Ayhan Isik împotriva Turciei

DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33102/04 de către Ayhan IȘIK împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința la 16 decembrie 2008 în calitate de Cameră compusă din: Françoise Tulkens, Președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimir Zagrebsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, judecători și Sally Dolle, grefierul secțiunii Având în vedere cererea depusă la 15 iulie 2004, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Ayhan Ișık, este un cetățean turc născut în 1978 și locuiește în Tekirdağ. El este reprezentat în fața Curții de către dna Çekiç, avocat care practică la Istanbul. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează.

La 27 ianuarie 1999, reclamantul a fost arestat și arestat sub suspectul de a fi implicat în activitățile PKK (Partiul Muncitorilor Kurdistan), o organizație ilegală, la Istanbul. Reclamantul a avut în posesie o carte de identitate falsă. La 3 februarie 1999, el a fost adus în fața judecătorului de instruire la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul, care a ordonat detenția sa în reținere. La 11 februarie 1999, procurorul de la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a depus un proiect de pronunțare împotriva reclamantului și a altor nouă persoane. Reclamantul a fost acuzat de aderarea la o organizație ilegală în temeiul articolului 168 § 2 din fostul Cod Penal. La 18 iunie 1999, Constituția a fost modificată și judecătorii militari care stăteau la baza Curților de Securitate de Stat au fost înlocuiți de judecători civili.

La 14 mai 2003, Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la 12 ani și șase luni de închisoare. La 9 decembrie 2003, Curtea de Casație a susținut hotărârea instanței de primă instanță. Avizul procurorului public șef prezentat Curții de Casație nu a fost comunicat reclamantului. La 28 aprilie 2004, el a fost înaintat cu ordonanța de comision (müddetname) privind executarea sentinței sale. COMPLAINTS Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că detenția sa în timpul procedurii judiciare a încălcat cerința de „tempă rezonabilă” și a susținut în temeiul articolului 5 § 5 că nu a avut dreptul la compensație în dreptul intern pentru presupusa încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.

Reclamantul a susținut, în temeiul articolului 6 din Convenție, că durata procedurii penale împotriva acestuia a fost încălcarea cerinței de „tempă rațională”.

În plus, în temeiul articolului 6 a afirmat că avizul pe care procurorul public șef i-a prezentat Curtea de Casație nu i-a fost comunicat; că i-a fost refuzat un proces echitabil de către un tribunal independent și imparțial din cauza lipsei de independență și imparțialitate a judecătorilor de la instanță de securitate de stat și a prezenței până în iunie 1999 a unui judecător militar de la tribunalul de securitate de stat, care l-a judecat pe acesta; că nu a fost furnizat asistență juridică în timpul deținutului său în custodie de poliție, în fața procurorului public și a judecătorului care l-a interogat ulterior; că rapoartele medicale ale Institutului de Medicină Forense nu au fost elaborate în mod corespunzător; că a fost pedepsit în mod sever; că membrii de judecată a Curții de Securitate de Stat s-au schimbat la aproape toate audierii în deficiturile de judecare; și că deciune ale Curții de Curții de Curții de cass nu au fost comunicat.

Reclamantul a susținut, în temeiul articolului 6 alineatul (2), că dreptul său de a fi presupus nevinovat a fost încălcat deoarece a fost reținut pentru o perioadă excesivă de timp. În temeiul articolului 13 din Convenție, reclamantul a afirmat că nu au existat măsuri eficace în legislația internă în ceea ce privește plângerile privind convenția sa. În sfârșit, el a susținut, în temeiul articolului 14 din Convenție, că procedurile de executare pentru infracțiunile judecate în fața Curții de Securitate de Stat au fost diferite de cele pentru infracțiuni judecate în alte instanțe. Reclamantul a afirmat, în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, că lungimea deținerii sale în reținere a reținutului era nejustificată.

Reclamantul a susținut, în continuare, că detenția anterioară a fost încălcată de dreptul său la presunția de nevinovăție în sensul articolului 6 § 2 din Convenția. Curtea reiterează că art. 5 § 3 din Convenție protejează, de asemenea, indirect, principiul presunției de nevinovăție (a se vedea Olstowski c. Polonia (dec.), nr. 34052/96, 15 februarie 2001, și Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 152, CEDO 2000-IV). Prin urmare, Curtea va examina plângerile reclamantei cu privire la Curtea constată că detenția anterioară a reclamantului s-a încheiat la 14 mai 2003, când a fost condamnat.

De la acea dată până la data introducerii cererii, el a fost reținut în temeiul articolului 5 § 1 litera (a) din Convenție, în timp ce cererea a fost introdusă cu Curtea la 15 Iulie 2004, adică peste șase luni mai târziu (a se vedea, printre altele, Ege v. Turcia (dec.), nr. 47117/99, 10 februarie 2004). Rezultă că această parte a cererii a fost introdusă din timp și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Reclamantul a susținut, în temeiul articolului 5 § 5 din Convenție, că nu avea nici un remediu intern prin care să poată obține compensații pentru detenția sa. Curtea reiterează că această dispoziție garantează un drept executiv de compensare numai celor care au fost victime de arest sau de detenție în contravenție cu art. 5 din Convenția ( Benham c. Regatul Unit, 10 iunie 1996, § 50, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1996-III).

În lipsa unei astfel de concluzii în cazul în cauză, Curtea consideră că nu apar probleme în temeiul prezentei dispoziții ale Convenției, în consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind manifestament nefondată în sensul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Reclamantul a menținut în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că durata procedurii penale împotriva acestuia a fost excesivă. În cadrul aceluiași șef, el a susținut în continuare că a fost refuzat o audiere echitabilă, deoarece avizul procurorului public șef de la Curtea de Casație nu a fost comunicat lui sau avocatului său în timpul procedurii dinaintea Curții de Casație. Reclamantul a susținut în cele din urmă în temeiul articolului 6 alineatul (3) litera (c) că a fost refuzat asistența juridică în timpul detenției sale în custodie de poliție, în fața procurorului public și a judecătorului care l-a interogat ulterior.

Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestor plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe guvernul contestat. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 13 din Convenție că nu există niciun remediu eficace în temeiul legii turce în ceea ce privește grijuliile Convenției sale. Curtea consideră că această plângere ar trebui examinată numai în ceea ce privește plângerea reclamantului cu privire la durata procedurilor penale. În plus, consideră că, pe baza dosarului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat.

În ceea ce privește celelalte plângeri în temeiul articolelor 6 și 14 din Convenție, Curtea constată că acestea nu dezvăluie nici o apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale, având în vedere tot materialul în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate se află în cadrul acesteia În consecință, respinge aceste plângeri ca fiind, vădit nefondate, în conformitate cu articolele 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerilor reclamantului cu privire la durata procedurii penale aduse împotriva acestuia, necomunicarea avizului procurorului general de la Curtea de Casație, absența asistenței juridice reclamantului în timpul detenției sale în custodie de poliție și lipsa unei soluții eficace în ceea ce privește plângerea sa privind durata procedurii; Declara restul cererii inadmisibile.

Sally Dolle Françoise Tulkens Președintele grefierului

SECOND SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 33102/04 by Ayhan IȘIK against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 16 December 2008 as a Chamber composed of: Françoise Tulkens, President, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, judges, and Sally Dollé, Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 15 July 2004, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Ayhan Ișık, is a Turkish national who was born in 1978 and lives in Tekirdağ. He is represented before the Court by Ms H. Çekiç, a lawyer practising in Istanbul. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

On 27 January 1999 the applicant was arrested and taken into custody on suspicion of being involved in the activities of the PKK (the Kurdistan Workers' Party), an illegal organisation, in Istanbul. The applicant had a forged identity card in his possession. On 3 February 1999 he was brought before the investigating judge at the Istanbul State Security Court who ordered his detention on remand. On 11 February 1999 the public prosecutor at the Istanbul State Security Court filed a bill of indictment against the applicant and nine other persons. The applicant was charged with membership of an illegal organisation under Article 168 § 2 of the former Criminal Code. On 18 June 1999 the Constitution was amended and the military judges sitting on the bench of State Security Courts were replaced by civilian judges.

On 14 May 2003 the Istanbul State Security Court convicted the applicant as charged and sentenced him to twelve years and six months' imprisonment. On 9 December 2003 the Court of Cassation upheld the judgment of the first-instance court. The opinion of the Chief Public Prosecutor submitted to the Court of Cassation was not communicated to the applicant. On 28 April 2004 he was served the with committal order (müddetname) concerning the execution of his sentence. COMPLAINTS The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention that his detention during judicial proceedings had breached the “reasonable time” requirement. He argued under Article 5 § 5 that he had had no right to compensation in domestic law for the alleged violation of Article 5 § 3 of the Convention.

The applicant contended under Article 6 of the Convention that the length of the criminal proceedings brought against him had been in breach of the “reasonable time” requirement.

He further alleged under Article 6 that the opinion which the Chief Public Prosecutor had submitted to the Court of Cassation had not been communicated to him; that he had been denied a fair trial by an independent and impartial tribunal on account of the lack of independence and impartiality of state security court judges and of the presence until June 1999 of a military judge on the bench of the Istanbul State Security Court which had tried him; that he had not been provided with legal assistance during his detention in police custody, before the public prosecutor and the judge who had subsequently questioned him; that the medical reports of the Forensic Medicine Institute had not been drawn up properly; that he had been punished severely; that the members of the bench of the State Security Court had changed at almost every hearing to the detriment of fair trial; and that the decision of the Court of Cassation had not been communicated to him.

The applicant contended under Article 6 § 2 that his right to be presumed innocent had been violated because he had been detained on remand for an excessive length of time. Under Article 13 of the Convention, the applicant alleged that there had been no effective remedies in domestic law in respect of his Convention grievances. Finally, he maintained under Article 14 of the Convention that the execution procedures for offences tried before the State Security Court had been different from those for offences tried in other courts. THE LAW