SECȚIUNEA A DOUA CAUZA BOZLAK ȘI ALTELE c. TURCIA Cerere nr. 34740/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 ianuarie 2009 DEFINIF 13/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Bozlak și alții c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinta Irene Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Iș Murat Bozlak, Bahattin Günel și La 3 iulie 2007, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice guvernului obiecțiile întemeiate pe lipsa de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a Uniunii Europene, precum și pe durata și presupusa infracțiune a procedurii în fața acesteia. Astfel cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE L Pe 23 și 24 iunie 1996, Partidul Democrației Poporului și-a ținut congresul anual la Ankara. Pe 24 iunie, indivizi mascați au intrat în sala în care se desfășura congresul și au scandat sloganuri în favoarea PKK [1] . Apoi au ridicat steagul turcesc și au atârnat bannerul PKK și l-au postat pe Abdullah Öcalan. La sfârșitul congresului, poliția a dus la arestarea mai multor persoane, printre care și pe reclamanți. La 4 iulie 1996, reclamanții au fost duși în fața judecătorului șef la curtea de siguranță a ținutului d La 23 august 1996, procurorul Republicii se afla lângă curtea de securitate a statului înculpat 40 și o persoană, inclusiv reclamanții, de la șef la șef al unei organizații ilegale în temeiul articolului 168 din fostul cod penal. În perioada 25 septembrie 1996-4 iunie 1997, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a adoptat numeroase acte de procedură în cadrul cărora i-a auzit pe inculpați în apărarea lor și pe martori în declarațiile lor, a dispus eliberarea reclamanților. La sfârșitul zilei de 4 iunie 1997, a recunoscut reclamanții vinovați de ajutor și asistență pentru o organizație ilegală și l-a condamnat pe reclamant Murat Bozlak la șase ani de închisoare și pe reclamanții Bahattin Günel și pe Arslan la patru ani de închisoare în temeiul articolului 169 din Codul penal anterior. 11. La 18 iunie 1998, Curtea de Casație a pronunțat această hotărâre pentru insuficiență a anchetei, în special pentru că era necesar să se solicite prezentarea mai multor dosare referitoare la cauze pendinte în fața Curților de Securitate din 143 din Constituție a fost modificată astfel încât să excludă magistrații militari din compoziția cursurilor de securitate de la . La 22 iunie 1999, Legea privind Curțile de Securitate de la . Decembrie 1998, a auzit pe unii dintre inculpați, inclusiv pe reclamanți, și au obținut declarațiile celorlalți inculpați în cadrul comisiei de recurs. În timpul luării în judecată din 8 decembrie 1998, ea a solicitat la 1 și 2 Curtea de Securitate a Uniunii Europene (Ankara) a solicitat Curții a Uniunii Europene să transmită dosarele referitoare la două cauze pendinte în fața acesteia, înregistrate cu numerele 1995/213 și 1994/517.14. La 28 ianuarie 1999, aceasta a declarat primirea dosarelor solicitate la 1 Curtea de Securitate a statului Ankara și a constatat că Curtea de Securitate a statului Ankara a transmis un dosar incorect. Ea își va reiniția cererea la această instanță și la curtea de securitate a statului Diyarbakr și va amâna ședința din acest motiv. La ședința din 18 februarie 1999 a fost, de asemenea, suspendată în așteptarea ridicării dosarelor în cauză. 15. La tribunalul din 16 martie 1999, Comisia a constatat că dosarul solicitat celei de-a doua instanțe de securitate din statul Ankara nu a putut fi trimis pentru că a fost transmis unei alte jurisdicții. Ea a amânat în instanță în așteptarea dosarelor solicitate instanței de securitate din statul Diyarbakr. 16. Curtea de Securitate a Uniunii Europene din 22 aprilie 1999, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a declarat că Curtea de Securitate a Tribunalului din Diyanbakr a pronunțat o hotărâre de incompetență cu privire la cauza nr. 1994/517 și a trimis-o înapoi în fața Curții de Siguranță a Țării de Jos. Ea a menționat că dosarul cu privire la cauza nr. 1995/213 fusese trimis la data de 3 Curtea din Diyarbakr, care a transmis Curții de Casație. Ea a decis să invite instanța de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În iunie 1999, Curtea de Securitate a statului a primit dosarul cauzei care se afla în fața Curții de Securitate a Țării Izmir. De asemenea, aceasta a solicitat primirea răspunsului celui de-al treilea tribunal din Diyarbakr, potrivit căruia cauza era încă în curs de desfășurare în fața Curții de Casație. La sfârșitul acestei audieri, ea a decis să aștepte ca dosarul cauzei în fața celei de-a doua 18 Cele cinci audieri care au avut loc între 22 iulie 1999 și 14 martie 2000 au fost amânate până când dosarul cauzei care se afla în fața celei de-a doua instanțe din Diyarbakar se întoarce de la Curtea de Casație. 19. În timpul luării în custodie din 4 mai 2000, curtea de securitate a statului a primit răspunsul de la 2 Curtea de Casație din Diyarbakir. Ea a reieșit că hotărârea pronunțată de această instanță fusese ruptă de Curtea de Casație și că dosarul fusese trimis în fața instanței de primă instanță. La sfârșitul acestei audieri, ea a solicitat acestei instanțe să prezinte dosarul. La tribunalul din 29 iunie 2000 a fost amânată în așteptarea acestuia. 20. În august 2000, Comisia a constatat că dosarul cauzei care se afla în fața celei de-a doua instanțe judecătorești din Diyarbakýr fusese trimis din nou în fața Curții de Casație și a decis să aștepte întoarcerea dosarului. 21. Între 5 octombrie 2000 și 3 iulie 2001, șase ședințe au fost amânate în așteptarea revenirii dosarului Curții de Casație. 22. Curtea de Securitate a Uniunii Europene din 4 septembrie 2001 a declarat că informațiile furnizate de 2 Curtea a lui Diyarbakakr se referea la un dosar diferit, în măsura în care numărul dosarului comunicat acestei instanțe era greșit. Ea a interogat din nou instanța de judecată a lui Diyarbakýr pe dosarul cauzei și a amânat la tribunalul din 16 octombrie 2001 din acest motiv. 23. La data de 6 decembrie 2001, Comisia a observat că dosarul cauzei nu a putut fi transmis pentru că a fost în stadiul notificării și a constatat că numai o copie a deciziei nefinalizate a fost trimisă 24. La 29 ianuarie 2002, procurorul Republicii și-a prezentat rechizițiile, iar următoarele patru audieri au fost dedicate prezentării apărării acuzaților. 25. La 4 iulie 2002, întrucât faptele reprobabile reclamanților intrau în domeniul de aplicare al Legii nr. 4616 Curtea de Securitate a Uniunii Europene a decis să suspende judecarea procedurii penale împotriva persoanelor interesate pe o perioadă de cinci ani. 26. La o dată necunoscută, reclamanții s-au ocupat de casare. 27. La 15 octombrie 2002, Curtea de Casație a considerat că hotărârea a fost susceptibilă de a da opoziție și nu de recurs și a trimis cauza în fața instanței de securitate a statului. 28. La 31 ianuarie 2003, Curtea de Casație a respins opoziția. Această decizie a fost notificată reclamanților la 4 martie 2003. II. DREPTUL INTERNELE PERTINENTE 29. 4616, promulgată la 21 decembrie 2000, prevede, printre altele, suspendarea hotărârii privind anumite infracțiuni comise înainte de 23 aprilie 1999 și pentru care nu s-a pronunțat nicio decizie definitivă ;procedura trebuie reîncepută în cazul unei recidive de aceeași natură sau reprimate de o pedeapsă privativă de libertate mai grea în termen de cinci ani de la decizia de suspendare. Dacă, cu toate acestea, niciuna dintre aceste infracțiuni nu este comisă pe durata suspendării, procedura penală inițială este considerată nulă și neavenită. PRIVIND VIOLAȚIA ÎNALGATĂ ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 30. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil Ei susțin, de asemenea, că instanța de securitate a statului nu dispune de independență și de libertate din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său în cursul unei părți a procedurii. Ei denunță utilizarea, ca dovadă în întreținere, a depozițiilor făcute în timpul arestării lor în absența unui avocat. De asemenea, susțin că declarațiile a peste o sută de persoane implicate în alte proceduri sunt menționate în actul de acuzare și figurează ca probe în dosar, în timp ce nu au avut posibilitatea de a interoga acești martori. În cele din urmă, aceștia consideră că dreptul lor de a obține o hotărâre judecătorească cu privire la o acuzație a fost încălcată prin aplicarea Legii nr. 4616. 31. Reclamanții consideră în aceste elemente o încălcare a articolului Õ§ 1 și 3 litera (c) și (d), astfel cum au fost formulate în părțile lor relevante. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei are dreptul în special la (...) să se apere pe sine sau să aibă dreptul de a-și adresa un susținător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un pledant, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției sunt interogat sau interogat martorii în cauză și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii în cauză. ; (...) Cu privire la admisibilitate 32. Guvernul contestă calitatea de victimă a reclamanților, în măsura în care instanțele interne au suspendat judecarea acțiunii penale diligente împotriva celor interesați. 33. Reclamanții contestă acest argument. Afirmații referitoare la lipsa de independență și de t ă ț ii a Cu r ț ii de Securitate a statului și la lipsa de echitate a procedurii în f a a acesteia 34. Curtea constată că condamnarea inițială a reclamanților a fost infirmată de Curtea de Casație la 18 iunie 1998. Ulterior, la 4 iunie 1998 În iulie 2002, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a suspendat judecarea fondului cauzei pe o perioadă de cinci ani prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 4616. Prin urmare, instanțele au făcut obiectul unei condamnări care a dobândit forță de lucru judecat (a se vedea Kaplan c. Turcia (dec.), nr. 56566/00, 28 septembrie 2004). 35. Este adevărat că dosarul nu conține informații cu privire la desfășurarea procedurii ulterioare, în timp ce termenul de suspendare a expirat, iar părțile nu furnizează mai multe informații în acest sens. Cu toate acestea, se pare că, în cazul în care suspendarea în cauză ar fi fost revocată, reclamanții ar fi fost în mod necesar trimiși în fața unei instanțe de securitate din statul membru, formată numai din magistrați civili. În plus, în cazul în care cauza părților interesate ar fi făcut obiectul unei noi examinări, acestea ar fi avut posibilitatea de a-și prezenta în fața acestei instanțe judecata cu privire la echitatea procedurii (a se vedea în acest sens Veysel Turhan c. Turcia (dec.), nr. 53648/00, 7 iunie 2004, și Öktem c. Turcia (dec.), nr. 74306/01, 1 septembrie 2005). 36. În consecință, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Durata procedurii 37. Curtea amintește jurisprudența constantă potrivit căreia o decizie sau o măsură favorabilă unui solicitant nu este suficientă, în principiu, să îi retragă calitatea de victimă. În cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, încălcarea Convenției (Öztürk c. Turcia [GC], nr. 22479/93, § 73, CEDH 1999-VI). Or, în speță, suspendarea hotărârii pronunțate la 4 iulie 2002 nu împiedică în niciun fel și nici nu remediază consecințele unei proceduri penale ale cărei daune au fost suferite direct de către reclamanți din cauza lungimii sale. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția guvernului în această privință (a se vedea, mutatis mutandis, Asl Mai 2004). 38. Ea constată că acest mai este în mod evident bine întemeiat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. În plus, acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv d Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 24 iunie 1996 cu arestarea reclamanților și se încheie la 31 ianuarie 2003, data la care Curtea de Securitate a Uniunii Europene a respins opoziția formulată de părțile interesate împotriva suspendării. 40. În ceea ce privește perioada ulterioară deciziei de suspendare care urmează să fie pronunțată, Curtea constată că, în pofida faptului că procedura putea fi reactivată teoretic încă în cursul celor cinci ani de suspendare, prin natura sa, o procedură de suspendare nu mai poate fi asimilată celei privind examinarea în fond, dat fiind că, dintr-un punct de vedere obiectiv și rezonabil, nu se poate spune că sarcinile vizate au continuat în mod substanțial situația persoanei vizate dincolo de data la care a fost decisă suspendarea (a se vedea Koç și Tambaș c. Turcia (dec), nr. 46947/99, 24 februarie 2005, Öktem c. Turcia (dec.), nr. 74306/01, 1 septembrie 2005 și Withey c. Regatul Unit (dec.), nr. 59493/00, CEDO 2003-X. 41. Prin urmare, procedura care trebuie luată în considerare a durat aproximativ șase ani și șapte luni, pentru cinci instanțe. 42. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999-II) 43. În speță, procedura în litigiu a avut o anumită complexitate, în măsura în care instanțele interne au trebuit să gestioneze un proces care implică 40 și un inculpat, inclusiv reclamanții. 44. este adevărat că aceștia din urmă au contribuit la prelungirea procedurii în măsura în care au sesizat o instanță incompetentă, Curtea constată că sesizarea acesteia nu a contribuit la prelungirea procedurii decât cu cel mult câteva luni. 45. În ceea ce privește comportamentul autorităților, Curtea constată că durata procedurii în fața Curții de Casație și în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene, în cadrul primei examinări, nu este critică. Acesta nu este cazul procedurii în fața Curții de Securitate a statului atunci când aceasta a fost chemată să cunoască o cauză pentru a doua oară, după trimitere. Într-adevăr, procedura în fața acestei instanțe este extinsă pe o perioadă de aproximativ patru ani. Aproape toată această perioadă a fost consacrată cererii de producție de dosare, în special de dosare care se aflau în fața tribunalului d'asieseseses de Diyarbakar. Șaptesprezece ședințe au fost amânate numai din acest motiv și mai mult de doi ani și jumătate de procedură sunt imputabile acestei așteptări. 46. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil 47. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă mai mult sau mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Pagube 49. Reclamanții Murat Bozlak și mail Arslan revendică fiecare 25 000 de euro (EUR) și reclamantul Bahattin Günel 20 000 EUR pentru prejudiciile materiale pe care le-ar fi suferit; de asemenea, solicită 30 000 EUR fiecare pentru prejudiciul moral. 50. Guvernul contestă aceste pretenții. 51. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. Pe de altă parte, Comisia consideră că părțile interesate au suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în mod echitabil, aceasta acordă 1 000 EUR fiecărui solicitant în acest sens. Taxa și cheltuielile de judecată 52. Reclamanții solicită 20 160 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată angajate în fața Curții. Ei nu furnizează nicio justificare. 53. Guvernul contestă aceste pretenții. 54. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Având în vedere documentele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA L 6 alin. (1) din Convenție A spus că în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre reclamanți 1 000 EUR (mii EUR), care urmează să fie convertită în lire turce la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 13 ianuarie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dollé Françoise Tulkens Modulul Președinte [1] Partidul Muncitorilor din Kurdistan, o organizație armată ilegală.
DEUXIÈME SECTION
BOZLAK ET AUTRES c. TURQUIE
(
Requête n
o
34740/03)
ARRÊT
13 janvier 2009
13/04/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Bozlak et autres c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente
,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
juges
,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 9
décembre 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
34740/03) dirigée contre la République de Turquie et dont trois ressortissants de cet Etat, MM.
Murat Bozlak, Bahattin Günel et İsmail Arslan, («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 20 août 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la
Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 3 juillet 2007, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés du manque d’indépendance et d’impartialité allégué de la cour de sûreté de l’Etat ainsi que de la durée et de la prétendue iniquité de la procédure devant celle-ci. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire.
I.
4.
Les requérants sont des ressortissants turcs nés respectivement en 1952, 1950 et 1946 et résidant à Ankara.
5.
Les 23 et 24 juin 1996, le Parti de la démocratie du peuple tint son congrès annuel à Ankara. Le 24 juin, des individus masqués firent irruption dans la salle où se déroulait le congrès et scandèrent des slogans en faveur du PKK
[1]
. Puis, ils décrochèrent le drapeau turc et accrochèrent la bannière du PKK et le poster d’Abdullah Öcalan. Au terme du congrès, la police procéda à l’arrestation de plusieurs personnes, parmi lesquelles figuraient les requérants.
6.
Le 4 juillet 1996, les requérant furent traduits devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara («
la cour de sûreté de l’Etat
»), qui ordonna leur mise en détention provisoire.
7.
Le 23 août 1996, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat inculpa quarante et une personnes, dont les requérants, du chef d’appartenance à une organisation illégale sur le fondement de l’article
168 de l’ancien code pénal.
8.
Entre le 25 septembre 1996 et le 4 juin 1997, la cour de sûreté de l’Etat tint douze audiences au cours desquelles elle entendit les accusés en leur défense et les témoins en leurs déclarations, procéda à des jonctions d’affaires et adopta de nombreux actes de procédure.
9.
A l’audience du 14 avril 1997, elle ordonna la libération des requérants.
10.
Au terme de l’audience du 4 juin 1997, elle reconnut les requérants coupables d’aide et assistance à une organisation illégale et condamna le requérant Murat Bozlak à six ans d’emprisonnement et les requérants Bahattin Günel et İsmail Arslan à quatre ans d’emprisonnement en application de l’article 169 de l’ancien code pénal.
