CtEDO 06.01.2009 Auto

IVANOV v. BULGARIA

RESPONDENT
BGR
HOTĂRÂRE
06.01.2009
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partly inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
IVANOV v. BULGARIA (CtEDO, 2009)
HUDOC · oficial

A cincea secție a deciziei părții cu privire la aDMINISIBILITATEA cererii nr. 33551/04 de Ivan Penchev IVANOV împotriva Bulgariei Curții Europene a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), care așezează la 6 ianuarie 2009 ca Cameră compusă din: Peer Lorenzen, Președinte, Rait Maruste, Karel Jungwiert, Renate Jaeger, Mark Villiger, Mirjana Lazarova Trajkovska, Zdravka Kalaydjieva, judecători și Claudia Westerdiek, Secțiunea Grefier Având în vedere cererea depusă la 9 septembrie 2004, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Ivan Penchev Ivanov, este un național bulgar care s-a născut în 1954 și trăiește în Varna. La 28 ianuarie 1994, un procuror din biroul procurorului regional Burgas a deschis o anchetă preliminară împotriva reclamantului cu privire la acuzațiile de corupție în urma publicațiilor din presă din ianuarie 1994 susținând că reclamantul în capacitatea sa de a un manager general al companiei turistice de stat „St. Konstantin și Elena” au primit o sumă mare de bani ca mită pentru garantarea semnării unui anumit contract. Între februarie 1994 și august 1994 au fost deschise mai multe noi anchete preliminare pentru diferite infracțiuni împotriva reclamantului, toate care au fost alăturate mai târziu. La 3 august 1994, reclamantul a fost acuzat de abuz de funcție. Între 3 august 1994 și decembrie 1998, acuzațiile împotriva reclamantului au fost modificate de mai multe ori. La 12 decembrie 1998, autoritățile investigației au transmis cazul la procurorul regional Varna. La 12 ianuarie 1999, biroul procurorului public regional Varna a remis cazul la autoritățile investigației pentru investigații suplimentare. La 16 iunie 1999 și la 15 iunie 2000, acuzațiile împotriva reclamantului au fost modificate din nou. La 17 iunie 2000, autoritățile de anchetă au transmis din nou cazul la biroul procurorului public regional Varna. Între 1995 și 2000 reclamantul a depus numeroase plângeri cu privire la lungimea excesivă a anchetei cu autoritățile de urmărire penală, ministrul Internului, districtul Varna și Curtea Regională Varna și un număr de funcționari de stat. Autoritățile de urmărire penală au răspuns că acestea vor examina problema și informează reclamantul cu privire la progresul anchetei. Ministerul Internului a răspuns că investigatorul din acest caz a fost instruit să încheie ancheta cât mai curând posibil. Instanțele au răspuns că nu au competența de a influența cursul anchetei. La o dată neespecificată, un acuzare împotriva reclamantului și o altă persoană a fost depusă la Curtea de District Varna. În ordinea din 4 septembrie 2000, raportorul judecător a declarat cazul admisibil și a programat prima audiere în fața Curții de District pentru 22 de ani. Noiembrie 2000. Raportorul judecător asupra cazului a fost presupus fiica șefului Biroului Regional de Investigator, care se presupunea că a participat la investigația asupra cazului reclamantului. Reclamantul nu a solicitat recuzarea ei și nici nu a formulat plângeri în fața instanțelor interne. Într-o hotărâre din 2 noiembrie 2001, Curtea de District a constatat că reclamantul nu a fost vinovat de abuz de birou și de fraudă și a respins cazul. La 5 noiembrie 2001, procurorul a recursat. La o dată neespecificată, el a retras recursul din partea hotărârii constatând că reclamantul nu a fost vinovat de abuz de birou, care a devenit apoi final, dar a continuat să apeleze la constatarea acuzațiilor de fraudă. Într-o hotărâre din 14 aprilie 2003, Curtea Regională Varna a anulat hotărârea instanței inferioare în acest sens din cauza lipsei de raționament suficient și a remis cazul. Într-o hotărâre din 8 octombrie 2003, Curtea de District a constatat din nou că reclamantul nu este vinovat de fraudă. La 15 octombrie 2003, procurorul a recurs. Februarie 2004 Curtea Regională a susținut hotărârea instanței superioare, care a devenit finală la 18 martie 2004. Interdicția impusă reclamantului să părăsească Bulgaria La o dată neespecificată, reclamantul a fost interzis să părăsească teritoriul Bulgariei pe baza articolului 147 § 3 din Codul de Procedură Penală din 1974 (art. 153a § 1 după modificările din 1 ianuarie 2000). La 24 ianuarie, 20 februarie și 1 martie 1995, reclamantul a solicitat autorizația procurorului de a merge într-o călătorie de afaceri în Germania, care a fost refuzată la 9 martie 1995. Nu există informații că reclamantul a făcut orice cerere ulterioară de autorizare de a părăsi țara. În ordinul de 2 iunie 2004, un procuror din biroul procurorului regional Varna a ridicat interdicția impusă reclamantului. Legea internă relevantă art. 147 din Codul de Procedură Penală din 1974, astfel cum a fost modificat, este stabilit în cazul Hristov (citat mai sus). COMPLAINTS Reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție cu privire la presupusa lungime excesivă a procedurii penale și la lipsa unui remediu eficace în acest sens. Reclamantul s-a plâns în fond, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că judecătorul raportor la Curtea de district Varna a fost parțial, deoarece se presupune că ea a fost fiica șefului Biroului Regional de Investigator, care se presupunea că a participat în ancheta împotriva reclamantului. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 4 că a fost împiedicat să părăsească țara pentru o perioadă excesivă de timp. Plainele DREPTULUI în temeiul articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție Reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție cu privire la durata procedurii penale și la lipsa unei soluții eficace în acest sens. Partea relevantă a articolului 6 § 1 din Convenție prevede: „În determinarea ... a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” art. 13 prevede: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Curtea a examinat restul plângerilor reclamantei, astfel cum a fost depusă de el. Cu toate acestea, având în vedere tot materialul în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea constată că nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind, vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să suspende examinarea plângerilor reclamantei cu privire la durata procedurii penale și lipsa unor măsuri eficace referitoare la aceasta; restul cererii este inadmisibil. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă