Primă secțiune CAUZĂ DE ALIYEV ȘI ALTE ALTE CU AZERBAIJAN (Documentul nr. 28736/05) HOTĂRÂREA Strasburg 18 decembrie 2008 FINAL 18/03/2009 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Aliyev și altele c. Azerbaidjan Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința în calitate de Cameră compusă din: Christos Rozakis, Președintele, Nina Vajić, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și Søren Nielsen, secretarul Secțiunii care a deliberat în privat la 27 noiembrie 2008, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDIUNE Cazul a fost originat într-o cerere (nu. 28736/05) împotriva Republicii Azerbaidjanului a depus Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de zece resortisanți azerbaieni, dle Intiqam Aliyev, Rashid Hajili, Annagi Hajibeyli, Shahbaz Aliyev, Farman Huseynov, Alovsat Aliyev, Ayyub Kerimov, Vidadi Mirkamal, Akif Alizade și Namizad Safarov („reclamanții”), la 30 iulie 2005. Dl I. Aliyev, primul reclamant, care a fost avocat practicant la Baku, a reprezentat celelalte nouă reclamante. Guvernul Azerbaidjan (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl C. Asgarov. Reclamanții au susținut că întârzierea semnificativă a înregistrării statului a asociației ale căror fondatori au constituit o încălcare a dreptului lor la libertate de asociere, că procedurile interne au fost nejustificate și că instanțele interne nu au fost independente și imparțiale în procese împotriva Ministerului Justiției Azerbaidjanului. La 9 noiembrie 2006, Președintele Primei Secțiuni a hotărât să anunțe cererea Guvernului. De asemenea, s-a decis să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa (art. 29 § 3). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI La 24 mai 2003, reclamanții au înființat o asociere numită „Forum Avocați Azerbaidjani” ( „Azṣrbaycan Hüquqșünasların Forumu” İctimai Birliyi ). Aceasta a fost o organizație fără scop lucrativ înființată cu scopul de a desfășura diverse activități care vizează democratizarea societății, formarea unui stat guvernat de statul de drept, legătura dintre avocați și protecția intereselor lor profesionale. La 23 iunie 2003, reclamanții au depus o cerere de înregistrare a statului asociației la Ministerul Justiției (denumită în continuare „Ministrul”), autoritatea guvernamentală responsabilă pentru înregistrarea statului a persoanelor juridice. În conformitate cu legislația internă, o persoană neînregistrată organizația guvernamentală a dobândit statutul de entitate juridică numai după înregistrarea statului de către Ministerul Justiției. În conformitate cu Legea privind înregistrarea de stat a entităților juridice din 6 februarie 1996 („Legea privind înregistrarea de stat vechi”), aplicabilă în acel moment, Ministerul a fost obligat să răspundă la cererea de înregistrare a reclamanților în termen de zece zile după primirea cererii. Cu toate acestea, reclamanții nu au primit niciun răspuns timp de câteva luni. În martie 2004, reclamanții au depus o acțiune la Curtea de District Yasamal, plângând că Ministerul a “evadat” înregistrarea organizației lor și solicit instanței să obligă Ministerul să o înregistreze. Ei au susținut că întârzierea în înregistrarea de stat constituie o încălcare a dreptului lor la libertatea de asociere în temeiul articolului 58 din Constituție și al articolului 11 din Convenție și au solicitat compensații pentru prejudicii morale. În declarațiile sale prezentate Curții în răspuns la cererea reclamanților, Ministerul Justiției a susținut că, la 18 februarie 2004, acesta a trimis un răspuns oficial la adresa juridică a asociației. Cu toate acestea, serviciul poștal nu a putut să-l furnizeze, deoarece a fost o greșeală în adresa beneficiarului tipărită pe plic. În acest sens, Ministerul a reînnoit răspunsul oficial la adresa corectă la 28 iunie 2004. În acest sens, Ministerul a remarcat că acesta returnează documentele de înregistrare reclamanților „să nu ia nicio acțiune”, adică fără a emite un certificat de înregistrare a statului sau refuzul oficial de înregistrare a asociației. Motivul a fost faptul că reclamanții nu au inclus în numele său descrierea activității asociației, în conformitate cu art. 3.1 din Legea privind organizațiile neguvernamentale (Asociațiile și Fondurile), și că au aprobat Carta asociației, semnând-o, în conformitate cu art. 47.1 din Codul Civil. 10. La 24 ianuarie 2005, Curtea de District Yasamal a respins cererea reclamanților. Curtea a constatat că Ministerul a emis un răspuns oficial la cererea de înregistrare a reclamanților la 18 februarie 2004, deși reclamanții nu l-au primit în acel moment din cauza unei greșeli involuntare în adresa beneficiarului. Curtea a respins, de asemenea, afirmația reclamanților că Ministerul nu a respectat termenul de zece zile prevăzut de Legea privind înregistrarea statului vechi. Curtea a remarcat că, între timp, la 9 ianuarie 2004, la 9 ianuarie 2004, o nouă Lege privind înregistrarea statului și Registrul statului de entități juridice În conformitate cu noua lege de înregistrare a statului, termenul pentru răspunsul oficial al Ministerului la o cerere de înregistrare a fost prelungit la 40 de zile lucrătoare după primirea cererii. Curtea a raționat că, din moment ce Legea de înregistrare a statului vechi nu mai este în vigoare, termenele stabilite de acesta nu mai se aplică și că un nou termen de 40 de zile a fost aplicabil începând cu 9 ianuarie 2004, data intrării în vigoare a Legii de înregistrare a statului nou. Prin urmare, instanța a decis că Ministerul a răspuns în termenul legal și că reclamanții ar putea reface La 19 aprilie 2005, Curtea de Apel a susținut hotărârea instanței de primă instanță. 12. La 29 iunie 2005, Curtea Supremă a susținut hotărârea Curții de Apel. II. RELEVANT HOTĂRÂREA DOMESTIC de stat înregistrarea asociațiilor 13. art. 58 din Constituția Republicii Azerbaidjanului din 12 noiembrie 1995 prevede următoarele: „I. Toată lumea are dreptul la libertatea de asociere cu alții. II. Toată lumea are dreptul de a forma orice asociere, inclusiv partide politice, sindicate sau alte asociații publice, sau de aderare la asociații existente. Libera funcționare a tuturor asociațiilor este garantată. ...” 14. art. 47.1 din Codul Civil din 2000 prevede următoarele: „Carta unei entități juridice aprobate de fondatorii săi este documentul de fundare al entității juridice. ...” 15. art. 9 din Legea privind înregistrarea de stat a entităților juridice din 6 februarie 1996, în vigoare până la 9 ianuarie 2004, cu condiția ca: „La primirea unei cereri de înregistrare de stat din partea unei entități juridice sau a unei sucursale sau a unui birou reprezentativ al unei entități juridice străine, autoritatea responsabilă pentru înregistrarea de stat [adică Ministerul Justiției]: acceptă documentele de reexaminare; în termen de zece zile, emiterea reclamantului cu un certificat de înregistrare de stat sau cu o notificare scrisă a refuzului de înregistrare; sau să revizuiască documentele reintroduse după rectificarea deficiențelor existente anterior și, în termen de cinci zile, să ia o decizie privind înregistrarea statului.” 16. art. 8.1 din Legea privind înregistrarea statului și Registrul statului de entități juridice din 12 decembrie 2003, cu efect de la 9 ianuarie 2004, cu condiția ca: „Inregistrarea de stat a unei organizații necomerciale care doresc să obțină statutul de entitate juridică, sau a unei sucursale sau a unui birou reprezentativ al unei entități juridice străine, se efectuează, în general, în termen de 40 de zile. ...” 17. art. 3.1 din Legea privind organizațiile neguvernamentale (Asociații publice și Fonduri) din 13 iunie 2000, cu condiția următoarea: „Organizarea neguvernamentală are un nume care indică forma sa juridică organizațională și natura activităților sale. ...” Efectul neretrospectiv al legii 18. Presupunerea generală în temeiul legii azerbaiyane este că noi acte juridice se aplică prospectiv și nu retrospectiv, sub rezerva unor excepții specifice. În special, art. 149 (VII) din Constituție prevede că numai actele juridice care îmbunătățesc situația juridică a persoanelor fizice și a entităților juridice sau eliminarea sau atenuarea responsabilității juridice pot avea efect retrospectiv; alte acte juridice nu au efect retrospectiv. 19. art. 42 din Legea privind actele juridice normative din 26 noiembrie 1999 prevede că aplicarea retrospectivă a actelor juridice este reglementată de art. 149 (VII) din Constituție. art. 7.1 din Codul civil prevede că, cu excepția situațiilor prevăzute la art. 149 alineatul (VII) din Constituție, dispozițiile legislației civile nu au efect retrospectiv și se aplică prospectiv la evenimentele care au avut loc după intrarea în vigoare. Reclamanții se plângea că neînregistrarea în timp util a asociației de către Ministerul Justiției constituie o încălcare a dreptului lor la libertatea de asociere. Întrucât Ministerul a evadat înregistrarea organizației prin întârzierea semnificativă a examinării cererii lor de înregistrare și prin încălcarea termenului statutar pentru răspunsul oficial, organizația acestora nu a putut obține statutul juridic. În plus, ei s-au plâns că fondatorii nu au putut include în numele său descrierea activității asociației, precum și a semnării chartei sale, nu ar putea constitui un motiv pentru refuzul de a înregistra asociația. art. 11 din Convenția prevede următoarele: „1. Fiecare are dreptul la libertatea de reuniune pașnică și la libertatea de asociere cu alții, inclusiv dreptul de a forma și de a se alătura sindicatelor pentru protecția intereselor sale. Nu se impune nicio restricție în exercitarea acestor drepturi, altele decât cele prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică în interesul securității naționale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu împiedică impunerea unor restricții legale privind exercitarea acestor drepturi de către membrii forțelor armate, a poliției sau a administrației statului.” Admisibilitatea 21. Guvernul a susținut că reclamanții nu s-au plâns în mod specific de încălcarea dreptului lor la libertatea de asociere în temeiul articolului 11 din Convenție. În plus, nu au epuizat toate măsurile de remediere interne disponibile deoarece nu au depus o plângere la Curtea Constituțională care a contestat decizia finală a Curții Supreme din 29 iunie 2005. 22. Reclamanții au susținut că au epuizat toate căile de recurs interne obișnuite. 