A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 4300/05 prezentate de Ramazan YILDIRIM împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 6 ianuarie 2009 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinție, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișl Karakaș, judecători; și a lui Sally Dolle, graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 7 ianuarie 2005, după ce a intenționat aceasta, pronunță următoarea decizie: reclamantul, dl Ramazan Y Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: urmărirea penală cu bună știință împotriva reclamantului la 17 ianuarie 1997, reclamantul, care a ocupat profesia de gardian al închisorii, a fost arestat și arestat. Prin actul de acuzare din 27 ianuarie 1997, procurorul aflat în apropierea instanței de securitate a statului d La 23 februarie 1999, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la închisoare pe trei ani și nouă luni, în timp ce a decis să-l elibereze cu titlu provizoriu. Prin hotărârea din 27 martie 2000, Curtea de Casație a confirmat decizia de primă instanță. Ulterior, reclamantul a fost arestat și încarcerat în închisoarea Buca pentru a-și ispăși restul pedepsei. Pielea nu a fost salvată. Pasajele relevante ale acestui articol se citesc astfel Gardianul [din închisoare] Ramazan Y Ramazan Yald a fost reținut (59 de ani), reținut în casa de judecată a lui Buca/Izmir și condamnat de Curtea de Securitate a statului d a lui Izmir la o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani și 9 luni pentru ajutor și asistență la organizația ilegală D S-a aflat că Y.L.D.I.R.M., care și-a vopsit părul ca să nu-l recunoască, a fost arestat de aceeași echipă [de poliție] pe care a avut-o acum trei ani. A fost transferat la casa din stație Buca (...) la 28 aprilie 2000, bazată pe art. 19 din Legea privind presa 5680 ( mai exact, Legea nr. 5680). În ceea ce privește dreptul de răspuns, reclamantul a întocmit un text rectificativ de către un notar și l-a transmis zilnic în cauză. La 23 mai 2000, ca urmare a inaciunii ziarului, reclamantul sesizează instanța de pace a lui Izmir cu privire la o cerere de a obține publicarea textului pe baza dreptului de răspuns. Astfel, el a subliniat că faptul de a fi fost astfel expus publicului, prin intermediul unui articol cu conținut greșit, a adus atingere drepturilor sale de personalitate. În aceeași zi, Tribunalul de Pace a acceptat cererea reclamantului și a solicitat ziarului să rectifice articolul în cauză. Prin hotărârea din 19 noiembrie 2001, tribunalul a dat o parțială câștig de cauză reclamantului și a condamnat ziarul să-i plătească o sumă pentru prejudiciul moral. În așteptatele sale, instanța a considerat că instanța nu a dovedit faptul că reclamantul a încercat să scape de justiție și să-și coloreze părul pentru a evita să-și ispășească restul sentinței. Acesta concluzionează că articolul în cauză aducea atingere onoarei și reputației reclamantului. La 20 iunie 2002, în recursul ziarului, cea de-a patra cameră civilă a Curții de Casație infirmă hotărârea din primă instanță. Ea a subliniat că reclamantul, care nu a contestat faptul că era vopsit părul, se plângea doar de conținutul incorect al articolului în cauză. În acest sens, Curtea Supremă a arătat că presa nu poate fi considerată responsabilă pentru informațiile eronate care păreau totuși corecte la momentul publicării. Luând în considerare situația reclamantului și punând în balanță interesul public de a fi informat și interesele private ale reclamantului, Comisia a considerat că, în acest caz, cerințele libertății presei se refereau la cele ale protecției reputației reclamantului. La 12 noiembrie 2002, instanța s-a conformat hotărârii de casare și l-a exonerat pe reclamant de cererea sa. Prin hotărârea din 11 decembrie 2003, a patra cameră civilă a Curții de Casație a confirmat hotărârea atacată. La 14 iunie 2004, aceeași cameră civilă a respins, de asemenea, acțiunea în rectificare formulată de solicitant. Textul hotărârii a fost depus la grefa instanței de primă instanță la 8 iulie 2004. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii că autoritățile judiciare nu și-au motivat suficient decizia. Tot pe teren la art. 6 alineatul (1), coroborat cu art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge și de lipsa de imparțialitate a judecătorilor Curții de Casație. El adaugă că acțiunea sa în rectificare a fost examinată de aceiași judecători ai Curții de Casație ca și cei care au pronunțat hotărârea în Casație. În cele din urmă, reclamantul susține că articolul publicat în jurnalul și hotărârile instanțelor interne pronunțate în această privință îi subminează dreptul la intimitate garantat prin art. 8 din convenție. Reclamantul susține că articolul publicat în jurnalul și hotărârile instanțelor interne pronunțate în această privință încalcă dreptul său la viață privată în sensul articolului 8 din convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul susține, de asemenea, că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil. Curtea ia notă de faptul că perioada care trebuie luată în considerare a început la 7 decembrie 2000, odată cu introducerea acțiunii, și s-a încheiat la 14 iunie 2004, data ultimei hotărâri a Curții de Casație și, prin urmare, a durat trei ani, 6 luni și 7 zile pentru trei niveluri de jurisdicție, cu un total de cinci instanțe. Având în vedere durata globală a procedurii și criteriile jurisprudenței stabilite în acest domeniu (a se vedea printre multe alte Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, EHR 1999-II, Ertürk c. Turcia, n 15259/02, 12 aprilie 2005), Curtea consideră că durata procedurii nu este excesivă și răspunde celor prevăzute la art. 6 1 din convenție. În consecință, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Reclamantul se plânge, de asemenea, că nu a beneficiat de un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, în măsura în care instanțele naționale nu și-au motivat suficient decizia. Curtea recunoaște că art. 6 alin. (1) obligă instanțele să-și motiveze deciziile, dar reamintește că nu rezultă din această dispoziție că motivele prezentate de o instanță trebuie să trateze în special toate punctele pe care le poate considera la nivelul uneia dintre părți fundamentale pentru argumentația sa. O parte nu are dreptul absolut de a cere tribunalului pe care îl prezintă motivele pe care o respinge fiecare dintre argumentele sale (a se vedea Van Hurk c. Țările de Jos, 19 aprilie 1994, § 61, seria A, n 288 și García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 26 CEDH 1999 I). În speță, Curtea constată că atât tribunalul de mare instanță, cât și Curtea de Casație au examinat toate argumentele care le-au fost prezentate de către părți și le-au dezvoltat în mod explicit aprecierea probelor și, astfel, le-au motivat hotărârea. În aceste circumstanțe, examinarea acestei chestiuni, așa cum a fost invocată, nu permite să se detecteze nici o aparență de încălcare a dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție. În consecință, aceasta trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Invocând art. 6 § 1, coroborat cu art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge în sfârșit de lipsa de imparțialitate a judecătorilor Curții de Casație. El adaugă că acțiunea sa în rectificare a fost examinată de aceiași judecători. În ceea ce privește independența judecătorilor Curții de Casație, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a articolului 6 din convenție. În ceea ce privește faptul că acțiunea în rectificare a fost examinată de aceiași judecători ca cei care au pronunțat hotărârea în Casație, Curtea amintește că a avut deja ocazia de a se pronunța cu privire la o cauză similară în cauza Arslan Turcia (dec., 39080/97, 21 septembrie 1999). Având în vedere similitudinea situației în cauză, ea nu ar putea, în speță, să se dea la o parte din abordarea adoptată în decizia menționată anterior. Prin urmare, această parte a cererii pentru neatenție vădită de temei, în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână (a se vedea art. 8 din Convenție) Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Sally Dollé Françoise Tulkens Modulul Președinte
de la requête n
o
4300/05
présentée par Ramazan YILDIRIM
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 6 janvier 2009 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 7 janvier 2005,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Ramazan Yıldırım, est un ressortissant turc, né en 1941 et résidant à Izmir. Il est représenté devant la Cour par M
es
H.Ç. Akbulut et S. Cengiz, avocats à Izmir.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1.
