Yildirim împotriva Turciei

Traducere în română AI

SECȚIA A DOUA

DECIZIE FINALĂ

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

cererii nr. 4300/05 introdusă de Ramazan YILDIRIM împotriva Turciei Curtea europeană a drepturilor omului (secția a doua), reunită la 18 mai 2010 într-o cameră compusă din: Françoise Tulkens, președintă, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, Guido Raimondi, judecători, și Sally Dollé, grefieră de secție, Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 7 ianuarie 2005, Având în vedere decizia parțială din 6 ianuarie 2009, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant, După ce a deliberat, pronunță decizia următoare: ÎN FAPT Reclamantul, dl Ramazan Yıldırım, este un resortisant turc, născut în 1941 și rezidând în Izmir.

Este reprezentat în fața Curții de av. S. Cengiz, avocat în İzmir. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Urmărirea penală îndreptată împotriva reclamantului La 17 ianuarie 1997, reclamantul, care exercita profesia de gardian de închisoare, a fost arestat și plasat în arestul poliției. Printr-un act de acuzare din 27 ianuarie 1997, procurorul de pe lângă curtea de siguranță a Statului din Izmir („curtea de siguranță a Statului”) a inițiat o acțiune publică împotriva reclamantului pentru ajutor și asistență acordate unei organizații ilegale, DHKP-C (Partid/Front revoluționar de eliberare a poporului).

Printr-o hotărâre din 23 februarie 1999, curtea de siguranță a Statului l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni și a ordonat punerea sa în libertate provizorie. La 27 martie 2000, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. Ulterior, reclamantul a fost arestat la domiciliul său și încarcerat în închisoarea din Buca pentru a-și executa restul pedepsei. 2. Acțiunea intentată de reclamant împotriva presei Ziarul regional Yeni Asır („Noul secol”) din 21 aprilie 2000 a publicat, cu două fotografii ale reclamantului, un articol intitulat „colorarea părului nu l-a salvat”. Pasajele relevante ale acestui articol se citesc astfel: „Gardianul [de închisoare] Ramazan Yıldırım și-ar fi colorat părul [...] pentru a nu fi recunoscut (...).

Ramazan Yıldırım (59 ani), deținut la arestul preventiv din Buca/Izmir și condamnat de curtea de siguranță a Statului din Izmir la o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani și 9 luni pentru ajutor și asistență acordate organizației ilegale DHKP-C, a fost arestat în casa sa din Cennetpașa. Aflăm că dl Yıldırım profitase de eliberarea sa provizorie pentru a se sustrage justiției (...). Aflăm că Yıldırım, care își colorase părul ca să nu fie recunoscut, a fost arestat de aceeași echipă [de poliție] ca acum trei ani. A fost transferat la arestul preventiv din Buca (...)”. La 28 aprilie 2000, întemeindu-se pe articolul 19 din legea presei nr. 5680 („legea nr. 5680”) privind dreptul de răspuns, reclamantul a făcut să se întocmească de un notar un text rectificativ și l-a transmis cotidianului în cauză.

La 23 mai 2000, în urma inacțiunii ziarului, reclamantul a sesizat tribunalul de pace din Izmir cu o cerere având ca obiect obținerea publicării textului în temeiul dreptului de răspuns. Procedând astfel, el a subliniat că faptul de a fi fost expus astfel atenției publicului, prin intermediul unui articol cu conținut eronat, aducea atingere drepturilor sale ale personalității. În aceeași zi, tribunalul de pace a admis cererea reclamantului și a obligat ziarul să rectifice articolul în cauză. Deoarece ziarul nu s-a conformat acestei hotărâri, la 7 decembrie 2000, reclamantul a introdus în fața tribunalului de mare instanță din Izmir („tribunalul”) o acțiune în daune-interese împotriva ziarului.

Printr-o hotărâre din 19 noiembrie 2001, tribunalul a admis parțial cererea reclamantului și a obligat ziarul să-i plătească o sumă cu titlu de prejudiciu moral. Tribunalul a apreciat că ziarul nu dovedise faptul că reclamantul ar fi încercat să se sustragă justiției și să-și coloreze părul pentru a evita să-și execute restul pedepsei. Acesta a conchis că articolul în cauză aducea atingere onoarei și reputației reclamantului. La 20 iunie 2002, la recursul ziarului, Curtea de Casație a casat hotărârea de primă instanță. Aceasta a subliniat că reclamantul, neContestând că și-a colorat părul, se mulțumea să se plângă de conținutul incorect al articolului în cauză. În această privință, înalta curte a indicat că presa nu putea fi considerată răspunzătoare pentru informațiile eronate care păreau totuși corecte la momentul publicării.

Ținând cont de condamnarea penală a reclamantului și punând în balanță interesul publicului de a fi informat și interesele private ale reclamantului, aceasta a apreciat că în circumstanțele speței, libertatea presei trebuia să prevaleze asupra protecției reputației reclamantului. La 12 noiembrie 2002, tribunalul s-a conformat hotărârii de casație și a respins cererea reclamantului. Printr-o hotărâre din 11 decembrie 2003, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. Printr-o hotărâre din 14 iunie 2004, Curtea de Casație a respins, de asemenea, recursul în rectificare formulat de reclamant.

Această hotărâre a fost redactată în formă finală la 8 iulie 2004. B. Dreptul și practica interne relevante Dispozițiile relevante ale dreptului turc se găsesc expuse în hotărârile Saygılı și alții împotriva Turciei, (nr. 19353/03, §§ 16-17, 8 ianuarie 2008), Turhan împotriva Turciei, (nr. 48176/99, § 20, 19 mai 2005) și Pakdemirli împotriva Turciei, (nr. 35839/97, §§ 25-16, 22 februarie 2005). Curtea face trimitere, de asemenea, la Rezoluția 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind dreptul la respectarea vieții private, adoptată la 26 iunie 1998. ÎN DREPT Invocând articolul 8 din Convenție, reclamantul susține că articolul apărut în ziar a adus o atingere nejustificată respectării vieții sale private, cu atât mai mult cu cât acesta nu reflecta realitatea și nici nu prezenta vreun interes pentru opinia publică.

Guvernul susține că reclamantul, care a omis să depună o plângere penală împotriva responsabilului ziarului Yeni Asır în urma refuzului acestuia de a publica rectificarea sa nesocotind decizia din 23 mai 2000, nu poate fi considerat că a îndeplinit cerințele regulii epuizării căilor de recurs interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Curtea nu consideră necesar să se oprească asupra acestei excepții a Guvernului, considerând că în orice caz, această parte a cererii este vădit nefondată, pentru motivele care urmează.

Înainte de a aborda examinarea sa, Curtea reamintește principiile generale, pe de o parte, în privința rolului mediilor scrise (a se vedea, printre altele, Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei [MC], nr. 21980/93, §§ 58-60, CEDO 1999-III și Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, §§ 59-63, CEDO 2001-I, precum și trimiterile care figurează acolo) și, pe de altă parte, în privința protecției vieții private a persoanelor (a se vedea, de exemplu, Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, §§ 56-60, CEDO 2004-VI și trimiterile care sunt făcute acolo, Sciacca împotriva Italiei, nr. 50774/99, §§ 27 și 29, CEDO 2005-I). În acest context, trebuie reținut că articolul litigios l-a prezentat pe reclamant ca o persoană care își colorase părul cu scopul de a scăpa de justiție.

În această privință, contează puțin să se știe dacă aceste afirmații erau lipsite de orice interes public (pentru principiu, Tammer, citat anterior, § 68, Bladet Tromsø și Stensaas, citat anterior, § 62, Von Hannover, citat anterior, § 65, și Krone Verlag GmbH & Co. KG împotriva Austriei, nr. 34315/96, § 37, 26 februarie 2002 și trimiterile care sunt date acolo), așa cum a afirmat reclamantul. Curtea observă totuși că faptele aflate la originea articolului în cauză erau corecte: într-adevăr, reclamantul, gardian de închisoare, fusese într-adevăr condamnat pentru ajutor și asistență acordate unei organizații ilegale; își colorase într-adevăr părul și fusese efectiv arestat în timp ce era în libertate provizorie.

De altfel, Curtea de Casație a apreciat în hotărârea sa din 20 iunie 2002 că informațiile cuprinse în articolul editat de ziarul regional Yeni Asır păreau „corecte la momentul publicării” deoarece proveneau din dosarul curții de siguranță a Statului privind condamnarea penală a reclamantului. Aceste informații s-ar înscrie, de asemenea, în cadrul subiectelor care țin de îndatorirea de informare a presei. Exista, prin urmare, o bază factuală suficientă pentru a justifica afirmațiile făcute.

Chiar dacă ipoteza privind colorarea părului reclamantului cu scopul de a scăpa de justiție ar putea fi criticabilă din punctul de vedere al deontologiei jurnalistice (a se vedea, de exemplu, Colombani și alții împotriva Franței, nr. 51279/99, § 65, CEDO 2002-V), Curtea vede mai degrabă în aceasta expresia „dozei de exagerare” pe care este permis să o folosim în cadrul exercitării libertății jurnalistice (a se vedea, printre multe altele, Prager și Oberschlick împotriva Austriei, 26 aprilie 1995, § 38, seria A nr. 313). Având în vedere cele de mai sus, nimic nu permite să se conchidă că instanțele naționale au depășit marja de apreciere recunoscută Statelor, atunci când au relativizat ponderea dreptului la protecția vieții private a reclamantului, în sensul articolului 8, în punerea sa în balanță cu interesele concurente ale mediilor implicate, în raport cu articolul 10 din Convenție (a se vedea, Karakó împotriva Ungariei, nr. 39311/05, §§ 28-29, 28 aprilie 2009 și Pipi împotriva Turciei (dec.), nr. 4020/03, 12 mai 2009). Prin urmare, cererea trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară restul cererii inadmisibil. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefieră Președintă

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 4300/05 présentée par Ramazan YILDIRIM contre la Turquie La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant le 18 mai 2010 en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, Guido Raimondi, juges, et de Sally Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 7 janvier 2005, Vu la décision partielle du 6 janvier 2009, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Ramazan Yıldırım, est un ressortissant turc, né en 1941 et résidant à Izmir.

Il est représenté devant la Cour par M e S. Cengiz, avocat à İzmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent. A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. La poursuite pénale diligentée contre le requérant Le 17 janvier 1997, le requérant, qui exerçait la profession de gardien de prison, fut arrêté et placé en garde à vue. Par un acte d'accusation du 27 janvier 1997, le procureur près la cour de sûreté de l'État d'Izmir (« la cour de sûreté de l'État ») engagea une action publique à l'encontre du requérant pour aide et assistance à une organisation illégale, le DHKP-C (Parti/Front révolutionnaire de libération du peuple).

Par un arrêt du 23 février 1999, la cour de sûreté de l'État condamna le requérant à une peine d'emprisonnement de trois ans et neuf mois et ordonna sa mise en liberté provisoire. Le 27 mars 2000, la Cour de cassation confirma l'arrêt de première instance. Par la suite, le requérant fut arrêté à son domicile et incarcéré dans la prison de Buca pour purger le restant de sa peine. 2. L'action intentée par le requérant contre la presse Le journal régional Yeni Asır (« Nouveau siècle ») du 21 avril 2000, publia, avec deux photos du requérant, un article intitulé « la coloration des cheveux ne l'a pas sauvé ». Les passages pertinents de cet article se lisent ainsi : « Le gardien [de prison] Ramazan Yıldırım aurait coloré ses cheveux [...] pour ne pas être reconnu (...).

