A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 38667/02 prezentate de Ertu Electroluxrul KILIç împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 octombrie 2005 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Cabral Barreto Türmen Butkevych Jočienė, Popović, judecători și domnul Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 14 septembrie 2002, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Ertu Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost arestat la 16 aprilie 1995 din cauza pretinsei sale apartenențe la o organizație ilegală și pus în detenție provizorie la 26 aprilie 1995. La 23 iulie 1997, a fost eliberat temporar. La 30 decembrie 1998, Curtea de Securitate a Uniunii Europene l-a acuzat pe reclamant de acuzații. Această hotărâre a fost confirmată de Curtea de Casație la 7 iulie 1999. La 26 martie 1999, reclamantul sesizează instanța de judecată din Bergama cu privire la o acțiune în despăgubire a prejudiciului suferit din cauza detenției sale ilegale, în temeiul Legii nr. 466. La 30 aprilie 2001, instanța de judecată, acționând pentru a doua oară pe această temă ca urmare a căsării hotărârii sale inițiale, a acordat reclamantului 1 619 757 412 lire turce (TRL) (aproximativ 1 602 EUR) drept daune materiale și morale, sumă care nu era însoțită de dobânzi restante. La 17 septembrie 2001, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre, care a fost vărsată în dosarul cauzei care se află la grefa instanței de judecată din 2 octombrie 2001. Reclamantul obține o copie a acestei hotărâri la 15 martie 2002. La 27 decembrie 2002, reclamantul obține plata în instanță a taxei care se ridică la 1 607 600 000 TRL (aproximativ 937 EUR). Dreptul și practica internă relevantă În temeiul articolului 82 din Legea nr. 1530 din 9 iunie 1930 privind căile de executare și falimentul (craca ve kanunu) și al articolului 19 din Legea nr. 1530 din 3 aprilie 1930 privind municipalitățile (Belediyeler Kanunu), bunurile care aparțin statului și municipalității, precum și bunurile destinate uzului public nu pot face obiectul unei sechestrări. GRIFS Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de nelegalitatea arestării sale, în măsura în care acesta nu are un motiv plauzibil pentru că a comis o infracțiune, precum și de durata detenției sale și a detenției sale provizorii. În plus, acesta afirmă că suma alocată de instanța de judecată este derizorie și nu poate fi considerată o reparație în sensul art. 5 alin. (5). În această privință, aceasta se referă și la art. 13 din Convenție. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii în fața instanței de judecată și a Curții de Casație. Reclamantul susține că faptul că a fost prezentat presei ca membru al unei organizații ilegale în cadrul procedurii penale în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene, deși nu a fost stabilită vinovăția sa, și-a încălcat dreptul la încuviințare, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (2) din convenție. Invocând articolele 1 din Protocolul nr. 1 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge de pierderea suferită ca urmare a reținerii cu întârziere a dreptului la plată, care nu a fost însoțită de interese discriminatorii, precum și de absența recursului în această privință. În plus, consideră că suma alocată de instanța de judecată este derizorie și că nu poate fi considerată reparație în sensul art. 5 alin. (5) din Convenție. În această privință, Curtea consideră oportun să examineze aceste obiecții din perspectiva art. 5 alin. (1) lit. (c), 3 și 5 din Convenție. În acest caz, reținerea reclamantului a luat sfârșit la 26 aprilie 1999 și detenția sa provizorie la 23 iulie 1997, fie, în ambele cazuri, cu mai mult de șase luni înainte de introducerea prezentei cereri, și anume la 14 septembrie 2002, rezultă că obiecțiile reținute la art. 5 alin. (1) lit. (c) și 3 sunt întârziate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 5 alineatul (5) din Convenție, Curtea amintește că dreptul la despăgubiri prevăzut la alineatul (5) presupune că o încălcare a alineatului (5) din prezentul articol a fost stabilită de o autoritate națională sau de instituțiile Convenției (N.C. Italia [GC], nr. 24952/94, § 49, CEDH 2002 X). Având în vedere concluzia la care s-a ajuns mai jos, Curtea consideră că reclamantul nu are dreptul la despăgubiri. În plus, nici o încălcare a articolului 5 alineatele (1) - (4) din convenție nu a fost stabilită de un organism intern. În această privință, acordarea unei despăgubiri de către instana de judecată în temeiul legii nr. 466 nu constituie o astfel de constatare, în special în ceea ce privește o decizie întemeiată pe un text care se distinge, atât prin finalitatea sa, cât și prin condițiile sale de admisibilitate, de dispozițiile articolului 5 alineatul (1) și ale articolului 3 din convenție (a se vedea, mutatis mutandis Ya 28692/95, Decizia Comisiei din 16 octombrie 1996. În consecință, acest litigiu trebuie respins ca fiind vădit nefondat în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de procedura în fața instanței de judecată și a Curții de Casație. Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia atunci când semnificația deciziei interne definitive nu este prevăzută în dreptul intern, trebuie luată în considerare data punerii sale la dispoziție, data de la care părțile pot lua efectiv cunoștință de conținutul său (a se vedea, mutatis mutandis Papachelas c. Grecia [GC], nr 31423/96, § 30, și Seher Karataș c. Turcia (dec.), nr 33179/96, 9 iulie 2002. În speță, hotărârea din 17 septembrie 2001 pronunțată de Curtea de Casație, care constituie decizia internă definitivă, nu a fost comunicată reclamantului. La 2 octombrie 2001, textul acestei hotărâri a fost vărsat în dosarul cauzei care se află la grefa instanței de judecată și pus la dispoziția părților. Prin urmare, termenul de șase luni începe să curgă de la ultima dată. Prin urmare, acest aspect este întârziat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Recurentul susține că faptul că a fost prezentat presei ca membru al unei organizații ilegale în cadrul procedurii în fața instanței de securitate a statului și-a încălcat dreptul la prezumția de nevinovăție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (2) din Convenție. Curtea constată că reclamantul nu susține în niciun fel acest aspect. În orice caz, decizia internă definitivă în ceea ce privește procedura în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene este pronunțată la 7 iulie 1999, adică cu mai mult de șase luni înainte de introducerea prezentei hotărâri. Prin urmare, această cauză este întârziată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de plata cu întârziere a despăgubirii și de faptul că aceasta din urmă nu era însoțită de interese. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. examinarea obiecțiunilor reclamantului care au fost încălcate de dreptul său de a-și respecta bunurile și de lipsa de recurs în această privință Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa procesoare Președintele
de la requête n
o
38667/02
présentée par Ertuğrul KILIÇ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 4 octobre 2005 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
V.
Butkevych
,
M
me
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 septembre 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Ertuğrul Kılıç, est un ressortissant turc, né en 1978 et résidant à Izmir. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant fut arrêté le 16 avril 1995 en raison de sa prétendue appartenance à une organisation illégale et mis en détention provisoire le 26
avril 1995.
Le 23 juillet 1997, il bénéficia d’une mise en liberté provisoire.
Le 30 décembre 1998, la cour de sûreté de l’Etat acquitta le requérant des accusations à son encontre. Cet arrêt fut confirmé par la Cour de cassation le 7 juillet 1999.
Le 26 mars 1999, le requérant saisit la cour d’assises de Bergama d’une action en réparation du préjudice subi en raison de sa détention irrégulière, sur le fondement de la loi n
o
466.
Le 30 avril 2001, la cour d’assises, statuant pour la deuxième fois sur la question à la suite de la cassation de son arrêt initial, accorda au requérant 1
619
757
412 livres turques (TRL) (environ 1
602 euros (EUR)) à titre de dommage matériel et moral, montant qui n’était pas assorti d’intérêts moratoires.
Le 17 septembre 2001, la Cour de cassation confirma cet arrêt, lequel fut versé au dossier de l’affaire se trouvant au greffe de la cour d’assises le 2
octobre 2001. Le requérant obtint une copie de cet arrêt le 15 mars 2002.
Le 27 décembre 2002, le requérant obtint le paiement de l’indemnité qui s’élevait à 1
607
600
000 TRL (environ 937 EUR).
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
En vertu de l’article 82 de la loi
n
o
2004 du 9 juin 1932
sur les voies d’exécution et la faillite (
İcra ve İflas Kanunu
) et de l’article 19 de la loi n
o
1530 du 3 avril 1930 sur les municipalités (
Belediyeler Kanunu
), les biens appartenant à l’Etat et à la municipalité ainsi que les biens destinés à l’usage public ne peuvent pas faire l’objet d’une saisie.
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du défaut de légalité de son arrestation, dans la mesure où il n’existait pas de raison plausible de le soupçonner d’avoir commis une infraction, ainsi que de la durée de sa garde à vue et de sa détention provisoire. Il allègue, en outre, que la somme allouée par la cour d’assises est dérisoire et ne peut passer pour une réparation au sens de l’article 5 § 5. A cet égard, il invoque également l’article 13 de la Convention.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint du défaut d’équité de la procédure devant la cour d’assises et la Cour de cassation.
Le requérant soutient que le fait d’avoir été présenté à la presse comme un membre d’une organisation illégale dans le cadre de la procédure pénale devant la cour de sûreté de l’Etat, alors même que sa culpabilité n’avait pas été établie, a enfreint son droit à la présomption d’innocence tel que prévu par l’article 6 § 2 de la Convention.
Invoquant les articles 1 du Protocole n
o
1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de la perte subie en raison du versement tardif de l’indemnité, laquelle n’était pas assortie d’intérêts moratoires, ainsi que de l’absence de recours à cet égard.
1.
Le requérant se plaint du défaut de légalité de son arrestation ainsi que de la durée de sa garde à vue et de sa détention provisoire. Il y voit une violation de l’article 5 § 1 de la Convention. Il allègue, en outre, que le montant alloué par la cour d’assises est dérisoire et ne peut passer pour une réparation au sens de l’article 5 § 5. A cet égard, il invoque également l’article 13 de la Convention.
La Cour estime opportun d’examiner ces griefs sous l’angle de l’article 5 §§ 1 c), 3 et 5 de la Convention.
En l’espèce, la garde à vue du requérant a pris fin le 26 avril 1999 et sa détention provisoire le 23 juillet 1997, soit, dans les deux cas, plus de six mois avant l’introduction de la présente requête, à savoir le 14 septembre 2002. Il s’ensuit que les griefs tirés de l’article 5 §§ 1 c) et 3 sont tardifs et doivent être rejetés en application de l’article
35 §§
1 et
4 de la Convention.
Quant au grief tiré de l’article 5 § 5 de la Convention, la Cour rappelle que le droit à réparation énoncé au paragraphe 5 suppose qu’une violation de l’un de ces autres paragraphes ait été établie par une autorité nationale ou par les institutions de la Convention (
N.C. c. Italie
[GC], n
o
‑
X).
Compte tenu de la conclusion à laquelle elle a abouti ci-dessous, la Cour estime que le requérant n’a aucun droit à réparation. Par ailleurs, aucune violation de l’article 5 §§ 1 à 4 de la Convention n’a été établie par un organe interne. A cet égard, l’octroi d’une indemnisation par la cour d’assises en application de la loi n
o
466 ne constitue pas un tel constat, s’agissant d’une décision fondée sur un texte qui se distingue, tant par sa finalité que par ses conditions de recevabilité, des dispositions de l’article 5
§§ 1 et 3 de la Convention (voir,
mutadis mutandis
,
Yağcı et Sargın c. Turquie
, arrêt du 8 juin 1995, série A n
o
319
‑
A, p. 17, § 44, et
Bauduin c. France
, n
o
28692/95, décision de la Commission du 16 octobre 1996).
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure devant la cour d’assises et la Cour de cassation.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle lorsque la signification de la décision interne définitive n’est pas prévue en droit interne, il convient de prendre en considération la date de sa mise à disposition, date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance de son contenu (voir,
mutatis mutandis
,
Papachelas c. Grèce
[GC], n
o
31423/96, § 30, et
Seher Karataș c.
Turquie
(déc.), n
o
33179/96, 9 juillet 2002).
En l’espèce, l’arrêt du 17 septembre 2001 rendu par la Cour de cassation, qui constitue la décision interne définitive, n’a pas été signifié au requérant. Le 2 octobre 2001, le texte de cet arrêt a été versé au dossier de l’affaire se trouvant au greffe de la cour d’assises et mis à la disposition des parties. Dès lors, le délai de six mois commence à courir à compter de cette dernière date. Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article
35 §§
1 et
4 de la Convention.
3.
Le requérant soutient que le fait d’avoir été présenté à la presse comme membre d’une organisation illégale lors de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat a enfreint son droit à la présomption d’innocence tel que prévu par l’article 6 § 2 de la Convention.
La Cour note que le requérant n’étaye aucunement ce grief. En tout état de cause, la décision interne définitive quant à la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat est l’arrêt de la Cour de cassation rendu le 7 juillet 1999, soit plus de six mois avant l’introduction de la présente requête. L’examen du dossier ne révèle aucun élément qui aurait pu suspendre le cours du délai en question. Partant, ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article
35 §§
1 et
4 de la Convention.
4.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint du versement tardif de l’indemnité et de ce que celle-ci n’était pas assortie d’intérêts moratoires. L’absence de recours à cet égard aurait enfreint l’article 13 de la Convention.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés d’une atteinte à son droit au respect de ses biens et de l’absence de recours à cet égard
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P. Costa
Greffière
Président