11.
Le 18 juin 1998, la Cour de cassation cassa cet arrêt pour insuffisance d’enquête. Elle releva notamment qu’il y avait lieu de demander la production de plusieurs dossiers relatifs à des affaires pendantes devant les cours de sûreté de l’Etat d’Ankara et de Diyarbakır.
12.
Le même jour, l’article
143 de la Constitution fut modifié de manière à exclure les magistrats militaires de la composition des cours de sûreté de l’Etat. Le 22 juin 1999, la loi sur les cours de sûreté de l’Etat fut modifiée en conséquence.
13.
Après renvoi, la cour de sûreté de l’Etat tint sa première audience le 25
août 1998. Lors des quatre audiences tenues entre cette date et le 8
décembre 1998, elle entendit certains des accusés, dont les requérants, et obtint les déclarations des autres accusés sur commission rogatoire. Lors de l’audience du 8 décembre 1998, elle demanda à la 1
e
et à la 2
e
cour de sûreté de l’Etat d’Ankara la production de dossiers relatifs à cinq affaires pendantes devant elles. Par ailleurs, elle invita la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır à transmettre les dossiers relatifs à deux affaires pendantes devant celle-ci, enregistrées sous les numéros 1995/213 et 1994/517.
14.
Le 28 janvier 1999, elle accusa réception des dossiers demandés à la 1
e
cour de sûreté de l’Etat d’Ankara et constata que la 2
e
cour de sûreté de l’Etat d’Ankara avait transmis un dossier erroné. Elle réitéra sa demande auprès de cette juridiction et auprès de la cour de sureté de l’Etat de Diyarbakır et ajourna l’audience pour cette raison. L’audience du 18
février 1999 fut également ajournée en attendant l’arrivée des dossiers en question.
15.
A l’audience du 16 mars 1999, elle releva que le dossier demandé à la 2
e
cour de sûreté de l’Etat d’Ankara n’avait pas pu être envoyé parce qu’il avait été transmis à une autre juridiction. Elle ajourna l’audience en attendant les dossiers demandés à la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır.
16.
Lors de l’audience du 22 avril 1999, la cour de sûreté de l’Etat releva que la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır avait rendu une décision d’incompétence concernant l’affaire n
o
1994/517 et renvoyé celle-ci devant la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir. Elle nota que le dossier relatif à l’affaire n
o
1995/213 avait été envoyé à la 3
e
cour d’assises de Diyarbakır comme preuve, laquelle l’avait transmis à la Cour de cassation. Elle décida d’inviter la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir à produire le dossier de l’affaire qui était pendante devant elle et d’interroger la 3
e
cour d’assises de Diyarbakır pour savoir si le dossier de l’affaire était revenu de la Cour de cassation.
17.
Le 1
er
juin 1999, la cour de sûreté de l’Etat accusa réception du dossier de l’affaire qui se trouvait devant la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir. Elle accusa également réception de la réponse de la 3
e
cour d’assises de Diyarbakır, selon laquelle l’affaire était toujours pendante devant la Cour de cassation. Au terme de cette audience, elle décida d’attendre que le dossier de l’affaire devant la 2
e
cour d’assises de Diyarbakır revienne de la Cour de cassation.
18.
Les cinq audiences qui eurent lieu entre le 22 juillet 1999 et le 14
mars 2000 furent ajournées en attendant que le dossier de l’affaire qui se trouvait devant la 2
e
cour d’assises de Diyarbakır revienne de la Cour de cassation.
19.
Lors de l’audience du 4 mai 2000, la cour de sûreté de l’Etat accusa réception de la réponse de la 2
e
cour d’assises de Diyarbakir. Elle releva que le jugement rendu par cette juridiction avait été cassé par la Cour de cassation et que le dossier avait été renvoyé devant la juridiction de première instance. Au terme de cette audience, elle demanda à cette juridiction la production du dossier. L’audience du 29 juin 2000 fut ajournée en attendant celui-ci.
20.
A l’audience du 1
er
août 2000, elle releva que le dossier de l’affaire qui se trouvait devant la 2
e
cour d’assises de Diyarbakır avait à nouveau été renvoyé devant la Cour de cassation et décida d’attendre le retour du dossier.
21.
Entre le 5 octobre 2000 et le 3 juillet 2001, six audiences furent ajournées en attendant que le dossier revienne de la Cour de cassation.
22.
Lors de l’audience du 4 septembre 2001, la cour de sûreté de l’Etat releva que les informations données par la 2
e
cour d’assises de Diyarbakır concernaient un dossier différent, dans la mesure où le numéro de dossier communiqué à cette juridiction était erroné. Elle interrogea à nouveau la cour d’assises de Diyarbakır sur le dossier de l’affaire et ajourna l’audience du 16 octobre 2001 pour cette raison.
23.
A l’audience du 6 décembre 2001, elle nota que le dossier de l’affaire n’avait pas pu être transmis parce qu’il était au stade de la notification et constata que seule une copie de la décision non définitive avait été envoyée.
24.
Le 29 janvier 2002, le procureur de la République présenta ses réquisitions. Les quatre audiences suivantes furent consacrées à la présentation de la défense des accusés.
25.
Le 4 juillet 2002, considérant que les faits reprochés aux requérants entraient dans le champ d’application de la loi n
o
4616, la cour de sûreté de l’Etat décida de surseoir à statuer sur la procédure pénale engagée à l’encontre des intéressés pendant une période de cinq ans.
26.
A une date non connue, les requérants se pourvurent en cassation.
27.
Le 15 octobre 2002, la Cour de cassation considéra que l’arrêt litigieux était susceptible d’opposition et non de pourvoi, et renvoya l’affaire devant la cour de sûreté de l’Etat.
28.
Le 31 janvier 2003, celle-ci rejeta l’opposition. Cette décision fut notifiée aux requérants le 4
mars 2003.
II.
29.
La loi n
o
4616, promulguée le 21 décembre 2000, prévoit, entre autres, le sursis à statuer concernant certaines infractions commises avant le 23
avril 1999 et pour lesquelles aucune décision définitive n’a été rendue
; la procédure doit être reprise en cas de récidive d’infractions de même nature ou réprimées par une peine privative de liberté plus lourde dans les cinq ans suivant la décision de sursis. Si, toutefois, aucune de ces infractions n’est commise pendant la durée du sursis, la procédure pénale initiale est considérée comme nulle et non avenue.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
30.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
». Ils soutiennent en outre que la cour de sûreté de l’Etat manque d’indépendance et d’impartialité en raison de la présence d’un juge militaire en son sein pendant une partie de la procédure. Ils dénoncent l’utilisation, comme preuve à charge, des dépositions faites lors de leur garde à vue en l’absence d’un avocat. Ils allèguent aussi que les dépositions d’une centaine de personnes parties à d’autres procédures sont citées dans l’acte d’accusation et figurent en tant que preuves dans le dossier, alors qu’ils n’ont pas eu la possibilité d’interroger ces témoins à charge. Enfin, ils considèrent que leur droit à obtenir une décision judiciaire concernant une accusation à été enfreint par l’application de la loi n
o
4616.
31.
Les requérants voient dans ces éléments une violation de l’article
6
§§ 1 et 3 c) et d), ainsi libellés en leurs parties pertinentes
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
(...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
c)
se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent
;
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
; (...)
»
A.
Sur la recevabilité
32.
Le Gouvernement conteste la qualité de victime des requérants, dans la mesure où les juridictions internes ont sursis à statuer sur l’action pénale diligentée contre les intéressés.
33.
Les requérants contestent cet argument.
1.
Allégations relatives au manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’État et au défaut d’équité de la procédure devant celle-ci
34.
La Cour observe que la condamnation initiale des requérants a été infirmée par la Cour de cassation le 18 juin 1998. Par la suite, le 4
juillet 2002, la cour de sûreté de l’Etat a sursis à statuer sur le fond de l’affaire pour une durée de cinq ans par application des dispositions de la loi n
o
4616.Les requérants n’ont donc fait l’objet d’aucune condamnation ayant acquis force de chose jugée (voir
Kaplan c. Turquie
(déc.), n
o
56566/00, 28
septembre 2004).
35.
Il est vrai que le dossier ne contient pas d’informations quant au déroulement de la procédure ultérieure, alors que le délai du sursis a bel et bien expiré. Les parties n’apportent pas davantage d’informations à cet égard. Il semble toutefois que si le sursis en question avait été révoqué, les requérants auraient nécessairement été traduits devant une cour de sûreté de l’Etat composée uniquement de magistrats civils. Au demeurant, si l’affaire des intéressés avait fait l’objet d’un nouvel examen, ceux-ci auraient eu l’occasion de présenter leur grief concernant l’équité de la procédure devant cette juridiction (voir en ce sens
Veysel Turhan c. Turquie
(déc.), n
o
53648/00, 7 juin 2004, et
Öktem c. Turquie
(déc.), n
o
74306/01, 1
er
septembre 2005).
36.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Durée de la procédure
37.
La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle une décision ou une mesure favorable à un requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «
victime
» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (
Öztürk c. Turquie
[GC], n
o
22479/93, §
73, CEDH 1999-VI). Or en l’occurrence, le sursis au jugement prononcé le 4 juillet 2002 ne prévient aucunement ni ne répare les conséquences d’une procédure pénale dont les requérants ont subi directement les dommages en raison de sa longueur. Partant, il y a lieu de rejeter l’exception du Gouvernement quant à ce grief (voir,
mutatis mutandis, Aslı Güneș c. Turquie
(déc.), n
o
53916/00, 13
mai 2004).
38.
Elle constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. En outre, il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
39.
La période à considérer a débuté le 24 juin 1996 avec l’arrestation des requérants et s’est terminée le 31 janvier 2003, date à laquelle la cour de sûreté de l’Etat a rejeté l’opposition formée par les intéressés contre le sursis à statuer.
40.
Quant à la période postérieure à la décision de sursis à statuer, la Cour observe que, nonobstant le fait que la procédure pouvait théoriquement toujours être réactivée au cours des cinq ans de sursis, de par sa nature, une procédure de sursis ne peut plus être assimilée à celle consacrée à l’examen au fond, étant donné que, d’un point de vue objectif et raisonnable, l’on ne peut pas dire que les charges visées ont continué d’affecter substantiellement la situation de l’intéressé au-delà de la date à laquelle le sursis a été décidé (voir
Koç et Tambaș c. Turquie
(déc), n
o
46947/99, 24 février 2005,
Öktem c. Turquie
(déc.), n
o
74306/01, 1
er
septembre 2005, et
Withey
c. Royaume-Uni
(déc.), n
o
41.
La procédure à considérer a donc duré environ six ans et sept mois, pour cinq instances.
42.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,
Pélissier et Sassi c. France
[GC], n
o
43.
En l’espèce, la procédure litigieuse revêtait une certaine complexité, dans la mesure où les juridictions internes ont dû gérer un procès impliquant quarante et un accusés, dont les requérants.
44.
S’il est vrai que ces derniers ont contribué à l’allongement de la procédure dans la mesure où ils ont saisi une juridiction incompétente, la Cour observe que la saisine de celle-ci n’a contribué à l’allongement de la procédure que de quelques mois tout au plus.
45.
Quant au comportement des autorités, la Cour note que la durée de la procédure devant la Cour de cassation et devant la cour de sûreté de l’Etat, lors du premier examen, ne prête pas à critique. Tel n’est pas le cas de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat lorsque celle-ci a été appelée à connaître de l’affaire pour la deuxième fois, après renvoi. En effet, la procédure devant cette juridiction s’est étalée sur environ quatre ans. La quasi-totalité de cette période a été consacrée à la demande de production de dossiers, et plus particulièrement de dossiers qui se trouvaient devant la cour d’assises de Diyarbakır. Dix-sept audiences ont été ajournées uniquement pour cette raison et plus de deux ans et demi de procédure sont imputables à cette attente.
46.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
47.
Partant, il y a eu violation de l’article
6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
48.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
49.
Les requérants Murat Bozlak et İsmail Arslan réclament chacun 25
000 euros (EUR) et le requérant Bahattin Günel 20
000 EUR au titre du préjudice matériel qu’ils auraient subi. Ils réclament en outre 30
000 EUR chacun pour le préjudice moral.
50.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
51.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande.
En revanche, elle estime que les intéressés ont subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle accorde 1
000 EUR à chacun des requérants à ce titre.
B.
Frais et dépens
52.
Les requérants demandent 20
160 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Ils ne fournissent aucun justificatif.
53.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
54.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux.
Compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens.
C.
Intérêts moratoires
55.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
le restant de la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, l’Etat défendeur doit verser à chacun des requérants 1
000 EUR (mille euros), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 janvier 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente
[1]
Parti des Travailleurs du Kurdistan, une organisation armée illégale.