, pe de altă parte, gradul de răspundere fizică a reclamantului. În plus, Curtea nu consideră că ar trebui să se pronunțe cu privire la motivul pe care instanțele naționale ar fi trebuit să stabilească cuantumul despăgubirii în litigiu 27. Prin urmare, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu pune în discuție, în speță, nicio aparență de încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. 28. 28. În consecință, acest aspect este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. 29. În ceea ce privește afirmațiile reclamantului referitoare la deprecierea despăgubirii sale ca urmare a duratei procedurii și a ratei ridicate a inflației în Turcia la momentul faptelor, Curtea amintește că: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1 din Protocolul nr. 1 reamintește în această privință că, potrivit jurisprudenței sale, o creanță nu poate fi considerată drept un mai bun decât o astfel de dispoziție decât atunci când este stabilită suficient printr-o hotărâre (a se vedea Rafin eries grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, 9 decembrie 1994, § 59, seria A n 301 B). 30. În speță, Curtea constată că creanța reclamantului în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 a fost stabilită la 21 septembrie 2004, data la care hotărârea de confirmare a Curții de Casație a fost pronunțată și, prin urmare, consideră că litigiul referitor la durata procedurii și la influența acesteia asupra creanței în ceea ce privește această dispoziție este întemeiat (a se vedea În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că acest motiv al reclamantului trebuie, de asemenea, respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 32. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Rău 33. Reclamantul solicită 100 000 EUR pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 34. Guvernul contestă aceste pretenții. 35. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că prelungirea procedurii în litigiu dincolo de termenul rezonabil a cauzat reclamantului un prejudiciu moral care justifică acordarea unei despăgubiri. Cheltuielile și cheltuielile de judecată 36. Curtea constată că reclamantul nu formulează nicio cerere separată pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. În plus, acesta nu produce nicio factură sau notă de plată. Prin urmare, nu ar trebui să i se aloce nimic în acest sens. Interese moratoriu 37. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 600 EUR (două mii șase sute EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale, pentru a fi convertită în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 9 decembrie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dollé Françoise Tulkens Modulul Președinte
DEUXIÈME SECTION
ȘEVKİ ȘAHİN c. TURQUIE
(
Requête n
o
7190/05)
ARRÊT
9 décembre 2008
09/03/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Șevki Șahin c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 novembre 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
7190/05) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Șevki Șahin («
le requérant
»), a saisi la Cour le 17 janvier 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
T Turgut, avocat à Konya. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 7 juin 2007, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
Le requérant est né en 1978 et réside à Konya.
5.
Le 30 septembre 1997, il fut victime d’un accident de travail qui lui causa une incapacité physique à hauteur de 85 %.
6.
Le 19 novembre 1998, une action pénale fut engagée contre les dirigeants de la société qui employait le requérant.
7.
A une date non précisée en 2001, le tribunal correctionnel de Konya, auquel l’affaire avait été attribuée, décida de surseoir à statuer sur la procédure pénale engagée à l’encontre des dirigeants de ladite société, en application de la
loi
n
o
4616 relative à la mise en liberté conditionnelle et au sursis des procédures et des peines pour les infractions commises jusqu’au 23
avril 1999.
8.
Entre-temps, le 27 avril 1999, le requérant intenta, à son tour, une action en dommages-intérêts devant le tribunal du travail de Konya («
le tribunal
») contre les personnes qu’il estimait responsables de son accident.
9.
Durant la procédure, le tribunal procéda à plusieurs expertises par commission rogatoire afin de déterminer la part de responsabilité des parties au procès. Un premier rapport fut établi à cette fin par une commission d’experts le 11 juin 2001, puis un deuxième par une autre commission le 14
mai 2003.
10.
En raison des discordances que ces deux rapports comportaient, le tribunal ordonna une autre expertise à l’issue de laquelle un troisième rapport fut dressé le 9 octobre 2003.
11.
Le 10 février 2004, le tribunal obtint, par commission rogatoire, un quatrième rapport relatif au montant des dommages-intérêts à accorder au requérant.
12.
Par un jugement du 6 mai 2004, il donna gain de cause au requérant et condamna les responsables à payer à ce dernier 4
962
959
218
livres turques (TRL) [environ 2
790 euros (EUR)] pour dommage matériel et 1
000
000
000
TRL (environ 560 EUR] pour dommage moral, sommes assorties d’intérêts moratoires au taux légal à compter de la date de l’accident, à savoir le 30 septembre 1997.
13.
Le 21 septembre 2004, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance.
I.
A.
Sur le grief tiré de la durée de la procédure
14.
Le requérant allègue que la durée de la procédure en réparation a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 §
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
1.
Sur la recevabilité
15.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
2.
Sur le fond
16.
En l’espèce, la Cour relève que la procédure litigieuse a débuté le 27
avril 1999 avec la saisine du tribunal du travail de Konya et s’est terminée le 21 septembre 2004 avec l’arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré environ cinq ans et cinq mois pour deux degrés de juridiction.
17.
Le Gouvernement procède à une analyse chronologique de la procédure pour démontrer que chaque étape en fut menée avec célérité. Il soutient en outre que le tribunal du travail devait attendre l’issue de la procédure pénale engagée à l’encontre des dirigeants de la société, employeur du requérant, afin de déterminer la part de responsabilité des parties au procès.
18.
Le requérant réitère ses allégations.
19.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
‑
VII).
20.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 §
1 de la Convention (
ibidem
).
21.
En l’espèce, elle constate que, bien que la phase de cassation ne soit pas très longue, le tribunal de première instance a mis cinq ans pour statuer sur une affaire relative à un accident de travail ayant entrainé une incapacité physique du requérant à hauteur de 85 %. Selon la Cour, le fait qu’une autre procédure susceptible d’influencer l’issue de la procédure litigieuse ne soit pas encore terminée ne saurait à lui seul justifier une telle durée (voir,
mutatis mutandis
,
Vermeersch c. France
, n
o
39273/98, § 27, 22 mai 2001).
22.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière et eu égard notamment à l’enjeu que la procédure litigieuse revêtait pour le requérant, elle estime que la durée en est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
23.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
B.
Sur les autres griefs tirés de l’article 6 § 1
24.
Le requérant soutient que la procédure en cause a revêtu un caractère inéquitable dans la mesure où le montant des dommages-intérêts accordés par les juridictions internes serait insuffisant au regard de ce qu’il aurait subi du fait de son incapacité physique. Il soutient en outre que ce même montant est resté dérisoire en raison de la durée de la procédure et du taux d’inflation élevé en Turquie à l’époque des faits.
25.
Concernant le grief tiré de l’iniquité de la procédure, la Cour relève que le requérant conteste en réalité l’issue de la procédure d’indemnisation. Elle rappelle à cet égard qu’elle n’est pas compétente pour connaître des erreurs de fait ou de droit commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
30544/96, §
‑
I).
26.
En l’espèce, elle observe qu’afin d’évaluer le préjudice subi par le requérant ainsi que le montant de l’indemnité à lui accorder à titre de dommage matériel et moral, le tribunal du travail a procédé à plusieurs expertises en vue d’établir, d’une part, la part de responsabilité des parties au procès et, d’autre part, le degré de l’incapacité physique du requérant. En outre, la Cour ne s’estime pas appelée à se prononcer sur la question de savoir sur quelle base les juridictions nationales auraient dû fixer le montant de l’indemnité litigieuse.
27.
Compte tenu donc de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève en l’espèce aucune apparence de violation de l’article
6 § 1 de la Convention.
28.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
29.
Quant aux allégations du requérant relatives à la dépréciation de son indemnité en raison de la durée de la procédure et du taux d’inflation élevé en Turquie à l’époque des faits, la Cour
rappelle qu’elle est maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause et que, s’agissant d’un grief se rapportant à une valeur patrimoniale, elle examinera celui-ci sous l’angle de l’article
1 du Protocole n
o
1.Elle rappelle à cet égard que, selon sa jurisprudence, une créance ne peut être considérée comme un «
bien
» au sens de cette disposition que lorsqu’elle est suffisamment établie par une décision de justice (voir
Raffin
eries grecques Stran et Stratis Andreadis c.
Grèce
, 9 décembre 1994, § 59, série A n
o
301
‑
B).
30.
En l’occurrence, la Cour observe que la créance du requérant au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 a été établie le 21 septembre 2004, date de l’arrêt confirmatif de la Cour de cassation. Elle estime par conséquent que le grief se rapportant à la durée de la procédure et à l’influence de celle-ci sur la créance en ce qui concerne cette disposition est dénué de fondement (voir
Kahraman Yılmaz et autres c. Turquie
, n
o
51423/99, § 49, 24 avril 2008).
31.
Au vu de ce qui précède, la Cour conclut que ce grief du requérant doit également être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
32.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
33.
Le requérant réclame 100
000 EUR au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi.
34.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
35.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, et rejette cette demande. En revanche, elle estime que le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du délai raisonnable a causé au requérant un préjudice moral justifiant l’octroi d’une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, elle lui alloue 2
600 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
36.
La Cour note que le requérant ne formule aucune demande distincte au titre de frais et dépens. De surcroît, il ne produit aucune facture ou note d’honoraires. Il convient donc de ne rien lui allouer à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
37.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 2
600 EUR (deux mille six cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 décembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente