Piron și Epoux Machard împotriva Franței

Rezoluția CM/ResDH(2009) 3 [1] Executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului Piron și Soț Magard împotriva Franței (Recherche n 36436/97, Hotărârea din 14 noiembrie 2000, definitivă la 14 februarie 2001 Cerere n 42928/02, Hotărârea din 25 aprilie 2006, definitivă la 13 septembrie 2006) Comitetul miniștrilor, în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevede ca Comitetul să supravegheze executarea hotărârilor definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului (denumite în continuare "Convenția" și "Curtea," având în vedere hotărârile transmise Comitetului de către Curte după încheierea acestora.

Reamintind că încălcările Convenției constatate de Curte în aceste cauze privesc durata excesivă a procedurilor referitoare la rememorări în fața instanțelor administrative [încălcarea articolului 6 alineatul (1) ] și dreptul reclamanților de a-și respecta bunurile din cauza duratei excesive a acestor proceduri (încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1) (a se vedea detaliile în limba engleză) ; Am invitat guvernul statului pârât la a informa cu privire la măsurile luate ca urmare a hotărârilor Curții, având în vedere obligația pe care Franța o are de a se conforma în conformitate cu art. 46 alineatul (1) din convenție După ce a examinat informațiile transmise de guvern în conformitate cu normele Comitetului pentru aplicarea articolului 46 alineatul (2) din Convenția S Reamintind că constatările privind încălcarea de către Curte impun, pe lângă plata satisfacției echitabile acordate în hotărârile sale, adoptarea de către statul membru pârât, dacă este necesar - a unor măsuri individuale care să pună capăt încălcării și să șteargă consecințele, dacă este posibil prin restitutio in integrum; și - a unor măsuri generale, care să permită prevenirea unor încălcări similare; După examinarea măsurilor luate de statul membru pârât în acest scop, ale cărui detalii figurează în anexa DECLARIE, după examinarea măsurilor luate de statul membru pârât (a se vedea anexa),

pe care l-a îndeplinit în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Convenție în prezentele cauze și DECIDE de la: . Anexă la Rezoluția CM/ResDH(2009) 3 Informarea cu privire la măsurile luate pentru a se conforma hotărârilor în cauzele Piron și Soux Magard împotriva Franței Rezumatul introductiv al cauzelor Aceste cauze se referă la încălcări ale respectării bunurilor reclamanților din cauza duratei deosebit de lungi (peste 30 de ani în fiecare caz) a procedurilor de reîmprospătare (încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Curtea Europeană a amintit că durata acestor proceduri … În cauza Piron, Curtea Europeană a constatat, de asemenea, durata excesivă a procedurii judiciare referitoare la rejudecare, care se află în fața instanțelor administrative (încălcarea articolului 6§1).

Plăți de satisfacții echitabile și măsuri individuale Detalii privind satisfacțiile echitabile Nume și n interogat Pagube materiale Daune morale Prospături și cheltuieli Total Piron (n 36436/97) 100 000 EUR 100 000 EUR 119 EUR 278 119 EUR Plătit la 17/12/2001 Soțul Magard (n 42928/02) 000 EUR 200 EUR 200 EUR Plătit la 16/03/2007 b) Măsuri individuale 1) Cauza Piron : Ca urmare a anulării la 29/03/2002 de către Consiliu a deciziei din 27/06/2001 a Comisiei naționale de amenajare a teritoriului asupra procedurii de despăgubire a reclamantei, comisia menționată a Reexaminarea cauzei la 16/12/2003. Prin decizia motivată luată în lumina raportului unui nou expert și a observațiilor orale ale reclamantului, aceasta a crescut valoarea despăgubirii de la 28 730,85 EUR la 93 741 EUR.

Această decizie precizează că noua sumă ține seama de în special perioada anormală care a trecut de la data primei hotărâri judecătorești privind litigiul (...), precum și pierderea productivității care rezultă din aceasta. La 10/08/2005, Consiliul de Stat a respins recursul recurentei împotriva deciziei din 16/12/2003. 2) Cauza Soux Magard Din hotărârea Curții Europene rezultă că procedura este închisă și că nu se pune nicio problemă de executare a deciziilor interne în speță. Curtea Europeană a compensat prejudiciul moral suferit ca urmare a duratei excesive a procedurii și a respins pretențiile reclamanților referitoare la un eventual prejudiciu material, din cauza lipsei unei legături de cauzalitate cu încălcarea constatată.

II. Măsuri generale 1) Încălcarea articolului 1 din Protocolul nr De la data faptelor în litigiu, Codul rural a fost profund reformat prin adoptarea legii n 2005-157 din 23/02/2005 privind dezvoltarea teritoriilor rurale (intrarea în vigoare la 1/02/2006). Această lege a modificat, printre altele, modalitățile de recurs împotriva deciziilor departamentului de amenajare a teritoriului, în mare măsură la originea duratei excesive a procedurii în prezenta cauză. Înainte de intrarea în vigoare a Legii din 23/02/2005, Codul rural prevedea că deciziile Comisiei departamentului de amenajare a teritoriului pot face obiectul unei căi de atac pentru excesul de putere în fața instanței administrative. În cazul anulării deciziei comisiei, aceasta din urmă trebuia să reia o nouă decizie în termen de un an de la data la care decizia de anulare devenea definitivă.

Noua decizie a comisiei departamentale era supusă acelorași norme, astfel încât aceasta putea face din nou obiectul unei căi de atac judiciare. În cazul în care comisia departamentală nu a preluat o decizie în acest termen de un an, cauza putea fi adusă în fața comisiei naționale de amenajare a teritoriului. Această posibilitate a fost, de asemenea, deschisă atunci când două decizii ale unei comisii departamentale referitoare la aceleași aporturi fuseseră anulate din același motiv de către instanța administrativă. Comisia națională putea fi sesizată în caz de blocare ulterioară la: anularea deciziei comisiei departamentale de către instanța administrativă (adică atunci când anularea a fost urmată de absența unei noi decizii în termen de un an sau de o a doua anulare).

Deciziile comisiei naționale puteau ele însele să facă obiectul unei acțiuni pentru excesul de putere în fața Consiliului de Stat. În cazul în care Comisia națională a constatat că nu se poate restabili în natură drepturile unui proprietar, aceasta avea competența de a-i aloca o indemnizație compensatorie. Cu toate acestea, această prerogativă avea un caracter excepțional (numai în cazul în care modificarea parcelară, necesară pentru restabilirea deplină prin atribuții în natură a drepturilor proprietarului interesat de contestație, avea consecințe excesive asupra situației altor exploatații și compromitea finalitatea rememorării). De la intrarea în vigoare a noilor dispoziții, comisia națională de amenajare a teritoriului a fost eliminată, iar articolul L121-11 din Codul rural a făcut obiectul unei reformări complete, pentru a ține seama de această eliminare și pentru a simplifica arhitectura sistemului.

La fel ca mai înainte, atunci când este sesizată cu privire la o primă plângere, comisia departamentală decide cu privire la legalitatea operațiunilor de reamenajare. Deciziile Comisiei departamentului de amenajare a teritoriului pot face întotdeauna obiectul unei acțiuni în fața instanței administrative. Prin aplicarea dispozițiilor articolului L121-10 din Codul rural, în caz de anulare, comisia departamentală dispune întotdeauna de un termen de un an pentru a lua o nouă decizie. Cu toate acestea, pe lângă comisia națională înainte de reformă, comisia departamentală dispune acum de competența de a prescrie o cale de atac de către departament atunci când constată că modificarea parcelarului, care ar fi necesară pentru a asigura prin atribuții în natură restabilirea în drepturile proprietarilor interesați, ar avea consecințe excesive asupra situației altor exploatații.

Această reformă prezintă mai multe avantaje, astfel încât să poată răspunde constatării încălcării de către Curtea Europeană. Pe de o parte, procedura administrativă de regrupare nu mai este prelungită prin intervenția unei comisii naționale, care se confrunta adesea cu dificultăți juridice ireversibile. Eliminarea acestei comisii naționale nu ridică dificultăți majore în măsura în care instanța însăși poate remedia eventuala deficiență a comisiei departamentale pentru a lua o nouă decizie în termen de un an de la anularea acesteia de către instanța administrativă. Într-adevăr, judecătorul dispune de un arsenal juridic suficient pentru a asigura respectarea de către autoritate a lucrului judecat, în special a puterilor dand înapoi, dacă este necesar sub formă de penalități cu titlu cominatoriu, pe care îl poate adresa Departamentului în temeiul articolelor L911-1 și următoarele din Codul de justiție administrativă.

Pe de altă parte, posibilitatea de care dispune în prezent comisia departamentală sesizată din nou cu operațiuni de rejudecare, ca urmare a anulării de a acorda o despăgubire proprietarului interesat, îi permite acestuia să soluționeze mai ușor și mai rapid litigiile, fără a modifica situația altor proprietari (care ar fi atunci atât de mulți potențiali reclamanți) și fără a aduce atingere coerenței operațiunilor de amenajare a terenului. În cele din urmă, din moment ce comisia departamentală decide să acorde o despăgubire, procedura nu mai poate fi aplicată în recursuri judiciare repetate îndreptate împotriva deciziilor succesive ale comisiei care au făcut procedura interminabilă în ansamblul său.

Desigur, decizia de acordare a unei despăgubiri poate fi contestată, dar odată ce căile de atac sunt epuizate în fața instanțelor administrative, procedura a expirat definitiv. 2) Încălcarea articolului 6 alineatul (1) A fost luată o întreagă serie de măsuri pentru a evita durata excesivă a procedurilor în fața instanțelor administrative (angajament, reformă procedurală etc.). Aceste măsuri sunt prezentate în cauza Raffi împotriva Franței și alte 30 de cauze similare (Resolution CM/ResDH(2008)12). Acest lucru este cu atât mai interesant cu cât, înainte de reforma din 2005, Codul rural prevedea că contestațiile referitoare la eventualele despăgubiri acordate unui proprietar erau aduse în fața instanței de expropriere (și anume, instanța civilă, gardianul dreptului de proprietate), de acum înainte, articolul L121-11 din Codul rural atribuie această competență instanței administrative.

Acesta este deja însărcinat să aprecieze legalitatea întregii proceduri. Această unificare a remunerării este o garanție a eficienței în beneficiul administratorilor și justițiabili, favorizând un proces rapid și coerent al dosarelor. II. Concluziile statului pârât Guvernul consideră că măsurile luate au remediat pe deplin consecințele pentru părțile solicitante ale încălcării Convenției constatate de Curtea Europeană în aceste cazuri, că aceste măsuri vor preveni noi încălcări similare și, prin urmare, Franța și-a îndeplinit obligațiile în temeiul articolului 46 alineatul (1) din convenție. [1] Adoptată de Comitetul miniștrilor la 9 ianuarie 2009 în cea de-a 1043-a ședință a delegaților miniștrilor

Résolution CM/ResDH(2009)3 [1] Exécution des arrêts de la Cour européenne des Droits de l’Homme Piron et Epoux Machard contre la France (Requête n o 36436/97, arrêt du 14 novembre 2000, définitif le 14 février 2001 Requête n o 42928/02, arrêt du 25 avril 2006, définitif le 13 septembre 2006) Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales, qui prévoit que le Comité surveille l’exécution des arrêts définitifs de la Cour européenne des Droits de l’Homme (ci-après nommées « la Convention » et « la Cour ») ; Vu les arrêts transmis par la Cour au Comité une fois définitifs ; Rappelant que les violations de la Convention constatées par la Cour dans ces affaires concernent la durée excessive de procédures relatives à des remembrements devant les juridictions administratives (violation de l’article 6, paragraphe 1) et l’atteinte au droit des requérants au respect de leurs biens en raison de la durée excessive de ces procédures (violations de l’article 1 du Protocole n o 1) (voir détails dans l’Annexe) ; Ayant invité le gouvernement de l’Etat défendeur à l’informer des mesures prises suite aux arrêts de la Cour, eu égard à l’obligation qu’a la France de s’y conformer selon l’article 46, paragraphe 1, de la Convention ;

Ayant examiné les informations transmises par le gouvernement conformément aux Règles du Comité pour l’application de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention ; S’étant assuré que l’Etat défendeur a versé aux parties requérantes, la satisfaction équitable prévue dans les arrêts (voir détails dans l’Annexe), Rappelant que les constats de violation par la Cour exigent, outre le paiement de la satisfaction équitable octroyée dans ses arrêts, l’adoption par l’Etat défendeur, si nécessaire : - de mesures individuelles mettant fin aux violations et en effaçant les conséquences, si possible par restitutio in integrum ; et - de mesures générales, permettant de prévenir des violations semblables ; Ayant examiné les mesures prises par l’Etat défendeur à cet effet, dont les détails figurent en Annexe ; DECLARE, après avoir examiné les mesures prises par l’Etat défendeur (voir Annexe), qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention dans les présentes affaires et DECIDE d’en clore l’examen.

Annexe à la Résolution CM/ResDH(2009)3 Information sur les mesures prises afin de se conformer aux arrêts dans les affaires Piron et Epoux Machard contre la France Résumé introductif des affaires Ces affaires concernent des atteintes au respect des biens des requérants en raison de la durée particulièrement longue (plus de trente ans dans chaque affaire) de procédures de remembrement (violations de l’article 1 du Protocole n o 1). La Cour européenne a rappelé que la durée de telles procédures « entre en ligne de compte, avec d’autres éléments, pour déterminer si le transfert [de propriété] litigieux se concilie avec la garantie du droit de propriété ». Dans l’affaire Piron, la Cour européenne a également constaté la durée excessive de la procédure judiciaire relative au remembrement, qui s’est déroulée devant les juridictions administratives (violation de l’article 6§1).

I. Paiements des satisfactions équitables et mesures individuelles a) Détails des satisfactions équitables Nom et n o requête Dommage matériel Dommage moral Frais & dépens Total Piron (n o 36436/97) 100 000 euros 100 000 euros 78 119 euros 278 119 euros Payé le 17/12/2001 Epoux Machard (n o 42928/02) - 20 000 euros 200 euros 20 200 euros Payé le 16/03/2007 b) Mesures individuelles 1) Affaire Piron : suite à l’annulation le 29/03/2002 par le Conseil d’Etat de la décision du 27/06/2000 de la commission nationale d’aménagement foncier sur l’indemnisation de la requérante, ladite commission a réexaminé l’affaire le 16/12/2003. Par décision motivée prise à la lumière du rapport d’un nouvel expert et des observations orales de la partie requérante, elle a augmenté le montant de l’indemnisation de 28 730,85 à 93 741 euros.

Cette décision précise que le nouveau montant tient compte « notamment du délai anormal écoulé depuis la date de la première décision de justice concernant le litige (...), ainsi que de la perte de productivité qui en résulte ». Le 10/08/2005, le Conseil d’Etat a rejeté le recours de la requérante à l’encontre de la décision du 16/12/2003. 2) Affaire Epoux Machard : Il ressort de l’arrêt de la Cour européenne que la procédure est close et qu’aucune question d’exécution des décisions internes ne se pose en l’espèce. La Cour européenne a indemnisé le préjudice moral subi du fait de la durée excessive de la procédure et a rejeté les prétentions des requérants relatives à un éventuel préjudice matériel, faute de lien de causalité avec la violation constatée.

II. Mesures générales 1) Violation de l’article 1 du Protocole n o 1 : Depuis l’époque des faits litigieux, le code rural a été profondément réformé par l’adoption de la loi n o 2005-157 du 23/02/2005 relative au développement des territoires ruraux (entrée en vigueur le 1/02/2006). Cette loi a notamment modifié les modalités de recours contre les décisions des commissions départementales d’aménagement foncier, dans une large mesure à l’origine de la durée excessive de la procédure dans la présente affaire. Avant l’entrée en vigueur de la loi du 23/02/2005, le code rural prévoyait que les décisions de la commission départementale d’aménagement foncier pouvaient faire l’objet d’un recours pour excès de pouvoir, devant le tribunal administratif.

En cas d’annulation de la décision de la commission, cette dernière devait reprendre une nouvelle décision dans un délai d’un an, à compter de la date à laquelle la décision d’annulation devenait définitive. La nouvelle décision de la commission départementale était soumise aux mêmes règles, de sorte qu’elle pouvait à nouveau faire l’objet d’un recours juridictionnel. Si la commission départementale n’avait pas repris de décision dans ce délai d’un an, l’affaire pouvait être portée devant la commission nationale d’aménagement foncier. Cette faculté était également ouverte lorsque deux décisions d’une commission départementale relatives aux mêmes apports avaient été annulées pour le même motif par le juge administratif.

La commission nationale pouvait être saisie en cas de blocage consécutif à l’annulation de la décision de la commission départementale par le juge administratif (c’est-à-dire lorsque l’annulation était suivie d’une absence de nouvelle décision dans le délai d’un an ou d’une seconde annulation). Les décisions de la commission nationale pouvaient elles-mêmes faire l’objet d’un recours pour excès de pouvoir devant le Conseil d’Etat. Lorsque la Commission nationale constatait l’impossibilité de rétablir en nature les droits d’un propriétaire, elle avait le pouvoir de lui allouer une indemnité compensatrice. Cette prérogative revêtait toutefois un caractère exceptionnel (uniquement au cas où la modification parcellaire, nécessaire pour rétablir intégralement par des attributions en nature les droits du propriétaire intéressé par la contestation, avait des conséquences excessives sur la situation d’autres exploitations et compromettait la finalité du remembrement).

Depuis l’entrée en vigueur des nouvelles dispositions, la commission nationale d’aménagement foncier a été supprimée et l’article L121-11 du code rural a fait l’objet d’une refonte complète, afin de tenir compte de cette suppression et de simplifier l’architecture du dispositif. Comme précédemment, lorsqu’elle est saisie d’une première réclamation, la commission départementale statue sur la légalité des opérations de remembrement. Les décisions de la commission départementale d’aménagement foncier peuvent toujours faire l’objet d’un recours devant le tribunal administratif. Par application des dispositions de l’article L121-10 du code rural, en cas d’annulation, la commission départementale dispose toujours d’un délai d’un an pour prendre une nouvelle décision.

Toutefois, à l’instar de la commission nationale avant la réforme, la commission départementale dispose désormais du pouvoir de prescrire le versement d’une indemnité par le Département lorsqu’elle constate que la modification du parcellaire, qui serait nécessaire pour assurer par des attributions en nature le rétablissement dans leurs droits des propriétaires intéressés, aurait des conséquences excessives sur la situation d’autres exploitations. Cette réforme présente plusieurs avantages, de nature à répondre au constat de violation par la Cour européenne. D’une part, la procédure administrative de remembrement ne se trouve plus allongée par l’intervention d’une commission nationale qui était souvent confrontée à des difficultés juridiques insolubles.

La suppression de cette commission nationale ne soulève pas de difficultés majeures dans la mesure où le juge lui-même peut pallier la carence éventuelle de la commission départementale pour prendre une nouvelle décision dans le délai d’un an suivant son annulation par la juridiction administrative. Le juge dispose en effet d’un arsenal juridique suffisant pour faire respecter l’autorité de la chose jugée, en particulier des pouvoirs d’injonction, au besoin sous astreinte, qu’il peut adresser au Département sur le fondement des articles L911-1 et suivants du code de justice administrative.

D’autre part, la faculté dont dispose désormais la commission départementale saisie à nouveau des opérations de remembrement, suite à une annulation d’accorder une indemnité au propriétaire intéressé, lui permet de résoudre plus facilement et plus rapidement les litiges, sans modifier la situation d’autres propriétaires (qui seraient alors autant de requérants potentiels) et sans porter atteinte à la cohérence des opérations d’aménagement foncier sur le terrain. Enfin, dès lors que la commission départementale décide d’accorder une indemnité, la procédure ne peut plus s’enliser dans des recours juridictionnels répétés dirigés contre les décisions successives de la commission qui rendaient la procédure interminable dans sa globalité.

Certes la décision accordant une indemnité peut être contestée, mais une fois que les voies de recours sont épuisées devant les juridictions administratives, la procédure est définitivement arrivée à son terme. 2) Violation de l’article 6, paragraphe 1 : Toute une série de mesures a été prise afin d’éviter la durée excessive des procédures devant les juridictions administratives (embauches, réforme procédurale etc.). Ces mesures sont présentées dans l’affaire Raffi contre la France et trente autres affaires similaires (Résolution CM/ResDH(2008)12).

Cela est d’autant plus intéressant en matière de contentieux du remembrement que si, avant la réforme de 2005, le code rural prévoyait que les contestations relatives aux indemnités éventuellement accordées à un propriétaire étaient portées devant le juge de l’expropriation (c’est-à-dire le juge civil, gardien du droit de propriété), désormais l’article L121-11 du code rural attribue cette compétence au juge administratif. Celui-ci est déjà chargé d’apprécier la légalité de l’ensemble de la procédure. Cette unification du contentieux du remembrement est un gage d’efficacité au profit des administrés et justiciables, en favorisant un traitement rapide et cohérent des dossiers. II.

Conclusions de l’Etat défendeur Le gouvernement estime que les mesures prises ont entièrement remédié aux conséquences pour les parties requérantes des violations de la Convention constatées par la Cour européenne dans ces affaires, que ces mesures vont prévenir de nouvelles violations semblables et que la France a par conséquent rempli ses obligations en vertu de l’article 46, paragraphe 1, de la Convention. [1] Adoptée par le Comité des Ministres le 9 janvier 2009 lors de la 1043e réunion des Délégués des Ministres