23. Curtea constată că acțiunea judecătorească a reclamanților împotriva Ministerului Justiției, în care s-au plâns de o întârziere ilegală în înregistrarea statului a asociației, a constituit, în fond, o plângere de o presupusă încălcare a dreptului lor la libertatea de asociere, în plus, au invocat în mod specific art. 11 din Convenția în apelurile lor. 24. În plus, Curtea se referă la concluziile sale anterioare, prezentate într-un caz similar privind întârzierile în înregistrarea statului a unei asociații, că o plângere la Curtea Constituțională nu a fost unul dintre remediile care trebuie epuizate înainte de depunerea unei cereri la Curte. Mai exact, Curtea Constituțională nu a avut accesibilitate adecvată deoarece, pentru a exercita dreptul de cerere individuală în fața Curții Constituționale, persoanele fizice au fost obligate, la nivel intern, să recurgă la o altă soluție (procedură de casă suplimentară în fața Plenumului Curții Supreme) care nu a fost eficace în sensul articolului 35 § 1 din convenție (a se vedea Ismayilov v. Azerbaidjan , nr. 4439/04, §§ 39-40, 17 ianuarie 2008). Curtea nu constată niciun motiv să se îndepărteze de această concluzie în acest caz. 25. Din aceste motive, Curtea respinge obiecția Guvernului. 26. Curtea constată în continuare că plângerea nu este în mod manifestant bolnavă întemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și care nu este inadmisibil din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Raporturile părților 27. Guvernul a susținut că nu a existat nici o interferență cu libertatea de asociere a reclamanților, menționând că Ministerul nu a refuzat oficial să înregistreze asociația. În schimb, aceasta nu a făcut decât să returneze documentele de fundare ale asociației fondatorilor, astfel încât acestea să poată rectifica deficiențele și să se asigure că acestea respectă cerințele legislației interne. Guvernul a susținut că, deși „un refuz de înregistrare a unei asociații publice ar putea fi considerat o încălcare a dreptului de asociere, un răspuns întârziat [o cerere de înregistrare a statului] nu este o încălcare a acestui drept”. Chiar dacă Ministerul a comis erori procedurale, acestea nu ar fi constituit o încălcare a drepturilor reclamanților în temeiul articolului 11. 28. În plus, guvernul a susținut că lipsa statutului entității juridice nu a împiedicat ca asociația să își continue activitățile. 29. În sfârșit, Guvernul a susținut că fondatorii „nu au respectat obligația de diligență” în timpul procesului de înregistrare, deoarece documentele constitutive ale asociației nu au fost elaborate în conformitate cu cerințele legii. Reclamanții ar fi putut rectifica aceste deficiențe și a reintrodus cererea de înregistrare. 30. Reclamanții au susținut că întârzierea în răspunsul la cererea de înregistrare a fondatorilor, care a fost semnificativ în afara termenelor stabilite de legislația internă, a constituit o interferență și o încălcare a dreptului lor la libertatea de asociere. Reclamanții au susținut, de asemenea, că motivele citate de Ministerul pentru refuzul de înregistrare a asociației au fost ilegale. De asemenea, au remarcat că, fără a dobândi statutul entității juridice prin înregistrare a statului, asociația nu a putut să funcționeze în mod corespunzător și să își desfășoare activitățile principale, deoarece nu a putut obține finanțare, să beneficieze de beneficii fiscale și să se ocupe de o serie de activități financiare și de alte activități. Ramazanova și alții c. Azerbaidjan (nr. 44363/02, 1 februarie 2007), Nasibova c. Azerbaidjan (nr. 4307/04, 18 octombrie 2007) și Ismayilov (citat mai sus). 33. În aceste cazuri, în special, Curtea a constatat că nu a răspuns, în termenele legale, la cererile de înregistrare de stat a unei asociații stabilite în Azerbaidjan, a constituit un de facto fără înregistrarea statului, asociația nu are statutul de entitate juridică și, ca atare, capacitatea juridică nu este identică cu cea a organizațiilor neguvernamentale înregistrate de stat, presupunând chiar că ar putea participa la anumite activități limitate. Întârzierile semnificative ale procedurii de înregistrare, dacă sunt imputabile Ministerului Justiției, au constituit o interferență cu exercitarea dreptului fondatorilor asociației la libertatea de asociere (a se vedea, de exemplu, Ramazanova și alții , citat mai sus, §§ 54-60, cu alte referințe. Prin urmare, în cazul în care reclamanții erau fondatorii asociației, a existat o interferență în exercitarea dreptului lor la libertatea de asociere. 34. O astfel de interferență nu va fi justificată în temeiul articolului 11 din Convenție, cu excepția cazului în care a fost „prezentată prin lege”, a urmărit unul sau mai multe dintre obiectivele legitime prevăzute la alineatul (2) din respectivul articol și a fost „necesar într-o societate democratică” pentru realizarea acestui obiectiv sau obiectiv (a se vedea, de exemplu, Chassagnou și alții c. Franța [GC], nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 104, CEDO 1999-III). 35. Curtea reiterează că expresia „precizată prin lege” necesită ca măsura impugnată să aibă o bază în dreptul intern și să se referă la calitatea legii în cauză. Legea ar trebui să fie accesibilă persoanelor în cauză și formulată cu suficientă precizie pentru a le permite, dacă este necesar, să prevadă, într-un mod rezonabil în circumstanțele, consecințele pe care o anumită acțiune le poate implica (a se vedea, de exemplu, Maestri v. Italia [GC], nr. 39748/98, § 30, CEDO 2004-I; Adalı v. Turcia , nr. 38187/97, § 272, 31 martie 2005; și Rekvényi v. Ungaria [GC], nr. 25390/94, § 34, CEDO 1999-III). Pentru ca dreptul intern să îndeplinească aceste cerințe, aceasta trebuie să ofere o măsură de protecție juridică împotriva interferențelor arbitrare de către autoritățile publice cu drepturile garantate de convenție. În materie de drepturi fundamentale, ar fi contrar statului de drept, unul dintre principiile de bază ale unei societăți democratice consemnate în Convenție, ca o discreție juridică acordată executivului să fie exprimată în ceea ce privește o putere neschimbată. Prin urmare, legea trebuie să indice cu suficientă claritate domeniul de aplicare al oricărei astfel de discreții și modul de exercitare a acestuia (a se vedea Hasan și Chaush v. Bulgaria [GC], nr. 30985/96, § 84, CEHR 2000-XI și Maestri , citat mai sus § 30. 36. O diferență remarcabilă între acest caz și cazul Ramazanova și alții Nasibova și Ismayilov este că, în acest caz, la câteva luni după ce reclamanții și-au făcut cererea de înregistrare a statului, noua lege de înregistrare a statului a intrat în vigoare la 9 Ianuarie 2004 și a înlocuit vechile norme privind înregistrarea de stat a entităților juridice. Prin urmare, pentru a evalua dacă interferența a fost „prezentată prin lege”, este necesar să se stabilească ce lege internă reglementează procedura de înregistrare în acest caz. 37. Curtea constată, în primul rând, că reclamanții și-au prezentat cererea de înregistrare la 23 iunie 2003, atunci când era în vigoare Legea de înregistrare a statului vechi. art. 9 din actul respectiv stabilește un termen de zece zile pentru Ministerul de a emite o decizie privind înregistrarea statului a unei entități juridice sau refuzul de înregistrare. În cazul în care documentele de fundare ale entității juridice conțin deficiențe rectificabile, Ministerul ar putea returna documentele fondatorilor în același termen de zece zile, cu instrucțiuni de rectificare a acestor deficiențe. După ce cererea de înregistrare a fost reintrodusă în urma acestei derivări, legea prevede un termen de cinci zile pentru un răspuns oficial. Prin urmare, în conformitate cu Legea de înregistrare a statului vechi, Ministerul a trebuit să emită cel puțin o decizie inițială privind cererea reclamanților până la 3 iulie 2003, cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii de înregistrare a statului nou. Cu toate acestea, în acest caz, Ministerul a întârziat răspunsul său cu aproape opt luni. 38. Tribunalul intern a hotărât că, întrucât la examinarea cererii de instanță împotriva Ministerului Legea de înregistrare a statului vechi nu mai era în vigoare, numai cerințele procedurale aplicate de noua Lege de înregistrare a statului. De asemenea, au constatat că noul termen de 40 de zile a început să se desfășoare începând cu 9 ianuarie 2004, data intrării în vigoare a Noului Lege de înregistrare a statului nou. Deoarece Ministerul Justiției și-a trimis răspunsul oficial la reclamanții la 18 februarie 2004, instanțele au concluzionat că acesta a fost trimis în termenul actual aplicabil în temeiul Noului lege de înregistrare a statului. 39. Cu toate acestea, o astfel de concluzie, în esență, a constituit o concluzie implicită că pur și simplul fapt de intrare în vigoare a unui nou act care a înlocuit, cumva, actul anterior, absoarce Ministerul Justiției de la responsabilitatea pentru încălcarea cerințelor procedurale ale legii înlocuite comise în momentul în care aceasta din urmă era încă în vigoare. În opinia Curții, o astfel de constatare este arbitrară și incompatibilă cu interesele justiției și a securității juridice. Instanțele interne nu au efectuat nicio evaluare juridică a lungului eșec al Ministerului în timpul perioadei de 23 iunie 2003, când cererea de înregistrare a fost depusă de către reclamanți, până la 9 ianuarie 2004, când a intrat în vigoare Noua Lege de înregistrare a statului. 40. Curtea internă nu a stabilit, și nu a fost argumentat de guvern, că dispozițiile Noului lege de înregistrare a statului au avut efect retrospectiv. Având în vedere dispozițiile relevante ale dreptului intern privind efectul retrospectiv al actelor juridice (a se vedea punctele 18-19 de mai sus), Curtea consideră, de asemenea, că noua lege de înregistrare a statului nu a avut efect retrospectiv. Prin urmare, întrucât în cazul în cauză reclamanții și-au prezentat cererea de înregistrare la 23 iunie 2003, procedura de înregistrare a statului aplicabilă a fost prevăzută în Legea privind înregistrarea statului vechi, care a fost în vigoare în acel moment. 41. După cum se menționează la punctul 37 de mai sus, Curtea nu poate să concludă că, prin faptul că nu a luat nicio acțiune ca răspuns la cererea de înregistrare a reclamanților timp de aproape opt luni, Ministerul a încălcat termenul procedural de zece zile stabilit de Legea de înregistrare a statului vechi. Nu a existat nicio bază în legislația internă care justifică o astfel de întârziere necorespunzătoare în procedura de înregistrare. În plus, în circumstanțele prezentului caz, presupusa încărcătură de muncă grea a Ministerului nu poate fi considerată o scuză bună pentru o astfel de întârziere lungă, deoarece nu există dovezi privind dacă, în perioada relevantă, statele au luat măsuri corective pentru a permite ca practicile Ministerului să fie puse în conformitate cu termenele impuse de legislația statului (a se vedea Ramazanova , citat mai sus, §§ 64-65). 42. Mai mult, în ceea ce privește calitatea Legii de înregistrare a statului vechi, Curtea își reiterează concluzia că nu a stabilit cu suficientă precizie consecințele neacțiunea Ministerului în termenele legale. În special, legea nu prevedea o înregistrare automată a unei entități juridice sau a oricărei alte consecințe juridice în cazul în care Ministerul nu a luat nicio acțiune în timp util, înfrângând astfel obiectul propriu-ziselor procedurale. Fără astfel de garanții, Ministerul a putut în mod arbitrar să prelungească întreaga procedură de înregistrare pentru o perioadă nedefinită. Prin urmare, legea nu a oferit reclamanților suficiente protecție juridică împotriva acțiunilor arbitrare ale Ministerului Justiției (ibid, § 66). 43. Având în vedere faptul că Ministerul Justiției a încălcat termenul statutar pentru emiterea răspunsului oficial la cererea de înregistrare de stat a reclamanților și că dreptul intern aplicabil în momentul respectiv nu a oferit suficientă protecție împotriva acestui tip de întârziere, Curtea concluzionează că interferența nu a fost „prescrisă prin lege” în sensul articolului 11 § 2 din convenție. 44. Având în vedere concluzia respectivă, Curtea nu trebuie să se satisfacă faptul că celelalte cerințe ale articolului 11 § 2 (obiectiv legitim și necesitatea interferenței) au fost respectate. 45. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a articolului 11 din Convenție. II. ALTE VIOLAȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 46. Reclamanții se plângeau în temeiul articolelor 6 și 13 din Convenție că procedura judiciară internă nu a respectat cerința de „tempă rezonabilă” și că instanța internă nu a avut independența și imparțialitatea în cadrul procedurii care implică Ministerul Justiției ca parte. 47. Având în vedere tot materialul în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea constată că acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. 48. Rezultă că aceste plângeri sunt evident nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 49. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” 50. În consecință, Curtea consideră că nu există nici un apel pentru a le acorda sumă în acest cont. Pentru aceste motive, Curtea declară în mod inadmisibil plângerea cu privire la dreptul reclamantului la libertatea de asociere admisibilă și la restul cererii; că s-a încălcat art. 11 din Convenție, în limba engleză și a fost notificat în scris la 18 decembrie 2008, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Curții.
FIRST SECTION
ALIYEV AND OTHERS v. AZERBAIJAN
(Application no. 28736/05)
18 December 2008
FINAL
18/03/2009
This judgment may be subject to editorial revision.
In the case of
Aliyev and Others v. Azerbaijan
,
The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:
Christos Rozakis,
President,
Nina Vajić,
Khanlar Hajiyev,
Dean Spielmann,
Sverre Erik Jebens,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou,
judges,
and Søren Nielsen,
Section Registrar
,
Having deliberated in private on 27 November 2008,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 28736/05) against the Republic of Azerbaijan lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by ten Azerbaijani nationals, Messrs Intiqam Aliyev, Rashid Hajili, Annagi Hajibeyli, Shahbaz Aliyev, Farman Huseynov, Alovsat Aliyev, Ayyub Kerimov, Vidadi Mirkamal, Akif Alizade and Namizad Safarov (“the applicants”), on 30 July 2005. Mr I. Aliyev, the first applicant, who was a lawyer practicing in Baku, represented the other nine applicants.
2.
The Azerbaijani Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr C. Asgarov.
3.
The applicants alleged that the significant delay in the state registration of the association of which they were founders had amounted to a violation of their right to freedom of association, that the domestic proceedings had been unreasonably lengthy, and that the domestic courts were not independent and impartial in lawsuits against the Ministry of Justice of Azerbaijan.
4.
On 9 November 2006 the President of the First Section decided to give notice of the application to the Government. It was also decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility (Article 29 § 3).
I.
5.
On 24 May 2003 the applicants founded an association named “Azerbaijani Lawyers Forum” (
“Azərbaycan Hüquqșünaslarının Forumu” İctimai Birliyi
). This was a non-profit organisation established with the purpose of carrying out various activities aimed at further democratisation of society, the formation of a state governed by the rule of law, liaison between lawyers, and the protection of their professional interests.
6.
On 23 June 2003 the applicants lodged a request for the association’s state registration with the Ministry of Justice (hereafter also referred to as “the Ministry”), the government authority responsible for the state registration of legal entities. In accordance with the domestic law, a non
‑
governmental organisation acquired the status of legal entity only upon its state registration by the Ministry of Justice.
7.
Under the Law on State Registration of Legal Entities of 6 February 1996 (“the Old State Registration Act”), applicable at that time, the Ministry was obliged to respond to the applicants’ registration request within ten days after receipt of the request. However, the applicants did not receive any response for several months.
8.
In March 2004 the applicants lodged an action with the Yasamal District Court, complaining that the Ministry had “evaded” registering their organisation and asking the court to compel the Ministry to register it. They claimed that the delay in state registration constituted a violation of their right to freedom of association under Article 58 of the Constitution and Article 11 of the Convention, and demanded compensation for non
‑
pecuniary damage.
9.
In its pleadings submitted to the court in reply to the applicants’ claim, the Ministry of Justice argued that on 18 February 2004 it had sent an official response to the association’s legal address. However, the postal service had not been able to deliver it because there had been a mistake in the recipient’s address printed on the envelope. The Ministry re-sent the official response to the correct address on 28 June 2004. In that response, the Ministry noted that it was returning the registration documents to the applicants “without taking any action”, that is to say without issuing a state registration certificate or an official refusal to register the association. The reason was the applicants’ failure to include the description of the association’s activity in its name, as required by Article 3.1 of the Law on Non-Governmental Organisations (Associations and Funds), and to approve the association’s charter, by signing it, as required by Article 47.1 of the Civil Code.
10.
On 24 January 2005 the Yasamal District Court dismissed the applicants’ claim. The court found that the Ministry had issued a formal response to the applicants’ registration request on 18 February 2004, although the applicants did not receive it at that time owing to an unintentional mistake in the recipient’s address. The court further dismissed the applicants’ claim that the Ministry had failed to comply with the ten-day time-limit laid down by the Old State Registration Act. The court noted that, in the meantime, on 9 January 2004 a new Law on State Registration and the State Register of Legal Entities
(“the New State Registration Act”) had entered into force and superseded the Old State Registration Act. In accordance with the New State Registration Act, the time-limit for the Ministry’s formal response to a registration request was extended to 40
working days after the receipt of the request. The court reasoned that, since the Old State Registration Act was no longer in force, the time-limits set by it no longer applied, and that a new time-limit of 40 days had been applicable since 9 January 2004, the date of entry into force of the New State Registration Act. Accordingly, the court ruled that the Ministry had responded within the statutory time-limit and that the applicants could re
‑
apply for state registration after rectifying the deficiencies found by the Ministry in their registration documents.
11.
On 19 April 2005 the Court of Appeal upheld the first-instance court’s judgment.
12.
On 29 June 2005 the Supreme Court upheld the Court of Appeal’s judgment.
II.
A.
State registration of associations
13.
Article 58 of the Constitution of the Republic of Azerbaijan of 12
November 1995 provided as follows:
“I.
Everyone has a right to freedom of association with others.
II.
Everyone has the right to form any association, including political parties, trade unions or other public associations, or join existing associations. Free functioning of all associations shall be guaranteed. ...”
14.
Article 47.1 of the Civil Code of 2000 provided as follows:
“The charter of a legal entity approved by its founders is the legal entity’s foundation document. ...”
15.
Article 9 of the Law on State Registration of Legal Entities of 6
February 1996, in force until 9 January 2004, provided as follows:
“Upon receipt of an application for state registration from a legal entity or a branch or representative office of a foreign legal entity, the authority responsible for state registration [i.e. the Ministry of Justice] shall:
–
accept the documents for review;
–
within ten days, issue the applicant with a state registration certificate or a written notification of refusal to register; or
–
review the documents re-submitted after rectification of the deficiencies previously existing therein and, within five days, take a decision on state registration.”
16.
Article 8.1 of the Law on State Registration and the State Register of Legal Entities of 12 December 2003, effective from 9 January 2004, provided as follows:
“State registration of a non-commercial organisation wishing to obtain legal-entity status, or of a branch or representative office of a foreign legal entity, shall, as a rule, be carried out within 40 days. ...”
17.
Article 3.1 of the Law on Non-Governmental Organisations (Public Associations and Funds) of 13 June 2000 provided as follows:
“The non-governmental organisation shall have a name indicating its organisational
‑
legal form and the nature of its activities. ...”
B.
Non-retrospective effect of law
18.
The general presumption under Azerbaijani law is that new legal acts apply prospectively and not retrospectively, subject to specified exceptions. In particular, Article 149 (VII) of the Constitution provides that only legal acts improving the legal situation of individuals and legal entities or eliminating or mitigating their legal responsibility can have retrospective effect; other legal acts have no retrospective effect.
19.
Article 42 of the Law on Normative Legal Acts of 26 November 1999 provides that the retrospective application of legal acts is regulated by Article 149 (VII) of the Constitution. Article 7.1 of the Civil Code provides that, except in the situations provided for by Article 149 (VII) of the Constitution, provisions of civil legislation have no retrospective effect and apply prospectively to events taking place after their entry into force.
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 11 OF THE CONVENTION
20.
The applicants complained that the failure by the Ministry of Justice to register their association in a timely manner constituted a violation of their right to freedom of association. As the Ministry had evaded registering the organisation by significantly delaying the examination of their registration request and breaching the statutory time-limit for the official response, their organisation could not acquire legal status. Moreover, they complained that the founders’ failure to include the description of the association’s activity in its name, as well as to sign its charter, could not be a ground for refusal to register the association. Article 11 of the Convention provides as follows:
“1.
Everyone has the right to freedom of peaceful assembly and to freedom of association with others, including the right to form and to join trade unions for the protection of his interests.
2.
No restrictions shall be placed on the exercise of these rights other than such as are prescribed by law and are necessary in a democratic society in the interests of national security or public safety, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals or for the protection of the rights and freedoms of others. This Article shall not prevent the imposition of lawful restrictions on the exercise of these rights by members of the armed forces, of the police or of the administration of the State.”
A.
Admissibility
21.
The Government submitted that the applicants had not specifically complained of an infringement of their right to freedom of association under Article 11 of the Convention. Moreover, they had failed to exhaust all available domestic remedies because they had not lodged a complaint with the Constitutional Court challenging the Supreme Court’s final decision of 29 June 2005.
22.
The applicants maintained that they had exhausted all ordinary domestic remedies.
23.
The Court finds that the applicants’ court action against the Ministry of Justice, in which they complained of an unlawful delay in the state registration of the association, amounted in substance to a complaint of an alleged violation of their right to freedom of association. Moreover, they had specifically relied on Article 11 of the Convention in their appeals.
24.
Furthermore, the Court refers to its previous finding, made in a similar case concerning delays in state registration of an association, that a complaint to the Constitutional Court was not one of the remedies to be exhausted prior to lodging an application with the Court. Specifically, the Constitutional Court lacked adequate accessibility because, in order to exercise a right of individual petition before the Constitutional Court, individuals were required on a domestic level to have had recourse to another remedy (additional cassation procedure before the Plenum of the Supreme Court) which was ineffective within the meaning of Article 35 § 1 of the Convention (see
Ismayilov v. Azerbaijan
, no. 4439/04, §§ 39-40, 17
January 2008). The Court finds no reason to depart from that finding in the present case.
25.
For these reasons, the Court rejects the Government’s objection.
26.
The Court further notes that the complaint is not manifestly ill
‑
founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention and that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
1.
The parties’ submissions
27.
The Government argued that there had been no interference with the applicants’ freedom of association, noting that the Ministry had not formally refused to register the association. Instead, it had merely returned the association’s foundation documents to the founders so that the latter could rectify the deficiencies and ensure that they complied with the requirements of the domestic law. The Government contended that, although “a refusal to register a public association might be regarded as a violation of the right to freedom of association, a delayed response to [an application for state registration] is not a violation of that right”. Even if the Ministry had committed procedural errors, they had not amounted to a violation of the applicants’ rights under Article 11.
28.
Moreover, the Government argued that the lack of the status of legal entity did not prevent the association from continuing its activities.
29.
Lastly, the Government submitted that the founders “did not comply with the duty of diligence” during the registration process, as the association’s constituent documents had not been prepared in accordance with the requirements of the law. The applicants could have rectified those deficiencies and re-submitted their registration request.
30.
The applicants argued that the delay in responding to the founders’ registration request, which had been significantly outside the time-limits laid down by the domestic law, had constituted an interference with, and a violation of, their right to freedom of association. The applicants maintained that such a delay was in breach of the domestic law.
31.
The applicants further argued that the grounds cited by the Ministry for refusal to register the association had been unlawful. They also noted that, without acquiring the status of legal entity through state registration, the association had been unable to function properly and to engage in its primary activities, as it was unable to obtain funding, enjoy tax benefits and engage in a number of financial and other activities.
2.
The Court’s assessment
32.
The Court notes that the present case is essentially similar to
Ramazanova and Others v. Azerbaijan
(no. 44363/02, 1 February 2007),
Nasibova v. Azerbaijan
(no. 4307/04, 18 October 2007) and
Ismayilov
(cited above).
33.
In particular, in those cases the Court found that the failure by the Ministry of Justice to reply, within the statutory time-limits, to requests for state registration of an association established in Azerbaijan, amounted to a
de facto
refusal to register the association. Without the state registration the association lacked the status of legal entity and, as such, its legal capacity was not identical to that of state-registered non-governmental organisations, even assuming that it could engage in certain limited activities. The significant delays in the registration procedure, if attributable to the Ministry of Justice, amounted to an interference with the exercise of the right of the association’s founders to freedom of association (see, for example,
Ramazanova and Others
, cited above, §§ 54-60, with further references). Accordingly, in the present case, where the applicants were the founders of the association, there has been an interference with the exercise of their right to freedom of association.
34.
Such interference will not be justified under the terms of Article 11 of the Convention unless it was “prescribed by law”, pursued one or more of the legitimate aims set out in paragraph 2 of that Article and was “necessary in a democratic society” for the achievement of that aim or aims (see, for example,
Chassagnou and Others v. France
[GC], nos. 25088/94, 28331/95 and 28443/95, § 104, ECHR 1999-III).
35.
The Court reiterates that the expression “prescribed by law” requires that the impugned measure should have some basis in domestic law and refers to the quality of the law in question. The law should be accessible to the persons concerned and formulated with sufficient precision to enable them – if need be, with appropriate advice – to foresee, to a degree that is reasonable in the circumstances, the consequences which a given action may entail (see, for example,
Maestri v. Italy
[GC], no. 39748/98, § 30, ECHR 2004-I;
Adalı v. Turkey
, no. 38187/97, § 272, 31 March 2005; and
Rekvényi v. Hungary
[GC], no. 25390/94, § 34, ECHR 1999-III). For domestic law to meet these requirements, it must afford a measure of legal protection against arbitrary interferences by public authorities with the rights guaranteed by the Convention. In matters affecting fundamental rights it would be contrary to the rule of law, one of the basic principles of a democratic society enshrined in the Convention, for a legal discretion granted to the executive to be expressed in terms of an unfettered power. Consequently, the law must indicate with sufficient clarity the scope of any such discretion and the manner of its exercise (see
Hasan and Chaush v.
Bulgaria
[GC], no. 30985/96, § 84, ECHR 2000-XI, and
Maestri
, cited above, § 30).
36.
One notable difference between the present case and the
Ramazanova and Others
,
Nasibova
and
Ismayilov
cases is that, in the present case, several months after the applicants had made their request for state registration, the New State Registration Act entered into force on 9
January 2004 and superseded the old rules on state registration of legal entities. Therefore, to assess whether the interference was “prescribed by law”, it is necessary to determine what domestic law regulated the registration proceedings in the present case.
37.
The Court notes, first of all, that the applicants submitted their registration request on 23 June 2003, at the time when the Old State Registration Act was in force. Article 9 of that act set a ten-day time-limit for the Ministry to issue a decision on the state registration of a legal entity or refusal to register it. In the event the legal entity’s foundation documents contained rectifiable deficiencies, the Ministry could return the documents to the founders within the same ten-day time-limit with instructions to rectify those deficiencies. After the registration request was re-submitted following such rectification, the law provided for a five-day time-limit for an official response. It therefore follows that, pursuant to the Old State Registration Act, the Ministry had to issue at least an initial decision on the applicants’ request by 3 July 2003, long before the entry into force of the New State Registration Act. However, in the present case, the Ministry delayed its response by almost eight months.
38.
The domestic courts decided that, since at the time of examination of the applicants’ court claim against the Ministry the Old State Registration Act was no longer in force, only the procedural requirements of the New State Registration Act applied. They also found that the new time-limit of 40 days started to run from 9 January 2004, the date of entry into force of the New State Registration Act. Since the Ministry of Justice sent its formal response to the applicants on 18 February 2004, the courts concluded that it was sent within the time-limit currently applicable under the New State Registration Act.
39.
However, such a conclusion, in its essence, constituted an implicit finding that the mere fact of entry into force of a new act superseding the previous act somehow absolved the Ministry of Justice from responsibility for breaches of procedural requirements of the superseded law committed at the time when the latter was still in force. In the Court’s view, such a finding is arbitrary and incompatible with the interests of justice and legal certainty. The domestic courts failed to make any legal assessment of the Ministry’s lengthy failure to act during the period from 23 June 2003, when the registration request was submitted by the applicants, until 9 January 2004, when the New State Registration Act entered into force.
40.
The domestic courts have not established, and it has not been argued by the Government, that the provisions of the New State Registration Act had any retrospective effect. Having regard to the relevant provisions of the domestic law concerning the retrospective effect of legal acts (see paragraphs 18-19 above), the Court is also of the opinion that the New State Registration Act had no retrospective effect. Therefore, since in the present case the applicants submitted their registration request on 23 June 2003, the applicable state registration procedure was as provided in the Old State Registration Act, which was in force at that time.
41.
As noted in paragraph 37 above, the Court cannot but conclude that, by failing to take any action in response to the applicants’ registration request for almost eight months, the Ministry breached the ten-day procedural time-limit set by the Old State Registration Act. There was no basis in the domestic law justifying such an unreasonable delay in the registration proceedings. Moreover, in the circumstances of the present case, the Ministry’s alleged heavy workload cannot be considered a good excuse for such a long delay, as there is no evidence as to whether, during the relevant period, any remedial measures had been taken by the State in order to allow the Ministry’s practices to be brought into compliance with the time-limits imposed by the State’s own law (see
Ramazanova
, cited above, §§ 64-65).
42.
Furthermore, as to the quality of the Old State Registration Act, the Court reiterates its finding that it did not establish with sufficient precision the consequences of the Ministry’s failure to take action within the statutory time-limits. In particular, the law did not provide for an automatic registration of a legal entity or any other legal consequences in the event the Ministry failed to take any action in a timely manner, thus effectively defeating the very object of the procedural deadlines. Without such safeguards, the Ministry was able arbitrarily to prolong the whole registration procedure for an indefinite period of time. Accordingly, the law did not afford the applicants sufficient legal protection against the arbitrary actions of the Ministry of Justice (ibid, § 66).
43.
Having found that the Ministry of Justice breached the statutory time-limit for issuing the formal response to the applicants’ state registration request and that the domestic law applicable at the relevant time did not afford sufficient protection against this type of delay, the Court concludes that the interference was not “prescribed by law” within the meaning of Article 11 § 2 of the Convention.
44.
Having reached that conclusion, the Court does not need to satisfy itself that the other requirements of Article 11 § 2 (legitimate aim and necessity of the interference) have been complied with.
45.
There has accordingly been a violation of Article 11 of the Convention.
II.
46.
The applicants complained under Articles 6 and 13 of the Convention that the domestic judicial proceedings had not complied with the “reasonable time” requirement and that the domestic courts lacked independence and impartiality in the proceedings involving the Ministry of Justice as a party.
47.
In the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds that they do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols.
48.
It follows that these complaints are manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
III.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
49.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
50.
The applicants did not submit a claim for just satisfaction. Accordingly, the Court considers that there is no call to award them any sum on that account.
1.
Declares
the complaint concerning the applicants’ right to freedom of association admissible and the remainder of the application inadmissible;
2.
Holds
that there has been a violation of Article 11 of the Convention.
Done in English, and notified in writing on 18 December 2008, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Søren Nielsen
Christos Rozakis
Registrar
President