Ramazan Yıldırım (59 ans), détenu à la maison d'arrêt de Buca/Izmir et condamné par la cour de sûreté de l'État d'Izmir à une peine de prison de 3 ans et 9 mois pour aide et assistance à l'organisation illégale DHKP-C , a été arrêté dans sa maison à Cennetpașa. On apprend que M. Yıldırım avait profité de sa libération provisoire pour se soustraire à la justice (...). On apprend que Yıldırım, qui s'était coloré ses cheveux pour qu'on ne le reconnaisse pas, a été arrêté par la même équipe [de police] qu'il y a trois ans. Il a été transféré à la maison d'arrêt de Buca (...) ». Le 28 avril 2000, se fondant sur l'article 19 de la loi sur la presse n o 5680 (« la loi n o 5680 ») relatif au droit de réponse, le requérant fit établir par un notaire un texte rectificatif et le transmit au quotidien en cause.

Le 23 mai 2000, suite à l'inaction du journal, le requérant saisit le tribunal de paix d'Izmir d'une demande tendant à obtenir la publication du texte sur le fondement du droit de réponse. Ce faisant, il souligna que le fait d'avoir ainsi été exposé à l'attention du public, par le biais d'un article au contenu erroné, portait atteinte à ses droits de la personnalité. Le jour même, le tribunal de paix fit droit à la demande du requérant et enjoignit au journal de rectifier l'article en question. Le journal n'ayant pas obtempéré à ce jugement, le 7 décembre 2000, le requérant introduisit devant le tribunal de grande instance d'Izmir (« le tribunal ») une action en dommage-intérêts à l'encontre du journal.

Par un jugement du 19 novembre 2001, le tribunal donna partiellement gain de cause au requérant et condamna le journal à lui verser une somme au titre du dommage moral. Le tribunal estima que le journal n'avait pas prouvé le fait que le requérant ait tenté de se soustraire à la justice et coloré ses cheveux afin d'éviter de purger le restant de sa peine. Il conclut que l'article en question portait atteinte à l'honneur et à la réputation du requérant. Le 20 juin 2002, sur pourvoi du journal, la Cour de cassation cassa le jugement de première instance. Elle souligna que le requérant, n'ayant pas contesté s'être teint les cheveux, se contentait de se plaindre du contenu incorrect de l'article en question.

À ce titre, la haute cour indiqua que la presse ne saurait être tenue pour responsable des informations erronées qui paraissaient néanmoins correctes au moment de la publication. En tenant compte de la condamnation pénale du requérant et en mettant en balance l'intérêt du public à en être informé et les intérêts privés du requérant, elle jugea que dans les circonstances de l'espèce, la liberté de la presse devait primer sur la protection de la réputation du requérant. Le 12 novembre 2002, le tribunal se conforma à l'arrêt de cassation et débouta le requérant de sa demande. Par un arrêt du 11 décembre 2003, la Cour de cassation confirma ce jugement. Par un arrêt du 14 juin 2004, la Cour de cassation rejeta également le recours en rectification formé par le requérant.

Cet arrêt fut mis au net le 8 juillet 2004. B. Le droit et la pratique internes pertinents Les dispositions pertinentes du droit turc se trouvent exposées dans les arrêts Saygılı et autres c. Turquie , (n o 19353/03, §§ 16-17, 8 janvier 2008), Turhan c. Turquie , (n o 48176/99, § 20, 19 mai 2005) et Pakdemirli c. Turquie , (n o 35839/97, §§ 25-16, 22 février 2005). La Cour renvoie également à la Résolution 1165 (1998) de l'Assemblée parlementaire du Conseil de l'Europe sur le droit au respect de la vie privée, adoptée le 26 juin 1998. EN DROIT Invoquant l'article 8 de la Convention, le requérant allègue que l'article paru dans le journal a porté une atteinte injustifiée au respect de sa vie privée, d'autant que celui-ci ne reflétait pas la réalité ni ne présentait un intérêt quelconque pour l'opinion publique.

Le Gouvernement soutient que le requérant, qui a omis de déposer une plainte pénale à l'encontre du responsable journal Yeni Asır à la suite de son refus de publier son rectificatif au mépris de la décision du 23 mai 2000, ne saurait passer pour avoir rempli les exigences de la règle de l'épuisement des voies de recours internes au sens de l'article 35 § 1 de la Convention. La Cour n'estime pas devoir s'attarder sur cette exception du Gouvernement, considérant qu'en tout état de cause, cette partie de la requête pêche par manque de fondement, pour les raisons qui suivent.

Avant d'aborder son examen, la Cour rappelle les principes généraux, d'une part, quant au rôle des médias écrits (voir, entre autres, Bladet Tromsø et Stensaas c. Norvège [GC], n o 21980/93, §§ 58-60, CEDH 1999 ‑ III et Tammer c. Estonie , n o 41205/98, §§ 59-63, CEDH 2001 ‑ I, ainsi que les références qui y figurent) et, d'autre part, quant à la protection de la vie privée de personnes (voir, par exemple, Von Hannover c. Allemagne , n o 59320/00, §§ 56-60, CEDH 2004 ‑ VI et les références qui y sont faites, Sciacca c. Italie , n o 50774/99, §§ 27 et 29, CEDH 2005 ‑ I). Dans ce contexte, il convient de noter que l'article litigieux a présenté le requérant comme une personne qui avait coloré ses cheveux dans le but d'échapper à la justice.

A cet égard, il importe peu de savoir si ces propos étaient dépourvus d'un intérêt public quelconque (pour le principe, Tammer , précité, § 68, Bladet Tromsø et Stensaas , précité, § 62 , Von Hannover , précité, § 65, et Krone Verlag GmbH & Co. KG c. Autriche , n o 34315/96, § 37, 26 février 2002 et les références qui y sont données), comme le requérant l'a affirmé. La Cour observe néanmoins que les faits à l'origine de l'article en question étaient corrects : en effet, le requérant, gardien de prison, avait bien été condamné pour aide et assistance à une organisation illégale ; il avait bien coloré ses cheveux et avait effectivement été arrêté alors qu'il était en liberté provisoire.

D'ailleurs, la Cour de cassation a estimé dans son arrêt du 20 juin 2002 que les informations contenues dans l'article édité par le journal régional Yeni Asır paraissaient « correctes au moment de la publication » car elles provenaient du dossier de la cour de sûreté de l'Etat relatif à la condamnation pénale du requérant. Ces informations s'inscriraient également dans le cadre de sujets relevant du devoir d'information de la presse. Il existait donc une base factuelle suffisante pour justifier les propos tenus.

Même si l'hypothèse concernant la coloration des cheveux du requérant dans le but d'échapper à la justice pourrait être critiquable du point de vue de la déontologie journalistique (voir, par exemple, Colombani et autres c. France , n o 51279/99, § 65, CEDH 2002 ‑ V), la Cour y voit davantage l'expression de la « dose d'exagération » dont il est permis d'user dans le cadre de l'exercice de la liberté journalistique (voir, parmi beaucoup d'autres, Prager et Oberschlick c. Autriche , 26 avril 1995, § 38, série A n o 313). Au vu de ce qui précède, rien ne permet de conclure que les juridictions nationales ont dépassé la marge d'appréciation reconnue aux Etats, lorsqu'elles ont relativisé le poids du droit à la protection de la vie privée du requérant, au sens de l'article 8, dans sa mise en balance avec les intérêts concurrents des médias mis en cause, au regard de l'article 10 de la Convention (voir, Karakó c. Hongrie , n o 39311/05, §§ 28-29, 28 avril 2009 et Pipi c. Turquie (déc.), n o 4020/03, 12 mai 2009). Partant, la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare le restant de la requête irrecevable. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente