CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 20532/05 de Henri Antero VIINIKANOJA împotriva Finlandei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Catrică Secțiune), care a stat la 6 ianuarie 2009 ca Cameră compusă din: Nicolas Bratza, președinte, Giovanni Bonello, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Ledi Bianku, Nebojša Vučinić, judecători și Fatoș Aracı, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea depusă la 7 iunie 2005, având în vedere observațiile și declarațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile în răspunsul prezentat de solicitant, având în vedere deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Henri Antero Viinikanoja, este un național finlandez născut în 1949 și locuiește în Huuvari. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Leif Möller, un avocat practicant în Porvoo. Guvernul finlandez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl Arto Kosonen, al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost rănit într-un accident legat de muncă la 28 iunie 1993. O companie de asigurări a compensat costurile și daunele suferite de el până la sfârșitul anului 1993, dar a respins, la 14 ianuarie 1994, alte cereri de daune. La o dată neespecificată, reclamantul a depus o cerere de compensare în cadrul Comitetului pentru accidente (tapaturmalautakunta, olycksfallsnämnden) care, la 20 septembrie 1994, și-a respins cererea privind perioada de după 1993. El a apelat la Curtea de Asigurări (vakuutusoikeus, försäkringsdomstolen ) care, la 19 decembrie 1995, a respins recursul. ) i-a permis recursul la 18 martie 1998. Curtea Supremă a obținut un aviz expert de la Autoritatea Națională pentru Afaceri Medico-Legii ( Terveydenhuollon oikeusturvakeskus, Rättskyddscentralen för hälsovården ), cu privire la care reclamantul a comentat în scris. La 8 decembrie 1998, Curtea Supremă a anulat decizia Curții de Asigurări și a trimis cazul înapoi la această instanță. Curtea de Asigurări a organizat o audiere orală la 13 septembrie 2001 în timpul cărora au fost auziți trei experți medicali. După audiere, Curtea a solicitat ex officio că imaginile tomografice luate în 1999 și o altă opinie medicală care a fost dată de un specialist în neurologia la 20 de ani. Martie 1996 este inclusă în dosarul. Potrivit reclamantului, avizul medical nu a fost comunicat lui. La 14 martie 2002, Tribunalul de Asigurare a constatat împotriva reclamantului, susținând că rănile sale nu au fost cauzate de accident. Reclamantul a apelat la Curtea Supremă plângând, printre altele, că nu a avut posibilitatea de a formula opinie medicală din 20 martie 1996. La 12 august 2003, Curtea Supremă a obținut un aviz medical de la Autoritatea Națională pentru Afaceri Medico-legice care a prezentat în avizul său opinia medicală din 20 martie 1996. Reclamantul a comentat în scris avizul din 12 august 2003 și, prin urmare, indirect și cel puțin parțial avizul din 20 martie 1996. De asemenea, a eliberat un aviz medical de la propriul medic. Aceste documente au fost trimise pentru observații Autorității Naționale pentru Afaceri Medico-legice, care au informat instanța la 6 august 2004 că nu există nimic în argumentele reclamantei care ar face să își modifice concluziile anterioare. Reclamantul a comentat cu privire la această depunere în scris. La 14 decembrie 2004, Curtea Supremă a refuzat apelul reclamantului fără a da motive. COMPLAINTE Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că durata totală a procedurii în cazul său a fost incompatibilă cu cerința de „tempă motivabilă”. De asemenea, în temeiul aceluiași articol, el se plângea că procedurile au fost nedreptate ca și Curtea de Asigurări, în cadrul celui de-al doilea set de proceduri, a obținut un aviz expert al medicului care nu i-a fost comunicat. Reclamantul a susținut în continuare, în temeiul articolului 6 alineatul (1), că procedura a fost nedrept ca Curtea Supremă, în cadrul celui de-al doilea set de proceduri, nici nu a solicitat medicului expert să-l examineze în persoană, nici a avut o audiere în cazul în care toate medicile ar fi putut fi auzite. În plus, Curtea Supremă a refuzat recurgerea reclamantului, chiar dacă ar fi trebuit să examineze în mod clar cazul. De asemenea, ar fi trebuit să-și fi dat motive pentru refuzul, chiar dacă nu ar fi fost obligat să facă acest lucru prin lege. Lungimea procedurii Reclamantul s-a plâns în legătură cu durata procedurii civile. El s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenția care, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” Prin scrisoarea din 29 aprilie 2008, Guvernul a prezentat Curții declarația lor unilaterală, semnată la aceeași dată, în vederea soluționării problemei formulate în această parte a cererii. Declarația prevăzută după cum urmează: „1. În timp ce eforturile de asigurare a unei soluții prietenoase a cazului nu au avut succes, Guvernul dorește să exprime – prin intermediul unei declarații unilaterale – recunoașterea acesteia că, în circumstanțele speciale ale prezentului caz, durata procedurii civile nu a îndeplinit cerințele de „tempo rațional” menționate la art. 6 § 1 din Convenție. În consecință, Guvernul este pregătit să plătească reclamantului în compensație pentru prejudiciu moral de 6,500 EUR (seize mii cinci sute de euro). În opinia sa, această sumă ar constitui o reparație adecvată și o compensare suficientă pentru durata impugnată a acestei proceduri și, prin urmare, o sumă acceptabilă în ceea ce privește cuantitatea în acest caz. Guvernul este, de asemenea, dispus să ramburseze costurile și cheltuielile reclamantului cu o sumă de 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro), inclusiv impozitul pe valoarea adăugată. În opinia sa, această sumă ar putea fi considerată rezonabil corespunzătoare la ceea ce a fost de fapt suportat de solicitant și ca compensare suficientă pentru costurile și cheltuielile sale în cadrul procedurii în cauză, precum și acceptabilă în ceea ce privește cuantitatea. Suma totală va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării deciziei în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) din convenție. În cazul în care nu s-a plătit această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Având în vedere mai sus, Guvernul ar sugera că circumstanțele prezentei cauze permit Curții să ajungă la concluzia că există „un alt motiv”, astfel cum se menționează la art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție, justificând faptul că Curtea poate întrerupe examinarea acestei părți a cererii și că, în plus, nu există motive de caracter general, astfel cum se definește la art. 37 alineatul (1) în amendă , care ar necesita examinarea în continuare a cazului în temeiul acestei dispoziții. În consecință, Guvernul invită Curtea să elimine această parte a cererii din lista sa de cazuri.” Într-o scrisoare din 19 iunie 2008, reclamantul a exprimat opinia că nu există motive pentru a elimina cazul din lista cazurilor și a solicitat continuarea examinării cazului. În ceea ce privește compensația oferită de Guvern, reclamantul a considerat că este inadecvată, deoarece nu a acoperit nici măcar costurile și cheltuielile sale. Curtea reiterează că ambele părți au depus argumente la Registru în contextul negocierilor de decontare prietenoasă (art. 38 alineatul (1) litera (b) din Convenția și art. 62 din Regulamentul de procedură). Nu s-a ajuns la soluție. art. 37 din Convenție prevede că Curtea poate decide, în orice etapă a procedurii, să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată un caz din lista sa în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat continuarea examinării cererii”. art. 37 § 1 în amendă include următoarele dispoziții: „Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectul drepturilor omului, astfel cum este definit în Convenția și în Protocolurile în cauză.” Curtea subliniază că, în anumite circumstanțe, ar putea fi necesar să se elimine o cerere sau o parte a acesteia, în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) din Convenție pe baza unei declarații unilaterale depuse de guvernul contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În hotărârea dacă ar trebui sau nu să pună capăt plângerii de procedură din lista sa, Curtea va examina cu atenție termenele declarației făcute de Guvern în lumina principiilor care iese din jurisprudența sa, în special hotărârile sale în cazuri precum Tahsin Acar c. Turcia [GC] (n. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI); Meriakri c. Moldova ((striking out), nr. 53487/99, 1 martie 2005); Sindicatul Suedez al Muncitorilor de Transport v. Suedia ((striking out), nr. 53507/99, 18 iulie 2006); Van Houten v. Țările de Jos (striking out), nr. 25149/03, ECHR 2005 IX), Kalanyos și alții v. România (n. (n. 57884/00, § 25, 26 aprilie 2007) și K.K. v. Finlanda (striking out), nr. 7779/04, 27 noiembrie 2007). Curtea observă că procedura civilă a durat aproximativ zece ani și zece luni. Curtea constată că declarația guvernului conține o recunoaștere clară a faptului că cerințele de „tempă rațională” nu a fost respectată în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea este convinsă că suma totală oferită reclamantului de Guvern în compensare pentru daune și cheltuieli nepecuniare, adică 8.000 de euro, constituie o soluție adecvată pentru lungimea excesivă a procedurii având în vedere toate circumstanțele cauzei. Curtea a stabilit, într-o serie de cazuri, practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII și Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, §§ 69-98, CEDO 2006-). În plus, a avut deja ocazia de a aborda plângerile legate de presupusa încălcare a dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil în cazurile împotriva Finlandei (a se vedea, de exemplu, Rihikallio și alții v. Finlanda , nr. 25072/02 , §§ 22-27, 31 mai 2007; și M. c. Finlanda , nr. 22508/02 , §§ 48-53, 17 iulie 2007 și Ekholm v. Finlanda . , nr. 68050/01, §§ 62-66, 24 iulie 2007). În acest context, Curtea consideră că nu mai este justificat, în sensul articolului 37 § 1 litera (c) din Convenție, să continue examinarea acestei părți a cererii și nu constată motive care ar necesita examinarea suplimentară a acestei părți a cauzei (art. 37 § 1 în amendă În consecință, aceasta ar trebui să fie eliminată din listă. Reclamantul s-a mai plâns că procedura a fost nedrept ca Tribunalul de Asigurări, în cadrul celui de-al doilea set de proceduri, a obținut un aviz medical care nu i-a fost comunicat, iar el s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție, al căror parte relevantă este menționată mai sus. Guvernul a furnizat o scrisoare de la Curtea de Asigurări care a arătat că instanța a comunicat opinia medicală a medicului H din martie. 1996 reclamantului și i-a cerut să își prezinte observațiile cu privire la aceasta în termen de 14 zile. Se indică în scrisoarea că, în cazul în care reclamantul decide să nu formuleze observații, acest lucru nu ar împiedica Curții de Asigurări să decidă în această privință. Reclamantul a primit, de asemenea, posibilitatea de a face observații cu privire la acest aviz în cadrul procedurii Curții Supreme. Reclamantul a recunoscut că opinia medicală a medicului H din 20 martie 1996 i-a fost comunicată și că a avut ocazia de a face comentarii cu privire la aceasta. Cu toate acestea, el a susținut că anumite fotografii tomografice nu i-au fost comunicate. În ceea ce privește comunicarea avizului medical, Curtea observă că părțile sunt de acord cu faptul că avizul a fost comunicat reclamantului. Curtea constată că chestiunea reclamată nu dezvăluie nici o încălcare a drepturilor reclamantului prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. În ceea ce privește plângerea reclamantului cu privire la necomunicarea imaginilor tomografice, Curtea observă că aceste imagini au fost luate în 1999 și că acestea sunt o chestiune separată de opinia medicală din 20 de ani. Martie 1996. Curtea remarcă că această plângere a fost depusă în fața Curții pentru prima dată în observațiile reclamantului din 19 iunie 2008. În temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, Curtea nu poate trata această chestiune decât într-o perioadă de șase luni de la data în care a fost luată decizia finală. Întrucât decizia finală din acest caz se retrage în anul 2004. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă, în parte, ca fiind manifestament nefondată, în conformitate cu art. 35 § § § 3 și 4 și, în parte, ca fiind fără timp, în conformitate cu art. 35 § § § § și 4 din Convenție. Reclamantul s-a mai plâns că procedura a fost nedrept, deoarece Curtea Supremă, în al doilea set de proceduri, nu a solicitat nici expertului medic să-l examineze în persoană, nici să aibă o audiere orală, a refuzat reclamantul să permită recursul și nu a dat motive pentru refuzul acestuia. El se bazează pe art. 6 § 1 din Convenție. Curtea observă că al doilea set de proceduri din Curtea Supremă se referă numai la întrebarea dacă instanța ar trebui sau nu să acorde o autorizație reclamantului la recurs. 1 ar fi aplicat acestui tip de procedură, proceduri de concediu la recurs și proceduri care implică doar chestiuni de drept, în loc de chestiuni de fapt, pot respecta cerințele articolului 6, deși recurentei nu a avut posibilitatea de a fi auzită în persoană de către instanța de recurs sau de cassare (a se vedea, printre alte autorități, Monnell și Morris c. Regatul Unit , 2 martie 1987 § 58, Seria A nr. 115). Curtea consideră că, în acest caz, această întrebare ar putea fi rezolvată în mod corespunzător pe baza dosarului și a argumentelor scrise și, în consecință, absența unei ședințe orale în fața Curții Supreme a fost justificată. Curtea constată că măsura în care se aplică obligația de a da motive poate varia, de asemenea, în funcție de natura deciziei în cauză (a se vedea Helle c. Finlanda , 19 decembrie 1997, § 55, Raporturi de hotărâri și hotărâri 1997 VIII). În cazul în care o instanță supremă refuză să accepte un caz pe baza faptului că motivele juridice ale unei astfel de cazuri nu sunt formulate, raționarea foarte limitată poate îndeplini cerințele articolului 6 din Convenție. Acest principiu se extinde la deciziile Curții Supreme privind cererile de concediu de recurs (a se vedea Nerva și alții c. Regatul Unit , nr. 42295/98 , CEDH 2002 VIII). Curtea consideră că, în acest caz, nu a fost necesar ca Curtea Supremă să furnizeze motive mai detaliate pentru decizia sa. Ceea ce este crucial este ca Curtea Supremă să se adreseze la punctele formulate de reclamant în cererea sa de concediu de recurs și să nu aprobe pur și simplu concluziile instanței inferioare (a se vedea Helle c. Finlanda , 19 decembrie 1997, § 60, Raporturi de hotărâri și decizii 1997 VIII). Curtea reiterează că sarcina sa nu este de a examina dacă reclamantul ar fi trebuit să fie concediat de recurs. Această chestiune este, în primul rând, o chestiune de reglementare a dreptului național și este, în principiu, ca instanța națională să evalueze motivele de acordare a concediului de recurs. Doorson c. Țările de Jos , 26 martie 1996, § 67, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1996 II . Curtea constată că chestiunea reclamată nu dezvăluie nici o încălcare a drepturilor reclamantului prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. În consecință, aceste plângeri trebuie respinse ca fiind, în mod evident, nefondate în sensul articolului 35 § § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate în ceea ce privește termenii declarației guvernului contestat în ceea ce privește durata plângerii de procedură în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul articol; hotărăște să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în măsura în care se referă la reclamația de mai sus, în conformitate cu art. 37 § § 1 litera (c) din Convenția; Declară restul cererii inadmisibil. Fatoș Aracı Nicolas Bratza Președintele adjunct al grefierului
Application no. 20532/05
by Henri Antero VIINIKANOJA
against Finland
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 6
January 2009 as a Chamber composed of:
Nicolas Bratza,
President,
Giovanni Bonello,
David Thór Björgvinsson,
Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä,
Ledi Bianku,
Nebojša Vučinić,
judges,
and Fatoș Aracı,
Deputy Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 7 June 2005,
Having regard to the observations and declaration submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Henri Antero Viinikanoja, is a Finnish national who was born in 1949 and lives in Huuvari. He was represented before the Court by Mr
Leif
Möller, a lawyer practising in Porvoo. The Finnish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr
Arto
Kosonen, of the Ministry for Foreign Affairs.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
The applicant was injured in a work-related accident on 28 June 1993. An insurance company compensated the costs and damage suffered by him until the end of 1993 but it rejected, on 14 January 1994, further claims for damages. On an unspecified date the applicant lodged a claim for compensation with the Accident Board (
tapaturmalautakunta, olycksfallsnämnden)
which, on 20 September 1994, rejected his claim concerning the period after 1993. He appealed to the Insurance Court (
vakuutusoikeus, försäkringsdomstolen
) which, on 19
December
1995, rejected the appeal. Following a further appeal, the Supreme Court (
korkein oikeus, högsta domstolen
) granted him leave to appeal on 18 March 1998. The Supreme Court obtained an expert opinion from the National Authority for Medico-legal Affairs (
Terveydenhuollon oikeusturvakeskus, Rättskyddscentralen för hälsovården
), on which the applicant commented in writing. On 8 December 1998 the Supreme Court annulled the Insurance Court's decision and referred the case back to the latter instance.
The Insurance Court held an oral hearing on 13 September 2001 during which three medical experts were heard. After the hearing, the court requested
ex officio
that tomography pictures taken in 1999 and one more medical opinion which had been given by a specialist in neurology on 20
March 1996 be included in the case file. According to the applicant, the medical opinion was not communicated to him. On 14 March 2002 the Insurance Court found against the applicant, holding that his injuries had not been caused by the accident.
The applicant appealed to the Supreme Court complaining,
inter alia
, that he did not have a possibility to comment on the medical opinion of 20
March
August
2003 the Supreme Court obtained a medical opinion from the National Authority for Medico-legal Affairs which referred in its opinion to the medical opinion of 20 March 1996. The applicant commented in writing on the opinion of 12 August 2003, and thus indirectly and at least partly on the opinion of 20 March 1996. He also provided a medical opinion from his own doctor. These documents were sent for comments to the National Authority for Medico-legal Affairs, which informed the court on 6
August
2004 that there was nothing in the applicant's submissions that would make it change its previous conclusions. The applicant commented on that submission in writing. On 14
December
2004 the Supreme Court refused the applicant leave to appeal without giving any reasons.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that the total length of the proceedings in his case had been incompatible with the “reasonable time” requirement. He also complained under the same Article that the proceedings had been unfair as the Insurance Court, in the second set of proceedings, had obtained a medical doctor's expert opinion which had not been communicated to him.
The applicant further claimed under Article 6 § 1 that the proceedings had been unfair as the Supreme Court, in the second set of proceedings, had neither requested the expert medical doctor to examine him in person nor held a hearing where all the doctors could have been heard. Moreover, the Supreme Court had refused the applicant leave to appeal even though it clearly should have examined the case. Also, it should have given reasons for its refusal even if it had not been required to do so by law.
A.
Length of proceedings
The applicant complained about the length of the civil proceedings. He relied on Article 6 §
1 of the Convention which, in so far as relevant, provides as follows:
“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
By letter dated 29 April 2008 the Government submitted to the Court their unilateral declaration, signed on the same date, with a view to resolving the issue raised by this part of the application.
The declaration provided as follows:
“1.
Whereas the efforts with a view to securing a friendly settlement of the case have been unsuccessful, the Government wishes to express – by way of a unilateral declaration – its acknowledgement that in the special circumstances of the present case the length of the civil proceedings did not fulfil the requirement of ”reasonable time” referred to in Article 6 § 1 of the Convention.
2.
Consequently, the Government is prepared to pay the applicant in compensation for non-pecuniary damage EUR 6,500 (six thousand five hundred euros). In its view, this amount would constitute adequate redress and sufficient compensation for the impugned length of the said proceedings, and thus an acceptable sum as to quantum in the present case.
3.
The Government are furthermore prepared to reimburse the applicant's costs and expenses in an amount of EUR 1,500 (one thousand five hundred euros), inclusive of value-added tax. In its view, this amount could reasonably be considered to correspond to what has actually been incurred by the applicant and as sufficient compensation for his costs and expenses in the proceedings in the present case, and also acceptable as to quantum.
4.
The total sum will be payable within three months from the date of notification of the decision pursuant to Article 37 § 1 (c) of the Convention. In the event of the failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points.
5.
In the light of above, the Government would suggest that the circumstances of the present case allow the Court to reach the conclusion that there exists “any other reason”, as referred to in Article 37 § 1 (c) of the Convention, justifying the Court to discontinue the examination of this part of the application and that, moreover, there are no reasons of a general character, as defined in Article 37 § 1
in fine
, which would require the further examination of the case by virtue of that provision. Accordingly, the Government invites the Court to strike this part of the application out of its list of cases.”
In a letter of 19 June 2008 the applicant expressed the view that there was no reason to strike the case out of the list of cases and requested that the examination of the case be continued. As to the compensation offered by the Government, the applicant considered it inadequate, since it did not even cover his costs and expenses.
The Court reiterates that both parties filed submissions with the Registry in the context of friendly settlement negotiations (Article 38 § 1 (b) of the Convention and Rule 62 of the Rules of Court). No settlement was reached.
Article 37 of the Convention provides that the Court may, at any stage of the proceedings, decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37 §
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
Article 37 § 1
in fine
includes the following proviso:
“However, the Court shall continue the examination of the application if respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto so requires.”
The Court points out that, under certain circumstances, it may be appropriate to strike out an application, or part thereof, under Article 37 § 1 (c) of the Convention on the basis of a unilateral declaration filed by the respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued. In deciding whether or not it should strike the length of proceedings complaint out of its list, the Court will examine carefully the terms of the declaration made by the Government in the light of the principles emerging from its case-law, in particular its judgments in cases such as
Tahsin Acar v. Turkey
[GC] (no.
Meriakri v. Moldova
((striking out), no. 53487/99, 1 March 2005);
Swedish Transport Workers Union v. Sweden
((striking out), no. 53507/99, 18 July 2006);
Van Houten v. the Netherlands
((striking out), no. 25149/03, ECHR 2005
‑
IX),
Kalanyos and Others v. Romania
((no. 57884/00, § 25, 26
April 2007)), and
K.K. v. Finland
((striking out), no. 7779/04, 27
November
2007).
The Court observes that the civil proceedings lasted some ten years and ten months. The Court notes that the Government's declaration contains a clear acknowledgment that the “reasonable time” requirement has not been respected within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention. The Court is satisfied that the total amount offered to the applicant by the Government in compensation for non-pecuniary damage and costs and expenses, that is 8,000 euros, constitutes adequate redress for the excessive length of the proceedings having regard to all the circumstances of the case.
The Court has established in a number of cases its practice concerning complaints about the violation of one's right to a hearing within a reasonable time (see, for example,
Frydlender v. France
[GC], no.
30979/96, § 43, ECHR 2000-VII and
Cocchiarella v. Italy
[GC], no.
64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006-). Furthermore, it has already had occasion to address complaints related to alleged breach of one's right to a hearing within a reasonable time in cases against Finland (see, for example,
Riihikallio and Others v. Finland
, no. 25072/02, §§ 22-27, 31 May 2007;
F.
and M. v. Finland
, no. 22508/02, §§ 48-53, 17 July 2007 and
Ekholm v. Finland
, no. 68050/01, §§ 62-66, 24 July 2007).
Against this background, the Court considers that it is no longer justified, within the meaning of Article 37 § 1 (c) of the Convention, to continue the examination of this part of the application, and finds no reasons which would require the further examination of this part of the case (Article 37 § 1
in fine
).
Accordingly, it should be struck out of the list.
B.
Complaint concerning the failure to communicate a medical opinion to the applicant
The applicant further complained that the proceedings had been unfair as the Insurance Court, in the second set of proceedings, had obtained a medical opinion which had not been communicated to him. He relied on Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which is cited above.
The Government provided a letter from the Insurance Court which showed that the court had communicated doctor H's medical opinion of
20
March
1996 to the applicant and had asked him to submit his comments on it within 14 days. It was indicated in the letter that, should the applicant decide not to comment, that would not hinder the Insurance Court from deciding on the matter. The applicant had also been given an opportunity to comment on the said opinion during the Supreme Court proceedings.
The applicant admitted that doctor H's medical opinion of 20
March
1996 had been communicated to him and that he had had an opportunity to comment on it. However, he claimed that certain tomography pictures had not been communicated to him.
As to the communication of the medical opinion, the Court observes that the parties agree that the opinion had been communicated to the applicant. The Court finds that the matter complained of does not disclose any appearance of a violation of the applicant's rights set out in Article 6 § 1 of the Convention. It follows that this complaint is manifestly ill-founded.
As to the applicant's complaint about the non-communication of the tomography pictures, the Court observes that these pictures were taken in 1999 and that they are a separate issue from the medical opinion of 20
March 1996. The Court notes that this grievance was lodged with the Court for the first time in the applicant's observations of 19 June 2008. Under Article 35 § 1 of the Convention the Court may only deal with the matter within a period of
six
months from the date on which the final decision was taken. As the final decision in the present case dates back to 2004 this grievance is belated.
It follows that this part of the application must be rejected in part as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4, and in part as being out of time, pursuant to Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.
C.
Complaints concerning the proceedings in the Supreme Court
The applicant further complained that the proceedings had been unfair as the Supreme Court, in the second set of proceedings, had neither requested the expert medical doctor to examine him in person nor held an oral hearing, had refused the applicant leave to appeal and had failed to give reasons for its refusal. He relied on Article 6 § 1 of the Convention.
The Court observes that the second set of proceedings in the Supreme Court related only to the question of whether or not the court should grant the applicant leave to appeal.
Even assuming that Article 6
§
1 would apply to this type of proceedings, leave-to-appeal proceedings and proceedings involving only questions of law, as opposed to questions of fact, may comply with the requirements of Article 6, although the appellant was not given an opportunity to be heard in person by the appeal or cassation court (see, among other authorities,
Monnell and Morris v. the United Kingdom
, 2
March 1987, §
58, Series
A no.
115). The Court considers that, in the present case, this question could be adequately resolved on the basis of the case file and the written submissions and, accordingly, the absence of an oral hearing before the Supreme Court was justified.
The Court notes that the extent to which the duty to give reasons applies may also vary according to the nature of the decision at issue (see
Helle v. Finland
, 19 December 1997, §
55,
Reports of Judgments and Decisions
1997
‑
VIII). Where a supreme court refuses to accept a case on the basis that the legal grounds for such a case are not made out, very limited reasoning may satisfy the requirements of Article 6 of the Convention. This principle extends to the Supreme Court's decisions on applications for leave to appeal (see
Nerva and Others v. the United Kingdom
, no.
‑
VIII). The Court considers that, in the present case, it was not necessary for the Supreme Court to give more detailed reasons for its decision. What is crucial is that the Supreme Court addressed itself to the points made by the applicant in his request for leave to appeal and did not simply endorse, without further enquiry, the lower court's findings (see
Helle v. Finland
, 19 December 1997, §
60,
Reports of Judgments and Decisions
1997
‑
The Court reiterates that its task is not to examine whether the applicant should have been granted leave to appeal. This question is primarily a matter for regulation by national law and it is, in principle, for the national courts to assess the grounds for granting leave to appeal. The Court's task is to ascertain whether the proceedings as a whole were fair (see, for example,
Doorson v. the Netherlands
, 26 March 1996, §
67,
Reports of Judgments and Decisions
1996
‑
II). The Court finds that the matter complained of does not disclose any appearance of a violation of the applicant's rights set out in Article 6 § 1 of the Convention.
It follows that these complaints must be rejected as being manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Takes note
of the terms of the respondent Government's declaration in respect of the length of proceedings complaint under Article 6 § 1 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in so far as it relates to the above complaint in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Fatoș Aracı
Nicolas Bratza
Deputy Registrar
President