La poursuite pénale diligentée contre le requérant
Le 17 janvier 1997, le requérant, qui exerçait la profession de gardien de prison, fut arrêté et placé en garde à vue.
Par un acte d’accusation du 27 janvier 1997, le procureur près la cour de sûreté de l’État d’Izmir («
la cour de sûreté de l’État
») engagea une action publique à l’encontre du requérant pour aide et assistance à une organisation illégale, le
(Parti/Front révolutionnaire de libération du peuple).
Le 23 février 1999, la cour de sûreté de l’État condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois, tout en décidant de le remettre en liberté à titre provisoire.
Par un arrêt du 27 mars 2000, la Cour de cassation confirma la décision de première instance.
Par la suite, le requérant fut arrêté et incarcéré dans la prison de Buca pour purger le restant de sa peine.
2.
L’action intentée par le requérant contre la presse
Le journal régional
Yeni Asır
(«
Nouveau siècle
») du 21
avril 2000, publia, avec deux photos du requérant, un article intitulé «
la coloration des cheveux n’a pas sauvé
». Les passages pertinents de cet article se lisent ainsi
:
«
Le gardien [de prison] Ramazan Yıldırım aurait coloré ses cheveux [...] pour ne pas être reconnu (...).
Ramazan Yıldırım (59 ans), détenu à la maison d’arrêt de Buca/Izmir et condamné par la cour de sûreté de l’État d’Izmir à une peine de prison de 3 ans et 9 mois pour aide et assistance à l’organisation illégale
, a été arrêté dans sa maison à Cennetpașa. On apprend que M. Yıldırım avait profité de sa libération provisoire pour se soustraire à la justice(...).
On apprend que Yıldırım, qui s’était coloré ses cheveux pour que ne le reconnaisse pas, a été arrêté par la même équipe [de police] qu’il y a trois ans. Il a été transféré à la maison d’arrêt de Buca (...)
».
Le 28 avril 2000, se fondant sur l’article 19 de la loi sur la presse
n
o
5680 («
la loi n
o
5680
») relatif au droit de réponse, le requérant fit établir par un notaire un texte rectificatif et le transmit au quotidien en cause.
Le 23 mai 2000, suite à l’inaction du journal, le requérant saisit le tribunal de paix d’Izmir d’une demande tendant à obtenir la publication du texte sur la base du droit de réponse. Ce faisant, il souligna que le fait d’avoir ainsi été exposé à l’attention du public, par le biais d’un article au contenu erroné, portait atteinte à ses droits de la personnalité.
Le même jour, le tribunal de paix fit droit à la demande du requérant et enjoignit au journal de rectifier l’article en question.
Le journal n’ayant pas obtempéré à ce jugement, le 7 décembre 2000, le requérant introduisit devant le tribunal de grande instance d’Izmir («
le
tribunal
») une action en dommage-intérêts à l’encontre du journal.
Par un jugement du 19 novembre 2001, le tribunal donna partiellement gain de cause au requérant et condamna le journal à lui verser une somme au titre du dommage moral. Dans ses attendus, le tribunal estima que le journal n’avait pas prouvé le fait que le requérant ait tenté de se soustraire à la justice et coloré ses cheveux afin d’éviter de purger le restant de sa peine. Il conclut que l’article en question portait atteinte à l’honneur et à la réputation du requérant.
Le 20 juin 2002, sur pourvoi du journal, la 4
ème
chambre civile de la Cour de cassation infirma le jugement de première instance. Elle souligna que le requérant, n’ayant pas contesté s’être teint les cheveux, se contentait de se plaindre du contenu incorrect de l’article en question. À ce titre, la haute cour indiqua que la presse ne saurait être tenue pour responsable des informations erronées qui paraissaient néanmoins correctes au moment de la publication. En tenant compte de la situation du requérant et en mettant en balance l’intérêt du public à être informé et les intérêts privés du requérant, elle jugea qu’en l’espèce, les exigences de la liberté de la presse primaient sur celles de la protection de la réputation du requérant.
Le 12 novembre 2002, le tribunal se conforma à l’arrêt de cassation et débouta le requérant de sa demande.
Le requérant se pourvut en cassation.
Par un jugement du 11 décembre 2003, la 4
ème
chambre civile de la Cour de cassation confirma le jugement attaqué.
Le 14 juin 2004, la même chambre civile rejeta également le recours en rectification formé par le requérant.
Le texte de l’arrêt fut déposé au greffe de la juridiction de première instance le 8
juillet 2004.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention le requérant se plaint
:
-
de la durée de la procédure
;
-
de ce que les autorités judiciaires n’ont pas suffisamment motivé leur décision.
Toujours sur le terrain de l’article 6 § 1, combiné avec l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint également du manque d’impartialité des juges de la Cour de cassation. Il ajoute que son recours en rectification a été examiné par les mêmes juges de la Cour de cassation que ceux ayant rendu l’arrêt en cassation.
Le requérant soutient enfin que l’article paru dans le journal et les décisions des juridictions internes rendues à cet égard portent atteinte à son droit à la vie privée garanti par l’article 8 de la Convention.
1.
Le requérant allègue que l’article paru dans le journal et les décisions des juridictions internes rendues à cet égard emporte violation de son droit à la vie privée au sens de l’article 8 de la Convention.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant soutient également que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
».
La Cour note que la période à considérer a débuté le 7 décembre 2000, avec l’introduction de l’action, et a pris fin le 14 juin 2004, date du dernier arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré 3 ans, 6 mois et 7 jours pour trois niveaux de juridiction, avec au total cinq instances.
Compte tenu de la durée globale de la procédure et des critères de la jurisprudence établie en la matière (voir parmi beaucoup d’autres
Pélissier et Sassi c. France
[GC], n
o
Ertürk c.
Turquie
, n
o
15259/02, 12 avril 2005), la Cour estime que la durée de la procédure n’est pas excessive et répond à la célérité requise par l’article 6
§
1 de la Convention.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Le requérant se plaint aussi de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention dans la mesure où les juridictions nationales n’ont pas suffisamment motivé leur décision.
La Cour reconnaît que l’article 6 § 1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions mais rappelle qu’il ne découle pas de cette disposition que les motifs exposés par une juridiction doivent traiter en particulier de tous les points que l’une des parties peut estimer fondamentaux pour son argumentation. Une partie n’a pas le droit absolu d’exiger du tribunal qu’il expose les motifs qu’il a de rejeter chacun de ses arguments (voir
Van
de
Hurk c. Pays-Bas
, 19 avril 1994, §
61, série
A, n
o
288, et
García
Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
30544/96, §
‑
I).
En l’espèce, la Cour constate que tant le tribunal de grande instance que la Cour de cassation ont examiné tous les arguments qui leur étaient soumis par les parties et développé de manière explicite leur appréciation des preuves et ainsi motivé leur jugement.
Dans ces circonstances, l’examen de ce grief, tel qu’il a été soulevé, ne permet de déceler aucune apparence de violation du droit à un procès équitable garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que le grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé au sens de l’article
35 §§
3 et 4 de la Convention.
4.
Invoquant l’article 6 § 1, combiné avec l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint enfin du manque d’impartialité des juges de la Cour de cassation. Il ajoute que son recours en rectification a été examiné par ces mêmes juges.
En ce qui concerne l’indépendance des juges de la Cour de cassation, la Cour ne constate aucune apparence de violation de l’article 6 de la Convention. Quant au fait que le recours en rectification ait été examiné par les mêmes juges que ceux ayant rendu l’arrêt en cassation, la Cour rappelle avoir déjà eu l’occasion de se prononcer sur un grief similaire dans l’affaire
Arslan
c.
Turquie
(déc., n
o
39080/97, 21
septembre 1999). Eu égard à la similitude de la situation en cause, elle ne saurait en l’espèce s’écarter de l’approche adoptée dans la décision susmentionnée.
Il convient donc de rejeter cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement, au sens de l’article
35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré de l’article 8 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente